miercuri, 6 mai 2015

Cartea din buzunarul de la piept


Și, până la urmă, ce este o ”carte”? Noțiunea însăși e problematică. Sensurile ei au variat în timp. Cartea a desemnat, în același timp sau succesiv, multe ”lucruri”: un obiect fizic, un artefact (rotulus, codex etc.), o marfă, un obiect profan, un obiect sacru, venerat (Biblia), un număr de pagini (49 sau / și mai multe), o înșiruire de semne fără spații între ele, o succesiune de cuvinte, un text care spune minții ceva (un obiect simbolic), o enigmă, ceva care dă bătăi de cap, palpitații, un ”text” de anumite dimensiuni despre care un ”paratext” afirmă că este o carte (opinia lui Genette, 1999, p.7), un obiect virtual, o entitate pe cale de dispariție, un vestigiu, ceva mort și îngropat, prilejul unui necrolog intitulat ”The End of Books”, ceva care tocmai a înviat într-o formă complet diferită, un spectru care bântuie Europa, Asia, cele două Americi, Australia și Noua Zeelandă, o sursă de emoții și plăceri (mai mult sau mai puțin vinovate), ceva care ucide orice viață în cititor, un exemplar prețios, indiferent, demn de dispreț, un dar, semnul unei temeri, o pricină de dispute, un oximoron etc.

Mulți înțeleg prin carte un obiect oarecare și o tratează în consecință: ca pe un lucru inert, un teanc de foi. Și, înainte de orice, cartea chiar este un lucru măcar pentru o parte dintre cumpărători, o posesiune, un ornament domestic, o proprietate neutră, o podoabă, un semn de noblețe, de elevație spirituală. Exact asta subliniază și Leah Price într-o lucrare recentă (How to Do Things with Books in Victorian Britain, Princeton: Princeton University Press, 2012, 350p.). Seneca a înțeles de la început confuzia (cf. De tranquilitate animi. Ad Serenum, IX: 1-7): oamenii achiziționează cărți pentru a-și decora odăile, pentru a-i impresiona pe musafiri, din snobism.

În plus, toată lumea a folosit / folosește (măcar o dată în viață) o carte într-un scop care nu coincide cu lectura ei, face abstracție de text: pe vremuri (poate și azi) domnișoarele care voiau să meargă drept (la țintă) o purtau pe creștet (ca exercițiu particular), iar soldații o puneau în buzunarul din dreptul inimii; de multe ori glonțul s-a oprit în carte, printre pagini; există în romanul lui Kurt Vonnegut, Abatorul cinci, un pasaj care vorbește tocmai despre un astfel de norocos, Roland Weary. Cartea l-a salvat. Glonțul n-a ajuns să-i străpungă pieptul. Până la urmă, l-a răpus o banală infecție la un picior.

Definițiile nu m-au mulțumit, așadar, niciodată, dar am reținut din ele ideea, cultivată de erudiții cei mai versați, că o carte bună este o carte care te silește (ori te îmbie), de îndată ce ai terminat-o, s-o recitești, sau măcar să meditezi la această posibilitate cu adevărat înfiorătoare. Mai mult: o carte bună (un ”clasic”, ”a great book”) are, în opinia specialiștilor, trei însușiri: este interesantă, memorabilă și lizibilă (adică îți impune s-o recitești). În articolul ”Why Read the Classics?”, publicat în The New York Review of Books (vol.33, nr.15, 1986), Italo Calvino a găsit mai multe. Cel puțin 14. Voi mai vorbi despre clasici și capodopere.

P. S. În imagine: Paul Sérusier (1864 - 1927), La grammaire (1892).

Niciun comentariu: