sâmbătă, 14 februarie 2015

Gata. S-a terminat. Sunt liber...


Mă simt persecutat. Și chiar sunt persecutat.

De un an de zile m-am retras din juriul Ziarului de Iași, am anunțat și pe FB asta, dar numitul ziar încă n-a acceptat retragerea mea. Primesc invitații la ședințele juriului (din care nu mai fac parte de mai bine de un an) și mi se anunță prin mail nominalizările. În articolele despre ședințe, îmi apare numele, ca și cum aș fi fost prezent. Asta e hărțuire cvasi-sexuală în toată regula. Mi se face, așadar, o nedreptate. Nu mai vreau să fiu pomenit de nimeni, nicăieri. Nici ziarul, și nici membrii juriului (foștii mei colegi) nu vor pesemne să accepte realitatea. Un membru a renunțat. Nu se sfârșește istoria umanității și a literaturii române odată cu gestul lui. Nu-i nici o pierdere pentru nimeni.

M-am retras din juriu dintr-o pricină simplă. Ziarul de Iași n-a știut, nu a vrut, nu s-a priceput niciodată, dar niciodată, să-și promoveze premiul, deși multă vreme a fost, probabil, premiul cel mai consistent care se acorda în România (6.000 de lei noi, 60 de milioane pe stil vechi). A considerat premiul și promovarea lui o simplă formalitate, ceva de bifat dintr-un program. Nu mi s-a părut firesc ca la festivitățile de premiere să participe studenți de la Medicină, convocați pe liste (umpleau, săracii, un amfiteatru de o mie de locuri) sau ca aceste sărbători să se desfășoare în sediul Ideo (mai aproape, în kilometri, de Pașcani decât de Iași). Sunt sigur că dacă acest premiu de proză, zis ”național”, ar fi fost anunțat cu oarecare insistență, s-ar fi găsit măcar o sută de ieșeni interesați de festivitate.

În loc să devină un premiu cu adevărat național, luat în seamă de toți, premiul Ziarului de Iași a rămas o afacere pur provincială. Nu din vina juriului (cuprinde nume stimate) sau a premianților, ci din vina gazetei. Am discutat cu redactorii ziarului problema. Le-am semnalat indiferența. Le-am reproșat formalismul. Am vorbit la pereți. Mi-a ajuns. Nu mai am energie.

De-a lungul timpului, premiul a fost acordat unor prozatori valoroși. I-aș numi pe Gabriela Adameșteanu, pe Florina Ilis, pe Ovidiu Nimigean, pe Mircea Cărtărescu, pe Radu Pavel Gheo etc. Dacă acest premiu ar avea cât de cât prestigiu, câștigarea lui ar figura în CV-urile premianților. Am verificat. Nu apare la nimeni. După 12 ani de la înființarea lui, premiul a rămas la fel de obscur, de nesemnificativ. Este ciudat că un ziar care este, prin definiție, un mijloc de promovare nu a reușit să se promoveze și pe sine. Păcat!

În 2003, când s-a înființat premiul, mi-am făcut iluzii. Acum nu mai am absolut nici una. Pentru mine premiul cu pricina nu mai există, chiar dacă va mai fi acordat încă 10 ani de acum înainte, o veșnicie. Nu mă mai interesează.

Faptul că m-am retras din juriul Ziarului de Iași nu înseamnă că sunt bun pentru alte jurii. Aviz amatorilor. Nu voi mai accepta niciodată să fac parte dintr-un juriu, oricare ar fi acesta, poate să fie și juriul Academiei suedeze...

3 comentarii:

Diana Sofian spunea...

mistooo mesaj de ziua indragostitilor... :)))

Valeriu Gherghel spunea...

Da. Necrolog curat :)

Diana Sofian spunea...

de neconturnat! :)