sâmbătă, 24 ianuarie 2015

Hanta. O viziune etilică


Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă, traducere din limba cehă de Sorin Paliga, București: Editura Art, 2014, 176p.


Despre romanul lui Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă, îmi propun să scriu mâine mai pe larg, dacă dă Domnul din ceruri, azi e sfântă sărbătoare și trebuie s-o respectăm, să dănțuim Hora Unirii și să ne uităm la focul de artificii cu gurile căscate, cine muncește de sărbători va ajunge în iad, în sheol, în genunea locuită (și) de personajul Hanta. O singurătate prea zgomotoasă este, toată lumea știe, nu-i nici un secret, o spun și Marin Mălaicu-Hondrari, și Dan Coman, în paratexte care slăvesc romanul lui Hrabal, o carte extraordinară, de altfel. Hrabal a publicat-o în 1977, la o editură clandestină. Apoi, dracul l-a împins (ca să vedeți câtă putere are!) și a semnat Anti-charta 77. A dat cinstea pe rușine.

Deocamdată mă mulțumesc să transcriu din micul roman (”short novel”, sintagma englezească pentru acest gen de texte care nu sunt nici povestiri, nici romane interminabile) una din viziunile naratorului, falsul naiv, Hanta, un narator puțin credibil, întrucât este beat tot timpul, alcoolul îl ajută să gândească mai precis și mai adânc (îl comentează cu maximă competență pe Kant). Dacă n-ar bea, n-ar gândi atât de profund. Și nici nu ar avea viziuni atât de ramificate, de eclectice.

Dacă nu îl aveți deja (există și o ediție Polirom din 2003), vă îndemn să cumpărați romanul lui Hrabal. Chiar merită.

Și acum viziunea:

”Când am băut a patra halbă de bere, lângă presă a apărut un tânăr suav. Mi-am dat seama imediat că nu e nimeni altul decât Isus. Şi lângă el stătea un bătrân cu obrazul ridat, nimeni altul decât Lao-Tse. Stăteau amândoi împreună cu miile de muşte ca de cobalt ce zburau nebuneşte încoace şi încolo, iar zgomotul metalic al aripilor şi al corpurilor lor răsuna în tonuri acute, înălţând în beci un tablou format dintr-o permanentă mişcare de aripi, exact ca în compoziţia tablourilor uriaşe ale lui Jackson Pollock. Nu m-am mirat de cele două făpturi, pentru că bunicii şi străbunicii mei, când beau lichior, aveau şi ei astfel de vedenii...

Odată s-a apropiat de pat însuşi Erasm din Rotterdam, pe cal, întrebându-mă care este drumul spre mare. Deci astăzi nu m-am mirat deloc de cei doi bărbaţi pe care îi iubeam. Cum stăteau ei acolo, în pivniţa mea, deodată mi-am dat seama că e foarte important să ştiu ce gândesc...

Am sorbit din halba de bere şi nu mi-am dezlipit ochii de la tânărul Isus, plin de indignare, mereu în mijlocul unui grup de tineri şi de domnişoare frumoase, în timp ce Lao-Tse, însingurat, îşi căuta un mormânt demn...

...acum văd că Isus e un campion de tenis, care de-abia a câştigat Wimbledon-ul, în timp ce sărmanul Lao-Tse se aseamănă unui comerciant care, deşi e plin de provizii, arată de parcă nu ar avea nimic, văd întruparea însângerată a tuturor îndemnurilor şi simbolurilor christice, îl văd pe Lao-Tse într-un giulgiu, arătând către o scândură de lemn necioplită, îl văd pe Isus ca playboy, în timp ce Lao-Tse e un holtei părăsit de puteri, văd cum Isus ridică mâna imperativ şi, cu un gest autoritar, îşi supune duşmanii, pe când Lao-Tse, resemnat, îşi mişcă braţele ca nişte aripi frânte, îl văd pe Isus romantic, în timp ce Lao-Tse e clasic, Isus e fluxul, iar Lao-Tse este refluxul, Isus e vară, Lao-Tse e iarnă, Isus e adevărata dragoste pentru aproapele său, în timp ce Lao-Tse e ca o culme a deşertăciunilor, Isus este progressus ad futurum, Lao-Tse este regressus ad originem.

Când am ridicat ochii, i-am văzut pe Isus şi Lao-Tse cum pleacă pe scările albe, văruite, aşa cum plecaseră şi ţigăncile mele cu fuste turcoaz şi roşu-atlaz, iar halba era goală...”.


P. S. În imagine: Hieronymus Bosch (c. 1450 - 1516), The Garden of Earthly Delights. Hell (1490 - 1510).

Niciun comentariu: