luni, 9 martie 2015

Povestiri cu mult sake


Nu mă pot lăuda (nici n-am de gând) că am citit foarte multă literatură japoneză.

Am străbătut totuși mai demult câteva povestiri de Yasunari Kawabata, inclusiv Casa frumoaselor adormite, apoi Pușca de vânătoare de Yasushi Inoue și Templul de aur de Yukio Mishima.

Templul de aur m-a derutat complet, nu i-am priceput deloc sensul, am încercat odată să-l comentez, m-am chinuit o săptămână și nu mi-a reușit nimic. Când nu e să pricepi, nu pricepi. Punct. Dincolo de sensul literal (un tânăr călugăr buddhist dă foc vestitului templu dintr-un impuls obscur), nu am descoperit altceva. Bun. Omul dă foc Templului de aur, fiindcă așa are el chef, ceva l-a stârnit (Frumosul, ne dumiresc exegeții), nu ni se spune explicit (și nici implicit) ce (și de ce). Trebuie să căutăm un motiv, acolo unde dacă există un motiv, nu poate fi perceput de un gaijin mediocru ca mine. În Japonia toate templele sunt de lemn, nu e nici o greutate să le incendiezi, dificultatea e să înțelegi de ce li s-a dat foc. Subtilitatea a fost prea tăioasă pentru mine. M-am lăsat păgubaș. Am conchis că nu sunt un bun exeget și că vina îmi aparține. Poate că literatura de acest fel nici nu trebuie citită după un canon european. Poate că se cuvine să te concentrezi doar la sensul ei literal. Sau la altceva. Am pesemne nevoie de ajutor.

Singura carte care mi-a plăcut cu adevărat a fost Jurnalul unui bătrân nebun de Junichiro Tanizaki. Am citit-o vara trecută. Mi-a plăcut, dar tot nu i-am găsit un sens ”ascuns”. Un bătrân cardiac și reumatic, trecut de 70 de ani, se îndrăgostește de nora lui. O privește, îi sărută gambele, tălpile, familia a pus la cale în secret un scenariu ca să nu-l irite, mai mult nu are voie, oricum e pe moarte. Nu are norocul bătrânilor din Casa frumoaselor adormite, care veghează o noapte întreagă lângă trupurile descoperite ale unor tinere femei narcotizate (dar nu au voie să le atingă).

Am, așadar, o problemă cu literatura japoneză. Recunosc. Este decorativă, picturală, discretă, impresionistă, rece, nemijlocită, delicată. Ascunde ceva atât de bine încât doar japonezii pot ghici despre ce este vorba. Mi se pare inabordabilă. Subliniez: mi se pare. Pur și simplu, nu mă potrivesc cu acest mod de a povesti. Modul meu de a interpreta este, probabil, greșit. Nu iau ce mi se oferă imediat și caut ceva ce nu se găsește acolo, în numitele ”romane”. Termenul ”roman” nu descrie foarte bine ceea ce au propus Yasunari Kawabata sau Yukio Mishima. Nu e un reproș. E o constatare banală.

Știu că există cititori pasionați de narațiunile japoneze. Dacă există și printre vizitatorii acestui blog, le semnalez trei cărți.



1.Hiromi Kawakami, Vreme ciudată la Tokio, traducere din limba japoneză și note de Diana-Elena Tihan, Iași: Polirom, 2015, 208p.

Doamna Omachi Tsukiko, funcționară la o companie din Tokyo, are 37 de ani și frecventează bistrourile din lipsă de altceva mai pasionant. Domnul Motsumoto Harutsuna, fost profesor de literatură japoneză, are cu 30 de ani mai mult decât femeia, dar se ține bine și frecventează aceleași bistrouri dintr-un motiv similar. Nu e nevoie de vreo fatalitate ca femeia și bărbatul să intre în vorbă, să-și facă vizite și, mai ales, să bea pe rupte împreună. Oricum, o făceau și înainte de a se cunoaște, există o profundă afinitate electivă între ei. Într-o seară, ca să ofer un exemplu, dau gata cinci sticluțe de sake. Menționez că sake este, mai degrabă, o băutură întăritoare / energizantă decât una alcoolică. Nu se compară cu băuturile noastre, cu țuica să zicem (care energizează îndeosebi prin înmuiere).

Am notat și câteva rețete culinare, pentru ca exotismul să domnească și în textul meu. Omachi îl vizitează pe domnul profesor, care îi spune poezii (citează și din Basho Matsuo) și o tratează cu sake și sărățele de somon, cu sâmburi de kaki (curmal japonez). Sărățelele au gust iute, înțepător pe limbă, și reprezintă o gustare de biscuiți de orez în formă de sâmbure de kaki amestecați cu alune. Altădată încearcă, alături de câteva sticle de bere, păstăi de soia fierte cu sare. Mai mănâncă: țipar cu sare, tofu fiert, supă de cartofi dulci, ciuperci shimeji violet, fripte imediat ce au fost culese, muiate în sos de soia. Și n-am terminat: foarte gustoase sunt și tonul cu boabe de soia fermentate, rădăcinile prăjite de lotus (se topesc în gură!), ceapa chinezească sărată, bucățile de carne afumată de balenă, acoperite cu alge de mare verzi și tăvălite prin sos miso și oțet.

