joi, 8 ianuarie 2015

Roșu vorbește


Orhan Pamuk, Ma numesc Roșu, traducere de Luminița Munteanu, Iași: Polirom, 2014, 660p., 24,95 lei.

Polirom a scos de curînd o ediție de buzunar a cărții lui Orhan Pamuk, după ce tipărise una cartonată acum doi ani. S-a întîmplat ca acest eveniment să coincidă cu lectura mea. De trei zile străbat - cu o plăcere demnă de a fi consemnată și aici - Mă numesc Roșu. Este prima lectură din 2015. N-am ales o carte nouă. M-am întors la o plăcere veche. Am procedat, cred, cu maximă înțelepciune. Contează cu ce-ți începi anul. Știu asta de la filosofi. Nu-i totuna dacă începi vesel sau trist, posomorît sau luminos. Merită să meditați la exemplul meu.

Despre Mă numesc Roșu n-ar fi prea multe de spus. Este o carte importantă. Evocă un univers interesant. O lume închisă, de stereotipuri și cutume străvechi, leneșă, obligată brusc să se deschidă și să țină seama de obiceiurile apusene. Nu numai în ceea ce privește pictura. Două cărți mi-au venit în minte în timpul lecturii. Secretul culorii pure a lui Federico Andahazi, o povestire modestă despre școli de pictură rivale în Occident (florentină și flamandă). Dar, mai presus de orice, Numele trandafirului de Umberto Eco.

Stilul lui Pamuk amintește, în schimb (nu știu de ce nu mă miră deloc acest fapt), de stilul lui Borges. Iată o frază care sună perfect borgesian: ”Am zăbovit vreme îndelungată, fără să mă clintesc din loc. Am privit lumea. Totul”.

Și încă una în care Pamuk repetă verbul ”a vedea” așa cum face Borges în El Aleph, dar și Roberto Bolaño în Detectivii sălbatici. În treacăt fie spus, influența lui Jorge Luis Borges asupra prozei actuale este mai mare, mai acută decît a tuturor celorlalți scriitori la un loc. Mă refer la scriitorii așa-zis post-moderni(ști). Acesta este motivul pentru care Borges face parte din Canon. Influența lui e mai mare decît valoarea literaturii sale. Să vedem acum citatul:

”N-am vorbit deloc, vreme îndelungată. Am văzut bufniţa care se aşezase pe acoperişul unei bisericuţe greceşti, în aşteptarea nopţii. I-am văzut pe mucoşii din mahala cum se uitau la straiele şi la bocceaua mea şi rîdeau. Am văzut un cîine rîios care se tot scărpina în vreme ce cobora voios din cimitirul cu chiparoşi în stradă, ieşind în întîmpinarea nopţii”.

Aș mai vrea să adaug ceva. Stilul lui Orhan Pamuk nu este deloc manierist. E bogat, mlădios, liric, asta da. Manierist? Cîtuși de puțin. Mi se pare nedrept, așadar, să-l acuzi pe scriitor de manierism. Am vorbit de poezia lui, de lirism. Metaforele lui Pamuk au o mare prospețime. Iar prospețimea lor dezminte manierismul. Fiindcă, în opinia mea, manierismul înseamnă uscăciune, absență a trăirii.

Citez: ”[Își închipui] o frumuseţe din Kazvin, cu pielea ca arama şi gura vineţie”.

Sau: ”Dacă mi-ar fi pictat cineva ţipătul, ar fi fost verde ca prazul. Am înţeles că nu va putea auzi nimeni această culoare în întunericul serii, pe străzile pustii, şi că eram cu desăvîrşire singur”.

Sau, în fine: ”tăcerea s-a întins asemenea unei flori care se deschide fără ca măcar să bagi de seamă”. 

Dacă nu aveți romanul lui Orhan Pamuk sau, vai vouă!, încă nu l-ați citit, dați buzna în librării și cumpărați această ediție de buzunar, care, oricum, nu încape într-un buzunar obișnuit. Aveți nevoie și de mînecile unui caftan...



P. S. Mă numesc Roșu este / a fost / va fi un best-seller, o carte lizibilă, dar nu este o capodoperă (ca să fiu franc pînă la capăt). Este un roman bun, asta nu intră în discuție, prea explicit însă, lipsit de ambiguitate, lipsit aproape cu totul de mister, chiar dacă urmează o tramă polițistă. Nimic nu rămîne în penumbră. Prozatorul a adus totul la lumina crudă a zilei. Naratorii lui sînt prea vorbăreți. Ridurile cărții se văd deja. Amintesc că romanul lui Orhan Pamuk, în ediția lui originală, a apărut în 1998.

Niciun comentariu: