duminică, 11 ianuarie 2015

Un leopard, o văduvă și un scriitor pe moarte


Am privit ieri seară cu o răbdare de mucenic vechiul film al lui Henry King Zăpezile de pe Kilimanjaro (1952). Astfel, mi-am testat încă o dată rezistența la durere și am ieșit biruitor. Despre film n-ar fi prea multe de zis.

Reprezintă o ecranizare infidelă a unei povestiri de Ernest Hemingway, din 1936. Scriitorul Harry Street (interpretat de Gregory Peck), aflat în Africa la un safari, este rănit la un picior, rana se agravează treptat și îl așază, într-un sfîrșit, pe patul de moarte. Cînd nu delirează, cînd nu visează urît, bolnavul își amintește dezolat cîteva scene dintr-o viață searbădă. A scris prea puțin, nu și-a respectat meseria, dar a fost susținut și, mai ales, adorat de femei. Îndeosebi de văduve putred de bogate, precum devotata Helen (interpretată de Susan Hayward).

În rest, filmul e destul de anost. N-am întîlnit nici o replică surprinzătoare: toate sînt previzibile și lipsite de conținut. M-am amuzat ghicindu-le. Mai găsim: stereotipuri ”romantice” (devotamentul lui Helen atinge și depășește, adeseori, pragul isteriei), un amor siropos și unilateral, precum asemănarea din enneadele lui Plotin. Numai Helen, săraca Helen îl iubește pe Street. El, Street, bietul Street nu o iubește deloc, dar deloc, pe săraca Helen. Bărbatul e obsedat, în realitate, de Cynthia Green (Ava Gardner), defuncta lui soție, singura iubire adevărată a scriitorului, după mintea lui de muribund (eu n-aș fi lăsat-o pe văduvă să sufere în zadar). Subconștientul îl dă de gol pe Street, o pomenește mereu pe Cynthia, spre disperarea mocnită a simțitoarei Helen.

Totul mi s-a părut decorativ, găunos, intens retoric, fals. Dezamăgirile sînt prea mari, declarațiile personajelor prea stridente (ceva de genul: ”Te voi iubi, dragul meu, o veșnicie și încă una”), afectele mult prea ascuțite, o forfotă inutilă. Nimic nu sună firesc.

În pofida dezamăgirii mele, nu mă îndoiesc că filmul lui King a reprezentat, pentru anii 50, un mare succes de casă (aflu fără mirare că a adus un cîștig de 10 milioane de dolari). Nu mă îndoiesc nici de faptul că spectatorii au privit înduioșați, frisonați, devastați drama scriitorului rănit de moarte, frămîntările lui Helen, transpirația lui Street, vraciul african cu punguța de oase tămăduitoare. Sînt sigur că mulți au izbucnit într-un plîns purificator: ”așa arată Iubirea” (cu i mare).

Din păcate, astăzi, Zăpezile de pe Kilimanjaro, cu gesticulația lui exagerată și monologurile grandilocvente, nu poate stîrni decît amuzamentul. După mai bine de 60 de ani, mentalitatea spectatorilor s-a schimbat radical.

Ca și în povestirea lui Hemingway, în ecranizarea din 1952,  se vorbește despre un leopard, ale cărui rămășițe înghețate s-ar afla undeva aproape de vîrful muntelui Kilimanjaro. Simbolul leopardului înghețat mi-a rămas obscur. Sugerează pesemne faptul că cineva n-a ajuns la capăt, pe culmi. Dar nu vom ști cu precizie cine este nefericitul. Despre Harry Street nu cred că poate fi vorba...

Se spune că Hemingway a luat banii pentru film (o sută de mii de dolari), dar a refuzat să-l vadă. Bine a făcut.


P. S. Povestirea The Snows of Kilimanjaro începe cu această frază explicativă: ”Kilimanjaro is a snow-covered mountain 19,710 feet high, and is said to be the highest mountain in Africa. Its western summit is called the Masai "Ngaje Ngai," the House of God. Close to the western summit there is the dried and frozen carcass of a leopard. No one has explained what the leopard was seeking at that altitude”. Textul lui Hemingway poate fi consultat aici.

P. P. S. În imagine: Hokusai, Vent frais par matin clair. Ce mi-e Kilimanjaro, ce mi-e muntele lui Hokusai? Oricum, nu voi ajunge (în prezenta viață) nici la unul, nici la altul...

Niciun comentariu: