marți, 17 martie 2015

Colecționarul de oase


Ismail Kadare, Generalul armatei moarte, traducere de Marius Dobrescu, Iași: Polirom, 2011, 224p.

Și pentru că mi-am cumpărat o mulțime de cărți noi, după cum v-am spus, m-am apucat să citesc cărți vechi (și verificate), după cum nu v-am spus, dar am de gând să vă spun aici. Întotdeauna pățesc așa. De îndată ce cumpăr o carte nouă (sau mai multe), după ce o semnez și o răsfoiesc, iau din raft una veche. Aș fi vrut, de pildă, să citesc Pastorala americană a lui Philip Roth (Polirom, 2014), dar m-am apucat de Generalul armatei moarte de Ismail Kadare (Polirom, 2011).

Romanul lui Kadare mi-a plăcut și, totodată, nu mi-a plăcut. Impresia mea e, mai degrabă, amestecată. Sigur, ideea cărții este ingenioasă, frapantă. Un general străin (niciodată numit), însoțit de un preot, vine în Albania pentru a-și dezgropa armata. Războiul s-a sfârșit cu douăzeci de ani în urmă, armata lui e sub pământ, oale și ulcele. Timp de doi ani, vizitează cimitirele și dezgroapă oasele celor căzuți, adună o armată de oase, o oștire ”calcifiată” (p.10). Vremea este veșnic malignă, generalul umblă prin noroaie și pe drumuri desfundate, prin ploi și ninsori, doarme în cort, stă de vorbă cu groparii (deși groparii sunt taciturni), se apucă de băut, are insomnii, coșmaruri.

Crezuse, săracul, la început că misiunea lui este una ”sfântă, înălțătoare, nobilă, sublimă” (pp.10, 12, 71), fusese plin de râvnă și de entuziasm. Cu vremea, i se urăște și este apucat de depresie. Înțelege că are de îndeplinit un lucru ”mizerabil” (p.114). În definitiv, la ce bun să dezgropi morții? Dacă ostașii au luptat și au murit împreună, de ce să-i aduni din fundul gropilor, să-i aduci în țara ta (în pungi de plastic) și să-i împarți pe la rude și urmași? Nu este vorba de o impietate? Metamorfoza generalului (de la manie la deprimare nu-i decât un pas) este pricinuită nu numai de ceea ce trebuie să facă, dar, mai ales, de ostilitatea oamenilor și a țării. Și aici începe partea care nu mi-a plăcut.

Este vorba de prezentarea Albaniei și a poporului albanez. Pentru domnul general (și pentru orice cititor străin), Albania este un ținut aspru, dușmănos, arid, cu o climă atroce: ploile nu mai contenesc, drumurile sunt grele, aproape impracticabile, munții, inabordabili, plini de prăpăstii, șesurile gloduroase. În acest ținut, nu poți răzbi prea ușor. Dar nu e numai atât.

Albanezii sunt oameni aspri, urmează cutume străvechi: țăranii se îmbracă în sumane și își aprind luleaua cu cremenea și amnarul. Limba lor este ”de rău augur” (p.27), cuvintele au o rezonanță ”neobișnuită și teribilă” (p.32). Sunt scumpi la vorbă, când au timp liber preferă să cânte balade monotone, despre eroi tragici, căzuți în războaie. Albanezii au instincte cumplite, sunt mereu gata de luptă, răzbunători, aprigi la mânie. Au un suflet închis, elementar, neguros. Soarta lor a fost injustă. Albanezii sunt un popor damnat. Dar este periculos să-i stârnești, sunt iuți la mânie, au războiul în sânge. Au preferat mereu să se izoleze de vecini, nu au cerut niciodată ajutorul nimănui, nu au avut nevoie de el: ”cu cât sunt mai izolați, cu atât mai onorați se simt” (p.132). La ei, curajul în luptă este la mare preț (p.89). Sunt necruțători cu dușmanii. Ucid fără să stea mult pe gânduri. E mai bine să te ferești de ei.

Acest discurs de exaltare a virtuților naționale incomparabile și a nefericirii proprii (discursul poate fi întâlnit și la alții, inclusiv la scriitorii români) explică, în parte, publicarea romanului chiar în timpul dictaturii nemiloase a lui Enver Hoxha. Cartea avea un accent naționalist binevenit. Ismail Kadare este, mutatis mutandis, un Marin Preda al albanezilor. A publicat cărți foarte puțin marcate de realismul socialist. Într-o primă redactare, Generalul armatei moarte a apărut în 1963. O ediție revăzută s-a tipărit în 1966. Cum era obiceiul, romanul lui Kadare a fost tradus imediat în țările socialiste. Prima traducere românească a apărut în 1973. Occidentalii l-au descoperit ceva mai târziu.

Dincolo de reținerile mele, Generalul armatei moarte a creat o reputație. Ismail Kadare este pe ”lista scurtă” a Premiului Nobel. Nu-i exclus să-l ia...

3 comentarii:

doarleguma spunea...

Ar trebui poate s-o recitesc. Eu n-am citit-o în cheia asta a patriotismului. Poate fiindcă am citit Aprilie spulberat înainte?! Oricum, Kadare nu mi se părea neapărat teribil de încîntat de tradițiile și felul de-a fi al albanezilor, zicea doar că așa-s. Poate-am fost prea naivă.

Valeriu Gherghel spunea...

Albanezii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre oameni, asta fara discutie :)

Acuma, dincolo de gluma, s-ar putea sa fi exagerat eu...


Va multumesc pentru comentariu.

Şerban Tomşa spunea...

Am fost puternic impresionat de ”Generalul armatei moarte”, ”Aprilie spulberat” și ” Mesagerul tristeții”. După părerea mea, Ismai Kadare ar trebui să primească Premiul Nobel înaintea oricărui alt aspirant.