miercuri, 14 ianuarie 2015

Houellebecq întîiul


Michel Houellebecq, Extinderea domeniului luptei, traducere de Emanoil Marcu, Iași: Polirom, 2005, 209p., 19,95 lei.


Gata, s-a făcut, am citit (și pentru Dvs.), m-am dumirit. O lumină mi-a pătruns în creier. Pot vorbi ca specialist în ceva... Pot lua parte la vacarmul general, la pălăvrăgeala unanimă. Mi-a trecut orice complex.

Am să vă dezamăgesc, totuși: acest Houellebecq, primul Uelbec (așa se pronunță numele scriitorului francez, trăitor actualmente în Irlanda, dacă nu greșesc) chiar mi-a plăcut. Precizez că El este prozatorul la modă în Occident (în Franța, ca să fiu scrupulos), inamicul public numărul 1, the most wanted man, misoginul învechit în rele, stîngistul liberal (wiki în limba franceză îl prezintă de-a dreptul ca ”marxist”), islamofobul clarvăzător, erotomanul impertinent, eruditul de trei parale (își culege informațiile de pe Google, zic unii), vrăjmașul cel iubit și adorat, dușmanul cel venerat și urît (în toate sensurile) de publicul larg. El este. Lumea bună îl ceartă la reuniuni, la sindrofiile academice (nu știe să scrie, e un sălbatic și un necioplit, vorbește prost limba franceză, nu are gust, e bădăran), dar îl citește în privat. În romanul acesta, romanul lui de debut, Houellebecq este foarte ok, neașteptat de ok.

Ce conține cartea? Oleacă de sex fantasmat că, de, asta e moda peste tot, inclusiv la noi (nu mai faci sex propriu-zis, fiindcă ești foaaaarte emotiv/ă și mai este și o rușine, te refugiezi în viciile solitare, îți storci imaginația, inventezi încă o dată roata erotică) și, mai presus de intriga romanului, puțintică meditație și discuție cu privire la chestiunile arzătoare ale zilei (era, totuși, în 1994), din care spicuim:

1. declinul iubirii-pasiune (iubirea inventată de trubaduri în secolul al XII-lea), confuzia dintre sexul cel mai vulgar, cîh, și amorul eterat, romantic, de palpitații și suspinuri; dispariția completă a amorului romantic; amenințarea frigidității (a se vedea personajul Veronique).

2. indiferența individului obișnuit - toți am devenit de multișor niște indivizi obișnuiți, societatea abundenței ne-a trecut la comun, ne-a uniformizat, nu mai există deosebiri între noi, iar cînd apare Diferitul, precum în cartea lui Houellebecq, îi sucim gîtul sau îl trimitem la balamuc - indiferența, zic, față de un alt individ obișnuit și a tuturor indivizilor obișnuiți față de ei înșiși și față de toți ceilalți indivizi obișnuiți;

3. greața, plictisul, neantul (cu N mare), vidul, nimicul (cu N mare), scîrba (temele lui Sartre, Camus, Ionesco, John Williams, da, chiar el); eu unul m-am cam săturat de aceste subiecte răsuflate; le-am făcut la școală; mi se pare suficient;

4. absența comunicării într-o societate informatizată, care și-a făcut un Idol din informație; muțenia universală;

5. lipsa de compasiune, de milă, lipsa de idei, lipsa unui scop, absența unui ideal; constatarea dezabuzată a faptului că toate idealurile propuse de societate sînt goale;

6. regresul mintal al oamenilor, al speciei umane în întregul ei sublim;

7. moda analizei și a celorlalte terapii cognitiv-comportamentale, de grup, relațional-emotive etc. (și Philip Roth ia în derîdere practicile asociațiunilor de anonimi, literatura psihanalitică, de dezvoltare spirituală): faine și de tot hazul paginile consacrate femeii ”în analiză” (pp.137-139); am rîs pe înfundate, să nu mă audă nevasta; Houellebecq chiar avea haz (nu știu dacă-l mai are);

8. epuizarea vitală a tuturor pămîntenilor, fără excepție, și presupusa epuizare vitală a speciilor încă necunoscute de pămînteni (asta am pus-o de la mine);

9. misoginia; misandria; invidia; ura surdă, mocnită; disprețul;

10. căutarea bezmetică a unui partener sexual volatil (de o seară, de o zi, de un ceas); lupta pentru cucerirea lui; extinderea acestei lupte, decăderea vechilor ritualuri de seducție, amurgul Occidentului etc.

Deci, ca să închei, banuiesc că aveți treabă și eu vă rețin, vă pun la încercare răbdarea, abuzez chiar, romanul mi-a plăcut. Extinderea domeniului luptei este o carte bună (fără a fi o capodoperă). Mi-a plăcut și stilul de propoziții simple, seci, tăioase. De-o pildă: ”Îl știu pe tipul ăsta [e vorba de Raphael Tisserand]; am pălăvrăgit de cîteva ori lîngă automatul de cafea. De obicei, spunea bancuri porcoase; presimt că această deplasare în provincie va fi sinistră” (p.69). Faptul ca propozițiile țăcănesc așa (ca mașina de scris) nu m-a deranjat, mă îngrozesc, mai degrabă, frazele interminabile, acelea pe care scriitorul uită să le încheie, a trecut vremea lor.

Așadar. Un narator anonim povestește cîteva momente din biografia proprie (o călătorie, un Crăciun, un stagiu în spital) și o face cu ironie, umor și cinism. Dar nu exagerează cu cinismul. Personajul se simte diferit de ceilalți, dar nu poate afla de unul singur în ce constă diferența dintre el și oricare altul. Reflectează, gîndește la una și alta (cît poate intelectul lui Houellebecq, desigur). Are 30 de ani, lucrează ca agent într-o firmă de servicii informatice, este singur și nu prea pricepe de ce. La sfîrșitul cărții ajunge într-un stabiliment de alienați, unde e îngrijit cu mult profesionalism.

Nu este sigur dacă își va tăia sau nu venele...

P. S. În imagine: René Magritte (1898-1967), Golconde (1953).

2 comentarii:

catiamaxim1 spunea...

Mulțumim pentru lumină! :))

Valeriu Gherghel spunea...

Multumesc frumos :)