miercuri, 27 mai 2015

Așteptîndu-i pe barbari


Îmi petrec toată ziua citind J. M. Coetzee (Așteptîndu-i pe barbari) și abia seara tîrziu mă întorc la blog. De la o vreme, așa se întîmplă nesmintit. Mă despind cu neplăcere de cărți. E mai ușor să citești decît să scrii. E mai ușor să fii posedat decît să posezi.

Cititorii (întotdeauna mici) sînt marii ”scriitori” leneși ai umanității. Ei compun așa-numita ”literatură negativă”, despre care am mai vorbit, literatura pe care o scriu toți cei care nu scriu dintr-un motiv sau altul. Dacă acești indivizi ar consuma tot atîta timp și energie pentru scris cît consumă pentru citit, istoria literaturii s-ar îmbogăți cu alte mii și mii de mii de capodopere. În special, eseuri. Ar deveni celebri. Și-ar vedea pozele prin gazete. Și-ar duce mîna la frunte ca filosofii. Ar da interviuri. Ar fi confundați cu politicienii, cu oamenii importanți. Lumea i-ar arăta cu degetul. Ar fi, în sfîrșit, niște staruri, niște stele polare după care se orientează plebea...

Ca atare și în consecință, mă văd silit să repet un aforism mai vechi (cu cît este mai vechi tot cu atîta aforismul e mai isteț): cititul este o formă de lene, o pasivitate ineficientă, o formă de inerție agitată, o cvasi-moarte. Îți dă impresia gingașă că faci ceva important, în timp ce tu nu faci în realitate nimic (sau chiar mai puțin decît nimic), și știi bine acest adevăr, nu trebuie să ți-l divulge nici un înțelept din adîncul sapienței sale.

Ce faci propriu-zis cînd citești? Îți moi degetul arătător în gură (gest lipsit de orice igienă) și răsfoiești paginile pline de microbi și mucegai. Cititul te transformă într-un sedentar obez și molîu. Ar trebui să citim alergînd prin selva Galatei, făcînd abdomene în grădina Copou, lîngă Tei, ori sărind coarda în jurul statuii lui Alexandru Ioan Cuza din Piața Unirii. Din păcate, noi stăm într-o rînă / pe burtă / ghemuiți / cu genunchii la gură și nu ne clintim din pat / din fotoliu / de pe podea. Ne-a prins cartea. Am cedat amăgirilor. Am ajuns într-o altă lume, mai bună...

Sigur, cititul este un preludiu la / și o pregătire pentru actul sacrosanct al scrisului. Îți dă idei, te emoționează și, mai ales, îți oferă o anume plăcere, nu mai mare decît plăcerea de a ronțăi napolitane. Dar această plăcere minoră (toată lumea va accepta epitetul meu) nu poate fi comparată cu plăcerea divin-transcendentală a scrisului. Cititorul este un amant distrat, care se pierde în preludii și mîngîieri și își dă seama abia în faptul dimineții, ca trubadurii cu Aubade-le lor, că s-a făcut prea tîrziu pentru o partidă de sex veritabil, sălbatic, de neuitat...

Se adeverește încă o dată că adevăratul barbar e scriitorul.

3 comentarii:

Monica spunea...

Nu se mai gândește nimeni la hipocampus și la cortexul frontal, la nervul optic, la retină. Trândavul cititor consumă oxigen degeaba! Jos aforismele! Sus lectura! Au, șira spinării!
Banc din copilărie: „pune și tu mâna pe carte, rupe niște pagini și fă niște cornete, să avem în ce pune mâine semințele pe care le vindem în piață!”

Valeriu Gherghel spunea...

Da, din pacate, nimeni nu se mai gandeste. Nici macar la hipotalamus...

capricornk13 spunea...

Ce paragraf extraordinar ati scris mai la urma! Va multumesc mult, mi-ati exprimat perfect gandurile din ultima vreme…