luni, 9 februarie 2015

Vă rog frumos să (mă) citiți încet



Toată lumea se grăbește. Respectăm un program strict. Avem treburi urgente. Mâncăm pe fugă, dormim pe fugă, citim pe fugă, facem sex pe fugă. Rezolvăm ”problema femeiască” (pentru a folosi o expresie din Zâtul Tatianei Tolstaia) în câteva minute sau deloc: renunțăm s-o mai rezolvăm în seara asta, am deranja orarul, o reprogramăm pentru luna viitoare, pentru la anul.

Rapiditatea a devenit o virtute slăvită nu numai în atletism, ci și în domenii care, pe vremuri, nu implicau graba, ci ”zăbava”. Ne mândrim că am citit o carte în câteva ore, ca Harold Bloom, și că am scris alta în câteva zile, ca Georges Simenon.

A fi inteligent, observă Thomas Newkirk, într-un studiu accesibil și online, înseamnă a fi rapid, iute ca prâsnelul, spontan în răspunsuri. Trebuie să-ți meargă mintea, ba chiar, dacă este posibil, să o ia la sănătoasa. Prostul este, neapărat, încet la minte, greoi, ticăit. Astfel de oameni nu ne sunt deloc simpatici. Ne plac oamenii iuți. Pe vremuri, o nevastă din Moldova se putea lăuda cu iuțimea bărbatului: ”e iute la mânie, dragul de el, scap repede”.

Deci, spun unii, trebuie să învățăm să citim cât mai rapid, 50 de pagini pe oră, 100, 1000. O carte pe zi, două, 40 ca N. Iorga. Cumpărăm tot mai multe cărți, trebuie să fim up-to-date, dacă nu ești la zi, ești mort, n-am terminat cărțile apărute în 2014 (ar fi o minune dacă am reuși să citim o zecime din totalul lor!) și, iată, suntem copleșiți deja de aparițiile din 2015. O avalanșă. O călărire în zori. Un iureș. Un galop. Ce ne facem? Mai putem face în cazul acesta ceva? Dacă privim în jur și vedem mulțimea de oameni dintr-un supermarket, nu mai avem nici o speranță. Omenirea a înnebunit de tot. E prea mult. Plesnim.

Șansa noastră stă tot în lectură. Știu, mulți oameni nu au vreme și chef de cărți. Au servicii solicitante, familii numeroase, renumerații mici (după buget), sunt săraci, nu au bani de fleacuri, abia dacă pot citi știrile dintr-un ziar, nu le place lectura, se uită la fotbal, beau, fac nunți, botezuri, parastase, își serbează zilele. Un mic, o manea: trăiesc. Dar puținii care au norocul / nefericirea să citească (fără să și trăiască) trebuie să realizeze odată și odată că lectura rapidă, speed reading, nu este o chestie cu care să te fălești.

Nu sunt un cititor rapid, n-am fost niciodată. Scriu pe cărți, subliniez, îmi iau notițe, transcriu citate, și asta ia mult timp. Într-o vreme, când eram mai tânăr, eram nemulțumit de ritmul meu, alții citeau mai repede și mai mult. Devorau cărțile, citeau cinci sute de pagini pe zi, erau bulimici. Abia acum îmi dau seama că Domnul m-a ferit de o exagerare, chiar de două, îmi plac verdețurile, sunt un vegetarian slab, minor.

Nu mă mai lungesc, la vârsta mea nu mai am nici o șansă să mai cresc în înălțime, doar în profunzime și sapiență. Vă spun, deci, din sapiența mea. Cărțile se citesc încet. Nu poți străbate rapid un roman, sunt descrieri, meditații, propoziții pe care prozatorul le-a compus într-o săptămână. Dacă n-am zăbovi pe enunțul lui, am da dovadă de nepolitețe. Și de ininteligență.

Și cum să citești rapid, în grabă, astfel de pasaje descriptive? Voi cita numai două din Salammbô de Gustave Flaubert. Numitul Flaubert scria exasperant de încet, se cuvine să-l citim exasperant de încet. Doar așa putem percepe și reține aproape toate detaliile alese de prozator. Doar așa ne putem bucura de ele. Să închidem ochii și să ne imaginăm scena de mai jos:


”Femeile nomazilor îşi fluturau până la călcâie rochiile lor ţesute în pătrăţele din păr roşcat de cămilă; cântăreţele din Cyrenaica, înfăşurate în văluri viorii, cu sprâncenele încondeiate, îşi mlădiau glasul încrucişându-şi picioarele pe rogojini; negresele, cu sânii atârnându-le, strângeau baligă pentru foc şi o uscau la soare; femeile din Siracusa purtau în păr spelci de aur; luzitanele, salbe de scoici; femeile galilor îşi acopereau cu piei de lup pieptul lor alb”.


Cu ochii aprinși, Hamilcar Barca își contemplă bogățiile. Să-i urmărim privirea:

”În grămezi de mărimi neegale se înşirau monede de toate felurile şi din toate timpurile – de la cele subţiri ca unghia ale străvechilor asirieni, până la cele tot atît de bătrâne ale Laţiului, mai groase decât latul palmei. Erau părăluţele Eginei, tăbliţele Bactrianei, triunghiurile mici ale vechii Lacedemonii, mâncate de rugină, murdare, coclite de umezeală şi înnegrite în foc”.

P. S. În imagine: Sir Edward Burne-Jones, Portrait de Katie Lewis.

6 comentarii:

Petre spunea...

Se înțelege, am nesocotit rugămintea și am citit grabnic. Cât ai zice pește, mi-am zis Nietzche! Chiar astâzi am citit cum că, de la sus-numitul încoace, filologia este „arta cetirii lente”. Se înțelege, n-am irosit vremea să aflu și sursa. Dar acum știu! Am aflat după o căutare de numai 5-10 secunde. Iată http://filosofiatis.blogspot.ro/2010/03/lernt-mich-gut-lesen.html !

Ce bucurie cum se potrivesc toate! Pe drept cuvânt, cine caută găsește.

Găsesc oare și o postare despre Fabius Cunctator? Dacă nu, promit să am răbdare.

Până și marele Kant și-a dorit faima zăbavnicului strateg roman!

Valeriu Gherghel spunea...

Da, prin 2010, am scris o nota despre pasajul din Aurora. Tradusesem fragmentul mai de mult. Dar in 2010 nu stiam ca voi fi preocupat de lectura rapida / lenta in cartea la care lucrez acum.

Va multumesc.

Inca nu am scris despre Fabius Cunctator.

Carmen-Maria Mecu spunea...

Depinde ce citim, când citim și pentru ce citim. Mai depinde și de viteza de prelucrare a creierului nostru, și de cât cunoaștem lumea textului, vocabularul. Nu suntem toți construiți după același calapod. Sorry. :(

Carmen-Maria Mecu spunea...

PS.

Îi înțeleg pe tinerii care nu pot citi texte lungi, în timp lung. Nici eu nu mai pot citi „Iosif și frații săi”. Lumea se schimbă. Nu prea are sens să judecăm, mai inteligent și mai uman e să înțelegem și să căutăm soluții.

Poate că poezia are mai multe șanse să fie citită, poate proza scurtă, poate fragmentariile filosofice și nu sistemele. Ce-i așa rău?!

Gabriel spunea...

Apropos de Salambo, imi amintesc foarte bine la vreo 20 de ani de la citire despre descrierea ospatului din gradina palatului si mai ales de acel fel foarte iubit de cartaginezi, caine fiert in borhot de masline.

Valeriu Gherghel spunea...

Știa Flaubert ce știa, probabil că erau foarte gustosi. Într-o postare mai veche, din august 2014, am spus si eu ce mancau mercenarii :)

Aveau gusturi alese :)))