joi, 5 februarie 2015

Îl cunoașteți pe Tartuffe?


Două sînt ipocriziile cititorului român, dacă am numărat bine pe degete, ca să nu mă încurc.

Cea dintîi ipocrizie: exegetul valah n-ar spune în ruptul capului că parcurge pentru prima dată o carte, mai ales dacă aparține unui scriitor străin important.

El se exprimă astfel: ”Tocmai recitesc José Saramago”, ”Recitesc Houellebecq”, ”Recitesc Ngũgĩ wa Thiong'o”, ”Recitesc Philip Roth”, ”Recitesc Lydia Davis” etc. Așadar, cititorul român a străbătut deja cu creionul în mînă absolut tot, amănunțit, literaturi vaste, bibliografii complete, a procedat exhaustiv (G. Călinescu a întronizat obiceiul în cultura autohtonă), și, în momentul de față, re-citește pentru propria-i plăcere și binevoiește să ne anunțe acest eveniment epocal într-un articol de gazetă. Deși mi-e greu să cred că l-a citit pe Saramago chiar în portugheza lui, iar romanul cutare a fost tradus în vernaculară de cîteva zile, criticul român deja îl re-re-citește, adică, pentru a fi și mai limpede, citește pentru a doua / a treia oară cutare roman, Halebarde, Halebarde, să zicem. El sugerează că a consultat măcar o dată cartea cu pricina, nu ne spune prin ce mister, trebuie să-l credem pe cuvînt, nu există om mai veridic decît  el. Așadar, literatul român nu citește niciodată. Re-citește. Re-re-re-citește, străbate cu mintea, ca un burghiu, pînă în profundul cărților preferate.

Cu domnii re-cititori de tot felul eu am o gîlceavă destul de veche, poate vă amintiți. Deci, a exclama întruna că re-citești (o capodoperă, firește) înseamnă a privi literatura ca fiind o mulțime finită de cărți, un raft cu 15-20 de autori, nu mai mult, și a desconsidera tot restul: cărțile autohtone, cărțile despre care nu ai auzit la școală, într-un amfiteatru academic, într-o discuție aprinsă, cărțile despre care nu ai citit nici o recenzie, nicăieri.

Îmi amintesc că Flaubert propunea, într-o epistolă, tocmai o astfel de viziune restrînsă, a citi înseamnă a re-citi, a cunoaște bine de tot cinci-șase cărți. E preferabil să te rezumi strict la ele. Cultura înseamnă a stăpîni realmente un număr foarte mic de autori, numiți de obicei ”clasici”, dintre care nu pot lipsi eseurile lui Montaigne, în primul rînd, dar și Vergiliu, Rabelais, Voltaire. Nu știu dacă Flaubert vorbea foarte serios, mă îndoiesc, totuși, deși prozatorul nu prea avea timp de citit fiindcă scria toată ziua, ba și noaptea, dar o astfel de lectură intensivă i se potrivea perfect. Citea textele lui Montaigne în pat, înainte de somn, pentru a se liniști după cincisprezece ore de scris înverșunat, agonic. În schimb, cînd a lucrat la Bouvard et Pécuchet, este un fapt cunoscut de toată lumea, a străbătut cîteva mii de volume, și-a luat și notițe conștiincioase, pentru a-i transforma pe cei doi idioți în făpturi enciclopedice, cu lecturi vaste și cunoștințe nesfîrșite. Cînd recomanda lectura unui număr infim de cărți, Flaubert se referea, probabil, la o lectură de plăcere, deși plăcerile se uzează în timp. La a suta lectură, bucuria nu mai este una și aceeași, imuabilă, ceva s-a modificat negreșit în noi, ceva s-a rupt, dispoziția, modul de a gîndi și de a simți.

Am constatat asta de unul singur, recitind cărțile care m-au fermecat în copilărie și adolescență. Faptul că n-am mai trăit aceeași voluptate m-a pus serios pe gînduri, m-a întristat. Jocul cu mărgele de sticlă și chiar Doctor Faustus, citite cîndva cu sufletul la gură, nu-mi spun același lucru (ceea ce e firesc, la urma urmelor) și nu-mi mai plac (ceea ce nu mi se mai pare deloc firesc). M-am uscat, je este un autre. În treacăt fie spus, un semn rău mi s-a părut și neputința mea de a reciti Părerile despre viață ale motanului Murr de E.T.A. Hoffmann.

Sîntem niște viețuitoare care devoluează neîncetat, nu mai sîntem astăzi ceea ce am fost ieri, n-am mai fost ieri ceea ce fusesem alaltăieri etc., deși nu e drept. Faptul că îmbătrînim și plăcerile se ofilesc mă face sceptic în legătură cu cei ce pretind sus și tare că nu mai citesc cărți noi, că au devenit re-cititori. Dar despre asta am mai scris.

Mă întorc la tema acestui eseu.

A doua ipocrizie este vecină cu prima. Cititorul român n-ar recunoaște nici să-l pici cu ceară că are lacune în bibliografie. Nu mă refer la scriitorii depășiți, la Homer, Hesiod, Ioan Teologul, Petronius, Rabelais, Sterne sau Goethe (oricum nu-i mai citește nimeni, nici profesorii universitari care îi predau în Facultăți), ci, mai cu seamă, la scriitorii foarte recenți. În materie de scriitori noi, cititorul român este expert. Nici n-a apărut bine prozatorul, poetul, dramaturgul, că l-a și identificat de la mare distanță, fără lunetă, printr-o intuiție specifică. Are un fleeeeer, ceva de speriat! Don DeLillo? Cum să nu? Tocmai l-am citit a doua oară. Are părțile lui, vorba lui Montaigne. Zgomot alb m-a zdrobit. Thomas Pynchon? Un prozator senzațional, îl urmăresc cu atenție încă din 1965, tocmai recitesc cu mare plăcere V, mîine mă apuc de Curcubeul gravitației, iar poimîine voi parcurge Strigarea lotului 49. Ce suflu epic! Ce Verb! Lydia Davis? O, da, scrie excelent, este o Lady, o știu încă de cînd am fost în America, am și băut o cafea împreună, m-a invitat insistent, nu aveam cum s-o refuz, are un suflet de mătase, este o persoană foarte populară, corespondăm, chiar ieri am primit un mesaj de la ea etc.

Prima ipocrizie îi caracterizează îndeosebi pe bătrîni, dar poate fi întîlnită și la tineri, bătrînii reprezintă modele neprețuite. A doua ipocrizie îi caracterizează pe tineri, dar poate fi întîlnită și la bătrîni, bătrînii nu se pot lăsa mai prejos. Cele două ipocrizii nu reprezintă o specialitate pur românească, Doamne ferește!, moda recitirilor și refuzul de a-ți recunoaște o lacună sînt mofturi universale. Numai că la români ele se manifestă cu mai mult farmec, cu o gingășie sporită.

O să mă întrebați și pe mine, știu: dar dumneata ce fel de ipocrit ești? Ce hram porți? Să spun că n-am nici un păcat, aș minți, sînt plin de vicii și de metehne. Mai bine mă duc să recitesc Orbirea de José de Sousa Saramago. Și oricum, aștept un telefon de la prietenul meu, David Lodge, de cînd am stat de vorbă pe Lăpușneanu îmi cere mereu sfatul.

Să nu uit, ieri m-a sunat Julian Barnes, tocmai am scris elogios despre Nimicul de temut, am arătat că a fi agnostic nu-i totuna cu a fi ateu, între agnostic și ateu este o deosebire ca de la cer la pămînt, autorul a dorit să-mi mulțumească îndelung, m-a felicitat și fratele lui, filosoful Jonathan, a gîndi înseamnă a stabili deosebiri fine între cuvinte. Nu mai puteam scăpa de ei...

Iată ce spusesem în mica mea recenzie: ”Eu n-aș afirma că Nimicul de temut ar fi cartea unui ateu, Julian Barnes nu este un ateu (ateul e mereu furios pe semeni și pus pe harță), ci un agnostic. Eu însumi sînt un agnostic și nu mă mîndresc prea tare cu asta. Ceea ce pentru ateu este o certitudine (el știe precis că Dumnezeu nu există), pentru agnostic reprezintă doar un nou motiv de îndoială. Agnosticul crede că nu avem argumente valabile, care să dovedească existența lui Dumnezeu și, în același timp, crede că nu există nici argumente valide împotriva numitei existențe. Logic, Dumnezeu nici nu poate fi afirmat, dar nici nu poate fi negat. Punct. Agnosticul nu este, deci, un ateu, se cuvine a-l căuta pe ateu în altă parte. În acest volum, vorbește un agnostic, are grijă să ne prevină de la bun început”.


P. S. Imaginea care deschide textul mi-a venit căutînd o reprezentare a lui Tartuffe... Nu sînt sigur că e el...

14 comentarii:

Ioana Lahman spunea...

de cand s-a ...intronizat... :) (adica i-o fi venit in timp ce medita pe tron?) teoria inexistentei primei lecturi, orice cunoscator intr-ale receptarii sare automat la a doua.

Valeriu Gherghel spunea...

Poti folosi un termen in sens literal, dar si cu un sens derivat, mie mi-a placut termenul, stiu, doar mitropolitii se intronizeaza, dar in sens figurat si o idee, opinie credinta se poate introniza, adica ridica in rand. Si patriarhii BOR se intronizeaza. Urca in fuctia suprema in BOR.
Multumesc din suflet pentru amanbila Dvs, observatie. O sa fiu mai atent cu sensul literal al cuvintelor. Promit solemn :)

Valeriu Gherghel spunea...

Sigur orice cunoscator sare automat si direct in cap :))))

Ioana Lahman spunea...

Eu glumeam numai si recunosc ca nu am lecturi despre intronizarile din BOR sau de aiurea :)

Ioana Lahman spunea...

Cat despre cunoscatori, eu, ca o necunoscatoare, ii las plini de recunostinta in seama Dvs. Cu siguranta ca, dupa lectura (relectura?) acestui text (un deliciu!!!), stimabilii vor fi mai prudenti in declaratii...

Valeriu Gherghel spunea...

Mai bine imi atrageati atentia ca orasul Kiev nu mai e in Rusia, abia acuma mi-am dat seama >))))

Dar Vodolazkin e nascut in Kiev, pe vremea URSS

Ioana Lahman spunea...

Mi-am dat seama ca o sa va dati seama :))) si apoi, acolo ati citat un clasic in viata, greseala, daca era, ii apartinea acestuia; credeam deci, sa zicem asa, ca intentionat ati comis-o. Spuneti ca nu-i asa! :)))

Miron Dan spunea...

Perfect, savuros, dureros.
Ma duc acum sa-l recitesc pe ultimul Valeriu Gherghel! Cum, nu stiti, e ultima lui carte de eseuri, va apare la targ la Bucuresti... E absolut delicioasa!
Ah, cum se cheama? Un moment...imi scapa.

Ioana Lahman spunea...

Ultimul, dar nu cel din urma, speram :)

Un secretar spunea...

Fiind un stimabil, eu, si inca unul care va urmareste blogul de ceva timp, marturisesc ca acesta unul din cele mai faine texte pe care le-am citit aici. M-a si busit rasul, de vreo 2 ori, ca m-a si intrebat doamna mea: ce-ai, mitica, iar ai baut? Eu, gentilom, am ignorat total chestionarea si am meditat la ...somnoroase pasarele; sa moara cartarescu, parol!

constantinpistea spunea...

În timp ce-l reciteam pe DeLillo, mi-a scris Alice Munro și m-a implorat să-l recitesc pe Marius Chivu: "E atât de multă fericire acolo, chiar prea multă!". Şi când încercam să-mi dau seama de unde o ştiu pe Alice - vorba ceea, who the f...? - mă sună, au agende telefonice acolo?, prietenul Jose, cum care Jose, Saramago, da, de dincolo, şi zice: "Frăţioare, vezi cu Halebardele alea, încă nu le-ai recitit în portugheză". Textul dvs. mi-a calmat jena. Mă bucur să ştiu că mă înţelege cineva.

Monica spunea...

Recitind, după o zi, această postare, tot cu râsete în cascadă am terminat.
De unde o fi pornit rușinea omului care nu a citit tot? Nu cumva de la niște reproșuri sau sprâncene ridicate din partea unor persoane ale căror opinii n-ar fi trebuit să conteze?

(Am dovedit că nu sunt robot! Oare roboții recitesc?)

vio spunea...

mă temeam că scrieţi despre boala unora de-a cumpăra cărţi şi de a nu (prea) le citi. la asta mă pricep. cu recititul stau foarte foarte prost. dar aş putea să mă apuc acum.

Valeriu Gherghel spunea...

Ma bucur ca prietenii isi descoperă prin glumele mele talentul epic :)

Va mulțumesc.