luni, 27 aprilie 2015

Clarice Lispector


Clarice Lispector, Aproape de inima vijelioasă a lumii, traducere din limba portugheză de Dan Munteanu Colan, București: Editura Univers, colecția Globus, 2014, 175p.


Între lunile martie și noiembrie 1942, o femeie de 21 de ani face o serie de însemnări. Arată aceste însemnări unui prieten și acesta îi spune că tocmai a redactat o carte. Cartea se va publica în octombrie 1943, într-o mie de exemplare. Tirajele de azi nu sînt mai mari în ceea ce-i privește pe debutanții români. Din mia de exemplare, Clarice Lispector (10 decembrie 1920 - 9 decembrie 1977) primește o sută și trimite o parte din suta asta criticilor literari din Brazilia. Nu se aștepta probabil la nici un ecou. Peste un an, primește un premiu rîvnit și numele ei începe să circule. Criticii văd în proza ei o ilustrare a modernismului și o pun în descendența lui James Joyce și a Virginiei Woolf, autori pe care Lispector încă nu-i citise. Mai tîrziu va fi comparată și cu Franz Kafka.

În Aproape de inima vijelioasă a lumii (titlul i-a fost propus de editor și este un citat din Potret al artistului la tinerețe de Joyce), există un narator (sfios și foarte puțin vorbăreț) care povestește, uneori, rar, despre Joana, despre tatăl ei și, în a doua parte a cărții, despre soțul ei, un anume Otávio, dar mai ales avem monologul interior al Joanei care ajunge să acopere nu numai discursul naratorului, ci și monologul interior al lui Otávio și orice alt discurs în general.

Faptele sînt puține, banale, nu se întîmplă mare lucru în carte, indivizii trăiesc și atît. Cînd crește destul de mare, Joana se mărită cu numitul Otávio (fără mult entuziasm, totuși), află curînd că Otávio a avut / are o amantă, Lídia, care așteaptă un copil (al lui Otávio, bineînțeles), și, în consecința acestei descoperiri, îl părăsește cu gentilețe și filosofică resemnare (nu există vreo discuție mai aprinsă între soți), și se cufundă și mai mult, și mai adînc în gîndurile ei ermetice. Totul se petrece ca într-un vis al femeii: nu se aud zgomotele, oamenii se apropie și se despart fără un cuvînt, nimic nu e sigur, nimic nu pare real.

Aceasta e și impresia pe care ți-o lasă cartea pînă la urmă: Joana visează și ne atrage subtil în visul ei, pătrundem într-un univers oniric, devenim proiecțiile femeii, încercăm trăirile ei confuze, ne batem capul să pricepem ceva. Degeaba! Și nici nu e necesar să pricepi totul, nu-ți folosește la nimic...

Stilul e acesta: ”Ah, avea să moară. Da, avea să moară. Simplu, cum zburase pasărea. Şi-a aplecat capul într-o parte, cu gingăşie, ca o nebună blîndă; dar era uşor, era uşor, aşa de uşor... nu era ceva ce ține de inteligență... e moartea care va veni, va veni... Cîte secunde au trecut? Una sau două. Sau mai multe. Frigul” (p.166).

Și încă: ”... din adîncuri Te strig [Dumnezeule] şi nimic nu îmi răspunde nimic şi deznădejdea mea e uscată ca nisipul deşertului şi uluirea mea mă sufocă, mă umileşte, Dumnezeule, această mîndrie de a trăi îmi pune căluş, eu nu sunt nimic, din adîncuri Te strig din adâncuri Te strig din adâncuri Te strig din adâncuri Te strig...” (p.171).

P. S. Ca bonus, v-aș ruga să vizionați acest interviu cu Clarice Lispector. Este din februarie 1977. Interviul a fost distribuit abia după moartea prozatoarei, în decembrie 1977.

P. P. S. În imagine: Valérie Chrétien, Jeune fille en robe rouge (2015).

7 comentarii:

heraasku spunea...

nu.mi place literatura de ginte latina ( exept franceza)... :-( nu aveti un tratament?

Miron Dan spunea...

Am vazut interviul. Ce persoana extraordinara! Modesta, sincera, posesoarea unui bun simt colosal, calitati rareori intalnite la scriitori. Si foarte trista si obosita.Am remarcat desigur si intrebarile idioate ale tipului care-i lua interviul.
Abia astept sa-i citesc cartea aparuta la Globus. Multumesc, domnule Vasile Gherghel.

Valeriu Gherghel spunea...

@ heraascu, există prozatori buni, pretutindeni, nu mă îndoiesc de asta, și în Mozambic sau Noua Guinee.

@ Miron Dan, da, interviul e tulburător, l-am vizionat de mai multe ori, femeia asta era foarte trista (cred că ăsta era felul ei). Încă nu știa că va muri atît de repede, dar cine știe, poate știa și atunci chiar ne vorbește de dincolo de mormînt. Și eu vă mulțumesc...

Valeriu Gherghel spunea...

@ Miron Dan, de cele mai multe ori mă numesc Valeriu Gherghel, dar și cu Vasile m-aș fi mulțumit :))))

Miron Dan spunea...

Oh, mii de scuze, nu stiu de ce scriu mereu Vasile in loc de Valeriu...

Un secretar spunea...

Am citit si eu Aproape de inima vijelioasa a lumii si am fost incantat sa admir, in toata splendoarea sa, o anume specie de suflet feminin, firoscoasă dar și seducătoare la infinit, pentru ca si femeile sunt oameni si sunt de mai multe feluri. Cel putin asa am citit.

Valeriu Gherghel spunea...

Cum să nu fiu de acord? Și femeile sînt oameni!