luni, 18 mai 2015

Bolaño


Să fac puțină ordine prin fișe. Din opera lui Roberto Bolaño (1953 - 2003), s-au tradus pînă acum cîteva poezii (mai puțin de zece, cred) și șase volume de proză (romane și povestiri). Ultimele trei cărți din listă (am făcut o listă!) se mai găsesc prin librării, dacă răscoliți rafturile și aveți noroc. Eu am fost și am avut. Așadar:


1. Nocturnă în Chile, traducere de Alina Cantacuzino, București: Editura Curtea Veche, 2008, 144p.

2. O stea îndepărtată, traducere de Alina Cantacuzino, București: Editura Curtea Veche, 2008, 160p. 

3. Târfe asasine, traducere de Alina Cantacuzino, București: Editura Curtea Veche, 2009, 214p. (povestiri).

4. Convorbiri telefonice, traducere şi note de Dan Munteanu Colán, București: Editura Leda, 2011, 224p. (povestiri)

5. Anvers, traducere de Horia Barna, București: Editura Leda, 2011, 128p.

6. Detectivii sălbatici, traducere de Dan Munteanu Colán, București: Editura Leda, 2013, 767p.


Au mai rămas de tradus în prezent sau în viitor două romane: Amuletă și 2666. Toată lumea le așteaptă (sau pretinde că le așteaptă), editurile ne anunță cu surle și trîmbițe că le-au ”prins” deja într-un plan (nu spun care). Oricum, sînt în curs de apariție. nu mai e mult, se lucrează la copertă, s-a ajuns la ultima corectură. Zvonuri menite, probabil, să întrețină în rîndul unei minorități nefericite febra Bolaño. Și mai rămîne, firește, de scos un volum de poezii, o antologie măcar. Oricum, pe astea nu cred că le mai apuc. Din fericire, n-o să trăiesc o sută de ani...



Zilele trecute, am citit Convorbiri telefonice, 14 povestiri faine despre scriitori ratați (prima parte), detectivi metafizici (a doua) și tîrfe angelice (ultima). Nimeni nu iubește mai intens și definitiv decît tîrfele lui Bolaño. Au un suflet de mătase, încăpător ca raiul. Oameni mărunți, cehovieni, care nu pricep mare lucru din viață, fiindcă nici nu au ce, dar intuiesc enigma morții: ”Vorbeau despre moarte și ce este după moarte, nimic în opinia lui Ralph, mai puțin decît nimic în opinia lui Bill” (p.209).

Ironie. Umor. Vervă. Pasaje care amintesc îndeosebi de stilul neologistic al prozelor lui Borges. Și deloc, chiar deeeeeeloc de textele lui Kafka, deși criticii literari îl pomenesc insistent pe Kafka, deoarece (mulțumesc LuciaT) au un fix cu Kafka: dacă recenzezi proza scurtă a cuiva și nu-l menționezi pe Kafka, pari de-a dreptul agramat și primitiv...

Unii au spus că povestirea cea mai faină e ”Sensini”, se poate, dar mie mi-a plăcut cel mai mult aceea cu titlul ”Colegi de celulă” (pp.147-159). Mi-a adus aminte, nu știu de ce (sau știu, dar nu vreau să spun), de ”A Rose for Emily”.

Aș mai face, în treacăt, o observație cu privire la titlurile lui Bolaño, care sînt, măcar aici, banale, inexpresive, neutre. Titlul constituie, de obicei, o cheie de lectură. Așa ne-am învățat. Exegetul găsește acolo intenția autorului, o trimitere explicativă, incipit-ul unei interpretări, o îndrumare prețioasă, un impuls cognitiv. În Marginalii și glosse la Numele rozei, Umberto Eco afirmă că nu trebuie să fie așa. Cele mai bune titluri, continuă Eco, sînt numele proprii, fiindcă nu sugerează cititorilor aproape nimic. Un titlu bun e un titlu tern. Cel mai potrivit titlu ar fi, în consecință, absența lui, precum au procedat pictorii și muzicienii moderniști. Din păcate, editorii (și cititorii) au nevoie de ele, pentru a arăta, cînd discută despre cutare carte, că se referă la o anume carte. Nu la alta. Titlul nu mai este o soluție hermeneutică, funcția lui devine aceea de a menționa un ”obiect textual” și de a-l deosebi de altul. Îți trebuie, totuși, mult curaj pentru a proceda astfel. Așa îmi explic titlurile din Convorbiri telefonice. Și așa îmi explic titlul Convorbiri telefonice. Nu atrage prin nimic. Nu e un titlu ”inteligent”. Nu e un titlu pentru marele public, pentru vulg...

Închei aici. Dar cei care vor citate sînt rugați să examineze următoarele fraze. Dacă nu știi meserie, astfel de fraze nu-ți ies oricît te-ai strădui. Roberto Bolaño știa:



1. ”Am întrebat-o cîți ani are. Douăzeci și doi, a spus. Atunci eu trebuie să am peste treizeci, am spus, și pînă și vocea mea a sunat ciudat” (”Sensini”, p.29).

2. ”Niciodată pînă atunci nu avusese conștiința rolului său minuscul în piramida literaturii. Niciodată pînă atunci nu se simțise atît de important” (”Henri Simon Leprince”, p.31).

3. ”Referințele la persoana lui sînt rare, referințele la opera lui sînt inexistente” (idem, p.34).

4. ”Prezența sa, fragilitatea sa, îngrozitoarea sa mîndrie sînt, pentru unii, un stimulent sau un memento” (idem, p.37).

5. ”Tenacitatea lui îl făcea pînă la urmă să fie simpatic, aureolat de o anume sfințenie literară pe care numai poeții tineri și curvele bătrîne știu s-o aprecieze” (”Enrique Martín”, p.39).

6. ”...și cînd m-am uitat la el, pe chip i se așternuse un zîmbet care voia să spună sînt adult, am înțeles că pentru a te bucura de artă nu e nevoie să te faci de rîs, nu e nevoie să scrii și nici să te tîrăști la picioarele altora” (idem, p.43).

7. ”Mi-a explicat povestea. Era simplă, era de neînțeles” (”Colegi de celulă”, p.156).

8. ”Și atunci sînt tentată să-i spun că toți sîntem niște fantome, că toți am intrat prea devreme în filmele fantomelor, dar bărbatul ăsta e de treabă și nu vreau să-i fac nici un rău, așa că tac din gură. Și pe urmă, cine mă asigură pe mine că el nu știe asta?” (”Joanna Silvestri”, p.189).

9. ”...n-a răspuns nimeni. Pentru o clipă i-a trecut prin cap ideea că e moartă, dar a respins-o pe loc. Una este singurătatea și cu totul altceva este moartea” (”Viața Annei Moore”, p.212).


P. S. În imagine: Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Ruíz y Picasso (1881 - 1973): Femme au corbeau (1904).

Niciun comentariu: