sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Roșu, decolorat, alb


Orhan Pamuk, Mă numesc Roșu, traducere de Luminița Munteanu, București: Curtea Veche, 2006, 614p.

Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni, traducere de Telemac Dan & Petru Vintilă, București: Editura Pentru Literatura Universală, 1962, 2 vol.

Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni, traducere de Stan Velea, București: Editura Leda, 2007, 840p.


Citesc fragmentele subliniate (la prima lectură) în Mă numesc Roșu și cad peste acest pasaj:

”Fiecare imagine spune o poveste... Spre a spori frumuseţea cărţii pe care o citim, miniaturistul zugrăveşte cea mai frumoasă scenă din poveste. Momentul în care îndrăgostiţii se zăresc pentru prima dată; cel în care eroul Rustem taie capul fiarei demonice; durerea lui Rustem, care înţelege că străinul pe care l-a ucis este fiul său; Mecnun, cel care şi-a pierdut minţile din dragoste, în mijlocul naturii pustii şi sălbatice, printre lei, tigri, cerbi, şacali; clipa în care Alexandru vede, în pădurea în care se duce înainte de luptă pentru a-şi afla viitorul de la păsări, cum îi este sfîrtecat sitarul de un vultur uriaş şi durerea pe care o încearcă... Ochii noştri, obosiţi de lectura acestor poveşti, se odihnesc mai apoi privind ilustraţiile” (pp.40-41).

Găsesc în romanul lui Pamuk o justificare a imaginilor din cărți. Și constat cu această ocazie că editorii de azi (poate cu excepția celor care propun literatură pentru copii) nu mai tipăresc cărți cu ilustrații. În vremea tinereților mele, am citit destule cărți ilustrate și nu mă refer, acum și aici, doar la cărțile pentru școlari. Cam toate cărțile de aventuri aveau desene. Romanele lui Jules Verne, de pildă. Îmi amintesc ilustrațiile din Insula misterioasă. Îmi închipuiam astfel mai lesne peisajul, fauna, flora insulei.

Îmi amintesc minuțios desenele din Cavalerii teutoni a lui Henryk Sienkiewicz, autorul polonez care avea o duzină de prenume, printre ele și unele extrem de curioase, precum Adam ori Pius. Mi-am adus romanul lîngă mine. Văd că traducerea a fost realizată de Telemac Dan și Petru Vintilă, dar nu știu cine a decorat cele două volume. Pentru mine, frumoasa Danusia avea chipul propus de ilustrator. Și numai acela. Am cumpărat, în 2007, noua traducere de la Editura Leda. Aparține lui Stan Velea și este (fiindcă am verificat) mult mai seacă decît traducerea cuplului sus-amintit. Dar ceea ce m-a dezamăgit cu totul a fost lipsa completă a ilustrațiilor. Voiam s-o privesc aievea pe domnița Danusia. Voiam să-l văd pe cavalerul Zbyszko de Bogdaniec. Editorii recenți mi-au răpit această plăcere. Și nu numai cei de la Leda. Toți procedează așa. Cărțile de azi nu mai cuprind imagini. Doar pagini goale. Doar text.

De ce mai citim o carte, dacă editorul nu ne ajută să fantazăm, pornind de la poveste și de la imaginile care o însoțesc? Asta face o carte cu adevărat și o deosebește de text: distribuția textului, înălțimea coloanelor, manșeta paginilor, formatul, cum ar veni, ilustrațiile (mai ales, ele). Nu vreau s-o fac pe-a profetul în deșert, nu am clarviziuni, nu-i meseria mea oficială. Observ că devin un paseist. Mi-aș dori cărți ca acelea pe care am învățat cîndva să citesc și să percep lumea din jur. Cărți frumoase. Din păcate, știu că nu voi mai avea parte de ele.

În Evul Mediu tîrziu, descris de Orhan Pamuk în Mă numesc Roșu, cărțile aveau miniaturi. Erau ilustrate ca în pasajul citat. Cărțile actuale nu ne mai ajută să visăm. Ne îndreptăm spre o lume albă, decolorată. Uite că am făcut o profeție...

P. S. Închei tot cu Mă numesc Roșu. Voi cita o prezicere formulată de un personaj, într-o discuție cu Ucigașul miniaturistului Delikat Efendi: ”Nimeni nu va mai fi interesat de cărţile, de miniaturile noastre. Nici măcar cei împătimiţi de ele nu vor mai pricepe nimic şi vor întreba, ţuguindu-şi buzele, de ce le lipseşte perspectiva, ori poate că nu vor mai izbuti cu nici un chip să dea de cărţi. Deoarece, odată cu indiferenţa, picturile şi cărţile noastre vor fi treptat înghiţite şi spulberate de timp, de urgii” (p.240).

2 comentarii:

heraasku spunea...

imaginile marginale din cartile vechi au fost topite de imaginile media, TV-video-www. vorba ceea: ce pierzi cand castigi... nu mai este nevoie de imaginatie ci de comunicare

Valeriu Gherghel spunea...

Nici macar de comunicare. E vorba de un soi de sarbatorire a Urâtului :)