luni, 19 ianuarie 2015

Înaintarea poveștii către sfârșit


Lydia Davis, Sfârșitul poveștii, traducere de Veronica D. Niculescu, București: Editura Univers, 2014, 196p.


O femeie de 34 de ani, o profesoară, mai precis, a avut o legătură cu un student de 22 de ani (nu era studentul ei), au stat împreună o vreme (cam doi ani), cu unele intermitențe, fiindcă femeia a călătorit din vestul Statelor Unite în est (și înapoi), este mult de mers din Vest în Est (noi, europenii, nici nu ne dăm seama), cei doi s-au mai și certat de la nimicuri, și-au luat zile de meditație (studentul, îndeosebi). Așa se întâmplă în toate iubirile, amanții abia așteaptă să-și scoată ochii și să se despartă definitiv pentru o zi.

Acum, în prezentul narațiunii la persoana I, în prezentul feminin al narațiunii, povestea este privită prin ochii femeii, relația s-a încheiat, deși femeia nu și-a dorit asta: ea încearcă să înțeleagă ce n-a mers, unde a greșit, dacă a greșit. Poate a fost de vină diferența de vârstă (povestitoarea o găsește enormă, deși diferența nu are nimic scandalos, la urma urmei, o întâlnim și la case mai mari, nobiliare, la regine și ducese), poate firile lor deosebite, poate Soarta. Cine știe?

Spune: ”De fapt, nu eram chiar aşa de bătrână, dar tot eram cu mulţi ani mai în vârstă ca el” (p.8).

Femeia se hotărăște să scrie un roman despre relația ei / lor și astfel avem dintr-un foc o poveste gata încheiată (iubirea lor) și una în curs de desfășurare: relatarea acestui eșec amoros, povestea scrisă a poveștii trăite. Timpul trăirii s-a sfârșit, timpul mărturisirii a început, povestitoarea vrea să ajungă la ”sfârșitul poveștii”. Femeia trăiește, așadar, un nou chin, își amintește și scrie, nu-i deloc ușor să redactezi un roman și să pui lucrurile în ordine. Trebui să găsești un stil, o tehnică narativă, un lexic, trebuie să-ți găsești împăcarea.

La un moment dat, povestitoarea are impresia că le-a găsit: ”Astăzi, mai devreme, citeam despre un scriitor japonez care locuieşte în Anglia şi scrie în engleză. Romanele lui sunt meticulos construite, au un scenariu firav şi prezintă informaţiile într-un stil fragmentar, improvizat” (p.17). Probabil că ați ghicit deja numele prozatorului, eu încă stau și mă întreb cine oare o fi...

Romanul Lydiei Davis poate fi prezentat în termeni asemănători: este scris meticulos (cu descrieri amănunțite, lente, vedeți mai jos un exemplu care mi-a plăcut), scenariul epic e firav (o femeie a iubit un bărbat, dar relația nu a ținut, nimic spectaculos), textul e fragmentar, dar n-aș spune că este (și) improvizat, aș spune mai degrabă că este lucrat cu mare atenție. Fraza următoare (o citez cu plăcere) dovedește, cred, afirmația mea:

”Nu-mi pot aminti exact când s-a petrecut mutarea. Cred că eram plecată, cred că mă întorsesem în est. A avut loc o dispută legată de mutare. Fie era dator cu chiria, fie proprietarului nu-i plăcea de el, fie s-a întors un prieten şi a revendicat locul, fie acel prieten sau altul era supărat din cauza cărţilor, ori fiindcă fuseseră lăsate în garaj, ori fiindcă nu fuseseră, ori fiindcă le păstrase proprietarul, ori fiindcă fuseseră distruse, ori fiindcă unele lipseau (pp.79-80).

O astfel de frază de tratat metafizic nu se compune dintr-o suflare, printr-o inspirație subită. Repetiția îi face întreg farmecul, dar o repetiție reprezintă, de obicei, o figură retorică dificilă, nu este foarte ușor să o construiești, așa încât să placă și cititorului. Mie mi-a plăcut.

Înaintarea poveștii către sfârșit este lentă, întreruptă de descrieri minuțioase. Ofer exemplul promis:

”Eucalipţii, cu mirosul lor de fum uleios, creşteau peste tot, foarte înalţi, cu trunchiurile înălţându-se netede mult înainte de prima ramură. Erau copaci care făceau mizerie, cu lemn fin şi moale. Le tot cădeau crengile, aşa încât de-a lungul trunchiurilor erau goluri mari. Le tot cădeau frunzele înguste, cafenii, în formă de ţepuşă, care acopereau pământul de sub ei, şi straturi de scoarţă cădeau de pe ei în fâşii lungi, laolaltă cu micii nasturi de lemn, maro, cu cruci scobite pe o parte şi de un albastru prăfos pe cealaltă” (p.48).

Mi-a plăcut, de asemenea, fraza care încheie Sfârșitul poveștii (p.196), este la fel de conștiincios lucrată ca și cele de mai sus, dar nu mai e locul / și timpul s-o citez aici / și acum. E târziu și, oricum, ce-i prea mult strică.

Aviz amatorilor: Lydia Davis este o scriitoare foarte pudică, nu veți găsi nici o scenă erotică. Mult mai îndrăzneață este imaginea (aleasă de mine) care însoțește această notă de lectură.

P. S. În imagine: Gaelle Jeanne-Premel, Les amants.

Niciun comentariu: