miercuri, 28 ianuarie 2015

Când lupta de clasă se ascute, este un păcat să nu-l citiți pe Hrabal


Scriu la volum de dimineață până noaptea, nu prea am timp să mai citesc ce au scris alții înaintea mea (de altfel, anul trecut am citit prea mult, am exagerat); pun idei și înțelepciune în manuscris, caut idei; nu-i ușor să produci o idee personală, îmi fac testamentul, cum ar veni, ultimele gânduri ale unui eseist resemnat, lamura inteligenței mele strălucite, proverbiale.

Dar asta nu mă împiedică să repet acum și aici că romanul lui Bohumil Hrabal este o minunăție de carte, omul ăsta ar fi trebuit recompensat, înainte de 1997, cu un Nobel: juriul suedez n-a bănuit probabil că se va arunca pe geam de la etajul al V-lea al unui spital din Praga și a ratat ocazia. Nu a fost singura. L-a ratat și pe Borges și este pe cale să-l rateze și pe Philip Roth, cu o academică frivolitate. Dar Hrabal este mai bun decât ultimii cinci premianți la un loc: am zis-o și pe asta, acum puteți să mă pedepsiți și să-mi dați în cap cu cărțoaiele lui Mo Yan.

Romanul lui Hrabal este formidabil, umorul autorului e definitiv, mortal, știu ce cuvinte mari folosesc. Merită să-l citiți de îndată, în orice ediție l-ați găsi, fie aceea de la Polirom de acum 12 ani (o găsiți la anticari), fie în ediția recentă de la Editura ART. Se intitulează, poate vă mai amintiți, am scris asta acum câteva zile, O singurătate prea zgomotoasă.

Despre ce este vorba în numita carte? Un om, Hanta, trăiește printre cărți, sub mormane de cărți, într-un subsol livresc, plin de șoareci, un mic infern, are la dispoziție o presă de hârtie, trebuie să transforme cărțile în baloturi, în ceva omogen, să distrugă, așadar, propozițiile, cuvintele, ideile reacționare exprimate acolo. Dar are sufletul îndoit. A fost educat într-un regim care prețuia cărțile, putea cita din filosofi (citează îndeosebi din Hegel, nu este înțeleptul meu preferat, dar hai...), acum a ajuns să trăiască într-un regim superior, în socialism, și e obligat să transforme cărțile într-o materie opacă, pe care se vor tipări clasicii marxism-leninismului și clasicii mai mici.

Și fiindcă are un suflet îndoit, Hanta bea, bea ca să-și țină mintea trează, de asta bea, și nu-și pierde niciun moment istețimea, nu devine un ”idiot”, cum au zis unii criticii literari, este numai un ironic dublat de un cinic nefericit. Vorbește tot timpul și își bate joc de toate prestigiile, inclusiv de cele religioase: nu prea are respect pentru sfinți și martiri, știe că sfinții nu se mai pricep să facă minuni, au ostenit, probabil. Hanta este, prin urmare, un muncitor cu o dublă conștiință, are o conștiință ”alienată”, ca să folosesc cuvinte din aceiași clasici, care tind, observ cu maximă stupoare, să fie la modă printre tinerii  de azi. Ei nu au apucat binefacerile societății fără clase și privilegii de dinainte de 89, ar trebui să-i înțeleg, dar nu pot.

Deci Hanta este un mic inadaptat, un îndărătnic, un potențial dușman pentru regimul socialist definitiv instalat pe jumătate din globul pământesc, inclusiv în Cehoslovacia. Hrabal a publicat romanul în 1977. Mai mult nu vă spun, trebuie să faceți și voi un mic efort și să cumpărați cartea, totul are un preț, și murele nu mai cad în gură fără să le poruncească un capitalist inuman să cadă, trăim într-o societate nedreaptă, lupta de clasă se ascute, imperialiștii americani sunt tot mai putrezi, simt mirosul lor de coloniale scumpe cum vine de peste Ocean, ca o amenințare criminală la adresa femeilor.

În concluzie, nu fiți moi, nu fiți niște împăciuitoriști, tăiați răul de la rădăcină și puneți mâna pe Bohumil Hrabal: a fost mare. E mare...

P. S. Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă, traducere din limba cehă de Sorin Paliga, București: Editura Art, 2014, 176p.

P. P. S. În imagine, Didier Leveille, Clown cueillant sa fleur.

7 comentarii:

Ioana Lahman spunea...

A ce coloniale miros imperialistii aia americani?

Valeriu Gherghel spunea...

Din alea foarte scumpe :) De pildă, parfum POIVRE COLONIAL :)

Ioana Lahman spunea...

direct de la Paris, desigur :)) din vreo bacanie...

http://www.dinculori.wordpress.com spunea...

sună convingător, nu l-am citit dar trebuie

Valeriu Gherghel spunea...

@ Ioana Lahman

Bineinteles :)

Un secretar spunea...

entuziasmul recomandarii dvs. m-a facut sa caut cartea desi recunosc ca sunt reticent la astfel de ..ispite.
marturisesc ca am gasit-o pe net si, dupa ce-am citit-o, am stiut ca in mod sigur o voi reciti; eu, care dupa lectura, l-am visat pe toma alergandu-se prin gradinile paradisului cu fiicele evei...

Valeriu Gherghel spunea...

Unde-s fiicele alea, să fug si io dupa ele? :)))