Între femeia de 37 de ani și bărbatul de 67 se naște, în modul cel mai firesc, o legătură nu numai de frățietate, ci și de amiciție amoroasă. Cum se va rezolva încă nu-mi dau seama, femeia pare o pradă perfectă. Nici bărbatul nu e mai prejos. Abia la 67 de ani vrei să trăiești marea iubire, ești gata copt pentru ea...


2. Kidô Okamoto, Fiica negustorului de sake, traducere şi note de Angela Hondru, București: Humanitas, 2014, 328p.

Okamoto a fost un cunoscut autor de cărți polițiste. Acțiunea lor se petrece la sfârșitul epocii Edo, în orașul Edo (sic!), înainte de restaurația / revoluția Meiji din 1868. Prozatorul fost marcat de romanele publicate de Sir Arthur Conan Doyle, pe la 1880-1900, și a construit un personaj după chipul și obiceiurile lui Sherlock Holmes: inspectorul Hanshichi. Fiica negustorului de sake cuprinde 14 povestiri, în care iscusitul detectiv relatează unui admirator uimit câteva cazuri extraordinare (cam cum face și conul Rache în Sub pecetea tainei de Mateiu Caragiale).


3. Liza Dalby, Povestea doamnei Murasaki, traducere de Diana Tihan, București: Humanitas, 2014, 472p.

O reconstituire a biografiei doamnei Murasaki Shikibu (c. 978 -  c. 1014 sau 1025). Liza Dalby s-a documentat minuțios, a devenit, zice-se, ”singura gheișă de origine străină” din Japonia (mă cam îndoiesc), și a imaginat pornind de la foarte vagile mărturii despre numita doamnă Murasaki viața celei care a scris acum o mie de ani romanul masiv (are cam o mie de pagini), intitulat Povestea lui Genji. O biografie, desigur, interesantă...

P. S. În Imagine: Katsushika Hokusai (1760 - 1849): Doamnă de rang înalt.

5 comentarii:

Dana spunea...

Dar de Haruki Murakami ce ziceti? Imi pare ca in scrierile lui sunt multe straturi de sens.

Gabriel spunea...

La un moment dat in romanul si filmul "Fight Club" protagonistul ii trage o bataie sora cu moartea unuia dintre participantii la lupte. Il loveste pana il desfigureaza complet. Intrebat de ce a facut asta, protagonistul nostru raspunde: "Am vrut sa distrug ceva frumos". Poate ca asa si cu templul.

Literatura japoneza este preferata mea. Am citit mai mult de 10 autori. Chiar si pe Hiromi Kawsakami. http://noptisizile.blogspot.ro/2015/02/hiromi-kawakami-vreme-ciudata-la-tokio.html

Domnule profesor, nu aveti scuza daca nu cititi Natsume Soseki - Eu, motanul. Cat despre Haruki Murakami, nu o sa fie pe gustul dumneavoastra, scrierile lui adresandu-se mai degraba adolescentilor.

Valeriu Gherghel spunea...

@ Dana: Multumesc. De Haruki Murakami am citit doua romane, dar nu mi-a ramas nimic in cap.

@ Gabriel. Am sa caut neaparat Natsume Soseki. Am citit recenzia de pe blogul Dvs. si mi-a placut :)

B. A. spunea...

am locuit 8 ani in japonia si cand am timp mai citesc din titlurile mai noi. cartea asta mi s-a parut excelenta, cred ca va fi tradusa in engleza in curand. fundalul si personajele sunt, dupa parerea mea, esenta cartii, nu povestea in sine.

http://www.goodreads.com/book/show/9077984-chiisai-ouchi?rating=5

alt autor popular in Japonia dar netradus la noi (din cate vad) este Jiro Asada. am incercat sa povestesc ceva aici:

http://back-of-an-envelope.blogspot.sg/2014/03/all-clear.html

probabil ca in Japonia cea mai citita carte din ultimii ani este asta

http://www.goodreads.com/book/show/8658120-0-eien-no-zero

firul prinicipal al povestirii e cam la nivel de "anime" :) dar din nou fundalul este absolut fascinant. este vorba de marturiile unor veterani ai razboiului din pacific. s-a facut si film, dar din pacate filmul reda mai mult partea de "anime" ...

impresia mea este ca exista destula literatura japoneza buna si foarte "normala". nu-mi dau seama cat de reprezentative sunt cartile traduse la noi.

felicitari pentru blog

Miron Dan spunea...

Nu abandonati lupta.
Din Mishima sa cititi neaparat tetralogia Marea fertilitatii. Dincolo de obsesia lui Mishima fata de reincarnare si bushido veti intelege de ce tinerii japonezi practicau terorismul politic in perioada interbelica.
Murakami nu e un scriitor pentru adolescenti. Cititi macar Cronica pasarii-arc si IQ94.