luni, 12 ianuarie 2015

De ce nu mi-a plăcut Stoner


John Williams, Stoner, traducere de Ariadna Ponta, Iași: Polirom, 2014, 268p.

Despre Stoner și istoria ciudată a acestui roman (ciudat el însuși) am scris deja aici. În 1965, cartea n-a avut noroc. Publicul este, după cum știm, o entitate imprevizibilă. Norocul a venit abia în 2013: Stoner a fost decretată cartea anului (capodopera pe care America a ignorat-o vreme de 50 de ani) și a avut vînzări record, mai ales în țările europene.

Vreau să spun două vorbe despre ilustrul protagonist al romanului, despre William Stoner însuși: nu mi-a plăcut deloc. Subliniez cu sfială: nu mi-a plăcut personajul din carte, nu cartea lui John Williams, care este, la urma urmelor, ok și merită cu prisosință a fi citită. Stoner este un loser perfect, este loserul arhetipal, mai loser decît Stoner nu poate fi decît Stoner însuși. Sau nimeni. Cred ca asta nu le-a plăcut cîtuși de puțin cititorilor americani din 1965: insul ratat în toată concretețea lui. Și cred că tocmai asta i-a încîntat pe cititorii de azi. Nu căutați vreo logică...

În definitiv, Stoner este trăit, nu trăiește. În cazul lui (ca și în cazul nostru), viața este mereu ceva care n/i se întîmplă. Numai că noi nu sîntem personaje de roman, nu avem șansa asta, chiar dacă sîntem profi.

William Stoner este un resemnat modic. Un specialist în renunțări. Asta îi reproșează și prozatorul Alex Preston în acest loc. Nu are vise (prea mari), nu-și face iluzii (prea mari), nu e străbătut de vreo obsesie misterioasă, este omul obișnuit dintr-un edificiu academic obișnuit, șters, amorf, plat precum apa limpede de izvor. În afară de o hărnicie inutilă (silința lui se manifestă îndeosebi la corectarea extemporalelor), Stoner n-are nici o înzestrare ieșită din comun. Nici vicii prea acuzate, nici virtuți prea ascuțite. Este omul fără însușiri al lui Musil, o reeditare a doctorului Jivago (care suportă istoria și nu se implică în evenimentele ei decît mînat de la spate).

De pildă, după ce publică o carte (teza de doctorat), renunță foarte senin la scris. O dată pentru totdeauna. Nici iubirea pentru domnișoara Katherine Driscoll, cu ochii ei violeți, nu-l urnește din trista lui apatie. Ca atare, Stoner înregistrează calm, placid, binevoitor, fără a clipi, fără să-și plîngă de milă, fără să ridice pumnii (sărmanul Iov din Biblie măcar se mînia pe Dumnezeu), eșec după eșec. Într-un moment de reculegere, își dă seama că viața în sine nu presupune, filosofic privind lucrurile, nici o valoare. Iată intuiția lui Stoner:

”Găsea o plăcere macabră și ironică în gîndul că învățătura pe care reușise să o acumuleze, atîta cîtă era, îl condusese la următoarea înţelegere: că pe termen lung, toate lucrurile, chiar și învățătura care făcuse posibilă această înţelegere, sînt goale și inutile și în final se reduc la un vid pe care, orice ar face, nu l pot schimba” (p.176). Un critic a observat că pe cît de solemnă e fraza de mai sus tot pe atîta e de uscată: golul se reduce întotdeauna la vid (și nu altfel). În fond, intuiția consemnează o banalitate: filosofii cinici au exprimat acest ”adevăr” mai demult și mai plastic.

William Stoner este un înfrînt predestinat. Atrage prin însăși prezența lui nenorocirile. Se mută acolo unde îl trimite soția lui. Doarme acolo unde i se poruncește. Acceptă pasiv ca Edith să distrugă viața și mintea fetei sale, nu face nici un gest pentru a-și salva copilul. Departe de a fi o femeie misterioasă, Edith însăși este o fantasmă victoriană: este femeia isterică și frigidă, combinația cea mai nefastă dintre toate. Stoner o nimerește tocmai pe ea. A avut ghinion încă o dată :)

Să revenim la Stoner. Nu are niciodată vreo inițiativă (am numărat doar o excepție, examenul studentului impostor, Charles Walker), nu refuză nimic, este ”mort și inert de îndată ce s-a născut”. Stoner evită cu prudență să se analizeze. Cînd se analizează, rezultatul este mai degrabă sumbru:

”nu-i trecuse pînă atunci prin minte cum apărea el în ochii celorlalți, ai lumii. Preț de o clipă, a avut viziunea acelui individ pe care îl descriau, parțial, vorbele lui Edith. A zărit o figură din acelea pe care le întîlnești în bancurile de fumoar și în paginile romanelor de duzină – un tip jalnic, ajuns la mijlocul vieții, neînțeles de soție, care încearcă să-și regăsească tinerețea combinându-se cu o fată mult mai tînără decît el, căutînd penibil și tembel tinerețea pe care n-o mai poate retrăi, un clovn stupid în haine țipătoare de care lumea rîde cu jenă, cu milă și cu dispreț. A privit această figură cu toată atenția, dar cu cît se uita, cu atît îi era mai puțin cunoscută. Cel pe care îl vedea nu era el și dintr-odată a înțeles că nu era de fapt nimeni” (p.197).

Un personaj, Dave Masters, îl caracterizează astfel: ”Cine ești tu? Un simplu fiu al pămîntului, așa cum pretinzi? O, nu. Ești și tu un infirm – tu ești visătorul, nebunul într-o lume mai nebună decît el, tu ești Don Quijote al nostru din Vestul Mijlociu fără un Sancho, care zburdă sub cerul albastru. Tu ești suficient de deștept – oricum mai deștept decît amicul nostru comun. Dar tu ești atins, suferi de eterna infirmitate. Tu crezi că e ceva aici, ceva de descoperit. Ei bine, în lumea largă o să te dumireşti foarte repede. Și tu ești croit pentru eșec; nu că te-ai lupta tu cu lumea. Ai lăsa-o să te mestece și să te scuipe și ai zăcea acolo, pe jos, întrebîndu-te ce n-ai făcut bine” (p.33).

Cel mai fain pasaj din Stoner sună așa:

”Stoner i-a pus mîna pe braț, ținîndu-l o clipă în loc.
 - Gordon, mai știi ce a spus odată Dave Masters ?
 Finch a ridicat din sprâncene, nedumerit.
 - Ce-ţi veni cu Dave Masters?
 Stoner a privit pe fereastra din capătul celălalt al camerei, încercînd să și amintească.
 - Eram împreună toți trei și el a spus... cum că Universitatea e un azil, un loc pentru alienați, pentru infirmi, unde să se refugieze de lume” (p.164).

În concluzie, John Williams a intenționat de la bun început să prezinte un loser. A reușit. Dar loserul mi-e antipatic exact pentru motivul că e izbutit. Nimic nu ma poate obliga să-l plac. Și, vorba unui amic: I am Stoner too :)

P. S. În imagine: Lutina Pensard, Don Quijote.

4 comentarii:

K.J. Mecklenfeld spunea...

Ha! Nu am dormit azi noapte citind Stoner. Si cand m-am trezit pe la pranz am gasit email-ul cu noua ta postare despre Stoner. Dar am citit postarea cu atentie abia dupa ce am scris parerea mea fiindca nu am vrut sa fiu influentat prea mult.
Interesant ce discutii genereaza, nu crezi? Mi se par la fel de atractiv ca si cartea in sine.
O zi faina, acolo la Iesi :-)

Ema Cojocaru spunea...

În toată această poveste relativ obișnuită, există ceva remarcabil: trezirea spirituală a lui Stoner în momentul întâlnirii cu literatura. Ce ar fi fost el în lipsa acestei întâlniri? Un simplu țăran, fără alt orizont decât munca pământului, în fiecare zi a vieții sale. Nu vreau să jignesc țăranii, mai ales că există înțelepciune și la sate (poate nu la noi), dar acest destin ar fi fost într-adevăr unul ratat - în schimb, Stoner ajunge un profesor talentat și pasionat (căci nu-i putem nega pasiunea pentru studiu și predare și nici inteligența). Dacă rămânea la fermă, nu ar fi pierdut doar el, ci și toți studenții care au fost inspirați de cursurile lui. Din acest punct de vedere, nu mi se pare un loser și nici un om lipsit de însușiri. Știm doar cât de rari sunt profesorii cu adevărat buni, capabili să își motiveze elevii.

În legătură cu fraza de la pag. 176, originalul nu menționează termenul „vid/void”, ci „nothingness” - există o diferență, deci: „He took a grim and ironic pleasure from the possibility that what little learning he had managed to acquire had led him to this knowledge: that in the long run all things, even the learning that let him know this, were futile and empty, and at last diminished into a nothingness they did not alter.” Oricum, nu mă îndoiesc că această întrebare-îndoială (deloc nouă) apare, mai devreme sau mai târziu, în mintea tuturor celor care gândesc pe cont propriu (măcar un pic).

Eu am încercat să înțeleg logica construirii personajului și identitatea lui ca om, dincolo de identitatea de profesor care, în mod evident, reprezintă nucleul sinelui, cel de la care Stoner nu se abate pentru nimic, dând dovadă de o statornicie remarcabilă. Nu este deturnat nici de dragoste, nici de patriotism, nici de indulgența față de infirmitatea lui Walker. În acest aspect al vieții sale, Stoner nu este un înfrânt, ci chiar dovedește integritate și constanță.

Însă în rolurile de soț, tată, amant și chiar fiu, el pare că mai mult observă, fără a interveni și a-și impune voința (voință care pare, de fapt, inexistentă - deși, dacă voința nu este exercitată, nu înseamnă că nu există, hmm). Într-adevăr, în aceste situații (sau roluri), Stoner este pasiv, dar întrebarea mea este de ce această pasivitate se manifestă în toate celelalte domenii, mai puțin în cel profesional. Singurul răspuns care mi-a venit în minte a fost acela că, fiind un om care nu se cunoaște pe sine cu adevărat, el nu poate lua asupra lui rolul de îndrumător al vieții celorlalți.

M-am gândit și eu la caracterizarea lui Dave Masters și nu mi s-a părut foarte corectă, pentru că Stoner numai un visător nu este - asta dacă John Williams nu ne-a ascuns ceva -, și nici nu m-am lămurit ce ar vrea el să descopere în lume.

Legat de inițiative, mai este și cea de a preda o materie avansată studenților începători, dar putem considera ca fiind o inițiativă și curtarea intensă a lui Edith. :)

Valeriu Gherghel spunea...

@ Ema. Stiam fraza si in engleza, cand am scris recenzia am uitat sa ma uit inca o data peste textul englezesc.

Eu nu vad o trezire fulminanta a lui Stoner, un salt, o inaltare (cand intalneste literatura). Trece de la starea de fermier la cea de prof. E un salt minim. Nu inseamna ceva deosebit. Parca nu prea ar dori sa se trezeasca. Asta e impresia mea. Mi-o mentin. Numai cand e bolnav pare sa sesizeze ceva din drama lui. Prea tarziu.

Ceea ce m-a frapat pe mine e pasivitatea lui Stoner. Sa vezi ca sotia iti distruge fiica si tu sa nu faci nimic e revoltator.


Multumesc pentru comentarii. :)

Gabriel spunea...

Putem, domnule profesor, sa-l asemuim pe Stoner cu ciobanul moldovean din Miorita?