luni, 5 ianuarie 2015

Sînt un ban calp din punga lui Barză


Orhan Pamuk, Mă numesc Roșu, traducere de Luminița Munteanu, București: Curtea Veche, 2006, 614p.

Cît de irațional, de fragil este omul! Mi-am divulgat de curînd planul de lecturi. Eram ferm convins că mă voi ține de el, așa cum un scaiete se ține de pantalonii unui mire. Jurasem pe barba însăși profetului că nu mă voi abate nici cu o iotă de la planul meu. Aș, hotărîrea nu m-a ținut nici măcar două zile. De altfel, un plan nu e bun decît ca să-ți dea idei. Și energie...

Cred că ați priceput deja: recitesc în chip neprevăzut și/sau impardonabil Mă numesc Roșu. Nu mă sfiesc să spun că romanul lui Pamuk chiar îmi place. Mi-a plăcut și prin 2007, cînd l-am citit prima oară, din curiozitate. Orhan Pamuk tocmai luase premiul Nobel. Toată lumea vorbea despre laureat și îi căuta disperată cărțile. În fiecare an se întîmplă așa. Singurul lui roman tradus era cel de față. Un tom masiv, șase sute de pagini.

Despre Orhan Pamuk aflasem, totuși, mai de mult (din 2005, ca să fiu foarte precis), de la televizor. Prozatorul declarase că poporul turc trebuie să-și asume istoria. Iar din această istorie fac parte și genocidul armenilor (1915) și masacrarea kurzilor. I s-a intentat un proces pentru defăimare. Risca să facă pușcărie. S-a(u) iscat rumoare, zarvă, proteste. Turcia nu e foarte departe de Europa. Comunitatea internațională i-a sărit scriitorului în ajutor. A fost proclamat ”omul anului 2005”. A cunoscut, așadar, o rapidă celebritate.

Cu mare, suspectă promptitudine, juriul Academiei suedeze, în 12 octombrie 2006, i-a acordat premiul Nobel. Parcă a fost prea repede. Putea, cred, să mai aștepte un an, doi, un pic, Philip Roth așteaptă de douăzeci și ceva... Ca de obicei, lumea literară a cîrtit. Juriul urmase oare un criteriu politic sau unul pur literar (așa cum s-ar cuveni)? Criticii încă nu s-au decis. Și sîntem deja în 2015. Mai au timp.

Nu voi face o recenzie romanului Mă numesc Roșu. Orice cititor cult știe despre ce este vorba în propoziție. Există destule recenzii pe net. Cîteva negative, ca să fiu franc. Este o poveste cu miniaturiști derutați, cu amoruri năprasnice, cu mult exotism levantin, cu rodii, curmale și chiparoși, cu ieniceri, imami și spahii, cu cadîne și caice, cu șalvari, feregele și pilaf. Și cu un ucigaș în serie. Un ucigaș destul de emotiv, de timid, de sfîșiat lăuntric. Seria lui cuprinde două cazuri. Este un serial killer minimalist :) Definiția spune că un ucigaș în serie începe să existe cu adevărat doar de la trei crime în sus...

Rostul acestei note e altul. Aș vrea să fac o mică precizare. Cînd au discutat cartea, criticii au observat multitudinea naratorilor. În primul capitol, vorbește însuși mortul. Într-un capitol ulterior, însăși Moartea. În altul, o monedă calpă. În altul, o culoare. Și așa mai departe. Povestitorii lui Pamuk sînt adesea lucruri neînsuflețite, făpturi necuvîntătoare, însușiri, stări, imagini. Firește, procedeul narativ este cît se poate de interesant. Dar nu este cîtuși de puțin nou. Cititorii au învățat că prosopopeea (ca figură retorică) nu a fost inventată de Orhan Pamuk. Prosopopeea este discursul atribuit unei entități inanimate, un discurs imposibil altfel decît într-o ficțiune. În povești, pot vorbi (cu o incredibilă ușurință) pînă și pietrele, corbii, măgarii. În romanul burghez, doar oamenii.

În Anglia secolului al XVIII-lea, așa numitele it-narratives au fost la mare modă. Totul prindea glas. Vorbeau sofalele, cărțile (ca obiect), cîinii, pisicile, rupiile etc. În 1760, Charles Johnstone a publicat romanul intitulat Chrysal. Or, The Adventures of a Guinea. Peste trei decenii, în The Adventures of a Rupee, Helenus Scott a pus să vorbească tot o monedă. Mai tîrziu, Nathaniel Hawthorne a povestit istoria unei așezări prin glasul unei cișmele. Pe vremuri, problema ținea de naratologie. Mai nou, naratologia nu mai interesează pe nimeni.

În încheierea acestei note, voi reproduce cîteva pasaje din discursul unui sultanin fals, un ban. Să nu uit, totuși. În The Book Thief (Hoața de cărți), roman publicat în 2005, scriitorul australian Markus Zusak folosește ca narator, pe tot parcursul povestirii, Moartea. De la Ea însăși aflăm cît este de binevoitoare, de grijulie, de blîndă cu muritorii. O traducere a cărții lui Zusak a apărut de curînd la RAO.


Și acum fragmentele promise din Mă numesc Roșu:

”Nu sunt cu adevărat un sultanin otoman de douăzeci şi două de carate, ieşit din tarapanaua de la Coloana Arsă. Sînt un ban calp. Am fost bătut la Veneţia, din aur cu titlu scăzut, adus aici şi strecurat pe piaţă ca galben otoman. Vă mulţumesc pentru înţelegerea pe care mi-aţi arătat-o” (p.148).

”Am fost ascuns în pungi de catifea, sub perne, între ditamai sînii, în izmene, şi toţi mă pipăiau în somn, ca să vadă dacă mai sînt acolo. Am fost tăinuit într-o cizmă aflată pe marginea sobei unui hamam, pe fundul unei sticluţe, în dugheana minunat mirositoare a unui negustor de mosc, într-un buzunar ascuns, cusut în sacul cu linte al unui bucătar. Am colindat tot Istanbulul, vîrît în ungherele tainice ale chimirelor din piele de cămilă, ale căptuşelilor din pînză cadrilată de Egipt, ale încălţărilor căptuşite cu postav, ale şalvarilor multicolori. Maestrul ceasornicar Petro m-a pus în ascunzătoarea ceasului său cu pendulă, un băcan grec m-a strecurat direct în caşcaval; am fost înfăşurat în bucăţi de postav, laolaltă cu peceţi, bijuterii şi chei, şi ascuns în coşuri, în sobe, sub pervazuri de geam, între mindire umplute cu paie ordinare, în despărţiturile ascunse ale cămărilor şi ale cuferelor îngropate... M-am plimbat în bărci de mahon...” (pp.151-152).

P. S. În Istoria unui galbîn, Vasile Alecsandri pune galbenul să se certe cu o para.

P. P. S. În imagine: Gentile Bellini, Peintre turc (1480).

Niciun comentariu: