miercuri, 23 decembrie 2015

Și diavolul se va mîntui. Rugați-vă și pentru el...


Împăratul Justinian a avut, printre altele, alături de o nevastă zglobie, neuitata Teodora, stăpîna întregului Bizanț, întruchiparea paradigmatică a Femeii, un fix: s-a crezut teolog. Și a mai avut încă unul: nu l-a iubit deloc pe Origen. Din această pricină împăratul suferea de insomnii severe.

Numitul Origen, săracul, trăise cu vreo trei secole înaintea basileului, dar tot nu-l lăsa să doarmă pe Justinian. Ca să scape de obsesie, împăratul a convocat un conciliu, în anul 553 (cînd devenise văduv și, ca urmare, avea mult timp la dispoziție), și l-a dirijat în așa fel încît a reușit să condamne, printr-o singură lovitură de sforar, doi exegeți de primă mînă. Pe Theodor de Mopsuestia (care a fost un interpret literalist), pentru opinii monofizite (”nestoriene”) și pe Origen (care a fost un interpret alegorist), pentru ipoteza că sufletele există încă înainte de naștere, dar nu și pentru ipoteza cu privire la apocatastază.

Deși este dubioasă, apocatastaza reprezintă o opinie dragă tuturor teologilor. Ea spune că, la termenul final, la Judecată, deci, Dumnezeu va face în așa fel încît toate ființele se vor mîntui. Inclusiv diavolul. Ideea că, după Judecată, vor coexista un rai și un iad (un loc sustras atotputerniciei divine, în care stăpîn va fi Satana) constituie pentru toți teologii un scandal. Hans Urs von Balthasar ne îndeamnă să ne rugăm și să sperăm că sufletele (toate, fără nici o excepție) vor avea puterea să revină, cîndva, la forma originară, aceea a inocenței depline. Origen va fi gîndit, în sine, că pînă la urmă, conform principiului plenitudinii, orice ființă va încerca și posibilitatea de a accede la curăție. Nu este deloc exclus ca, la bătrînețe, diavolul să se căiască și să intre într-un ordin religios, la iezuiți, să spunem. Dacă inocența este o stare posibilă, cîndva, într-un timp nedefinit, o va încerca și dracul, măcar din curiozitate. E un fapt necesar.

Cu glas tare sau în scris, Origen nu a afirmat cele de mai sus, chiar dacă pare a fi originatorul apocatastazei, al ideii de recuperare universală. El a pretins că nu s-a referit cîtuși de puțin la satana, deși avem presimțirea că, în mărinimia lui sufletească, s-a gîndit și la el.

Dar cum va acționa Dumnezeu la final, doar El știe...

P. S. În imagine: L'imperatrice Teodora in un particolare dei mosaici della basilica di San Vitale a Ravenna.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 19 decembrie 2015

Cum să ratezi un roman chiar dacă ești un prozator bun



Bernhard Schlink, Femeia de pe scări, traducere de Gabriella Eftimie, Iași: Polirom, 2015, 240p., 27.95 lei.


Femeia de pe scări mi s-a părut, la o primă privire, un roman complet neverosimil. Nici la o nouă privire n-am văzut altceva. O intrigă chinuită, sacadată, și cîteva personaje lipsite de adîncime: cel puțin pictorul și magnatul sînt la fel de străvezii ca fața unui tuberculos în stadiul terminal. Asta e aproape tot.

Femeia de pe scări ar fi putut fi un roman bun, dacă autorul ar fi avut răbdare, un plan precis al evoluției întîmplărilor (par dictate de pura inspirație și de purul capriciu) și, mai ales, dacă nu ar fi ținut morțiș să producă un bestseller. În Biblie există un adevăr: ori vrei să ai mulți cititori (și atunci propui omenirii o intrigă cvasi-polițistă, un pseudo-thriller, ceva cu urmăriri și evadări, cu secrete inexpugnabile), ori vrei să publici o capodoperă (ceea ce nu a constituit niciodată o obsesie pentru Herr Schlink). Chestiile astea - capodopera și bestsellerul - nu prea merg împreună. Nu merg deloc. Capodoperele sînt, de obicei, gustate de prea puțini cititori, și aceia ciudați. În genere, (pe capodopere) nu le ia nimeni în serios. Ați citit Pastorala americană? S-a tradus de curînd. N-am observat nici o vînzoleală în librării. N-o vrea nimeni.

Oricum, ca să fiu drept, nici un ins cu scaun la cap nu citește un roman / o capodoperă cu scopul de a simți o migrenă în creieri. Capodoperele sînt pentru masochiști. Așadar, conjuncția, în contemporaneitatea cea mai imediată, dintre un bestseller și o capodoperă este mai puțin probabilă decît apariția într-un iaz din Grecia a unei lebede negre.

Critica germană a fost necruțătoare. Cineva a comentat sarcastic: ”Er [der Roman] ist ein schönes Exempel ultraleichter Literatur”. Nu mai e nevoie să traduc propoziția. Nici un critic literar n-a apreciat cartea lui Schlink. În chip hotărît, romanul nu este izbutit. Și nu este izbutit exact din pricina pomenită de mine mai sus. Schlink a vrut negreșit să redacteze un bestseller, să primească ovațiile mulțimii. În concluzie, o capodoperă n-a reușit (prin intenție), un bestseller n-a publicat (din nefericire pentru el). Cartea rămîne o apariție care reclamă explicații sociologice și nu interpretări.

O altă bizarerie care nu-mi dă pace de la o vreme: prin ce mister un prozator ca Schlink reușește să scrie - o dată, o singură dată - un roman substanțial, precum Cititorul? N-am alt răspuns decît invocarea plicticoasă a hazardului. Pînă la urmă, hazardul explică orice. Nu trebuie să-ți bați mintea cu o chestie pe care nu o pricepi. Te poți întreba, de exemplu: de ce un autor care ar fi putut fi bun (și care a dovedit că poate fi bun) preferă să fie mediocru? Singurul răspuns cît de cît verosimil este acela care ar vedea în Schlink un autor lipsit de simț critic. Eu prefer să pun totul pe seama neglijenței. Cînd ești neglijent, reușești adesea să oferi exemple de ”ultraleichte Literatur” și poți nimeri, dacă ai noroc, și un bestseller.

Scriu cu tristețe. Femeia de pe scări ar fi putut conta ca un roman bun dacă scriitorul ar fi ”plivit cu curaj” (vorba lui G. Călinescu) complicațiile rocambolești la care își supune personajele. E vorba de un tablou, de un portret, disputat de doi bărbați fără minte (pictorul și bogătașul). Și mai e vorba de o iubire care se înfiripă între un avocat și o femeie (amanta pictorului și soția magnatului, cum le pot face femeile pe toate în același timp și concomitent!!!), da, siiigur, misterioasă, cum altfel? Peste treizeci de ani, avocatul ajunge în Australia, descoperă tabloul într-un muzeu din Sidney, tabloul îi amintește de Irene Gundlach, îi vine ideea să angajeze un detectiv, detectivul o caută și o găsește într-un conac părăginit de pe malul oceanului. Avocatul îi face o vizită.

Amîndoi sînt bătrîni, uzați, obosiți, femeia este și foarte bolnavă. Bărbatul îi va veghea ultimele zile. Și îi va povesti, va imagina pentru femeia muribundă, cu trupul degradat, viața lor care nu a fost, dar ar fi putut să fie, dacă Irene nu ar fi fugit cîndva de el. Urmează, deci, o narațiune contrafactuală. Este partea cu adevărat frumoasă a romanului. Ce s-ar fi petrecut cu noi dacă am fi rămas împreună? Dacă ne-am fi iubit?

Păcat de acest roman. Era să fie bun. Dar nu e. Și mi-e ciudă pe autorul lui.


P. S. În imagine: Woman Walking Downstairs (1887), étude photographique composée par Eadweard Muybridge.


Citiţi în continuare!

joi, 17 decembrie 2015

Amor intellectualis



Gata! M-am hotărît, nu mai fac nici un secret din mister, nici o taină din enigmă. Voi mărturisi - aici și acum - tot ceea ce am pe suflet. Deschis, bărbătește, cu maximă franchețe. Mă voi confesa, așadar, urbi et orbi, dacă se mai poate spune astfel, precum sfîntul Augustin odinioară, deși sfîntul în cauză și-l luase drept destinatar pe însuși Dumnezeu. Eu nu cutez a privi atît de sus.

Deci, vreo lună și ceva n-am scris pe blog. nu că n-aș fi vrut sau că m-a apucat vreun moft, vreo depresie, vreo langoare monotonă, vreo țîfnă. Nici nu m-am amorezat, din păcate. La vîrsta mea, o atare dramă se exclude de la sine și prin ea însăși. Și, în fine, nici n-am lenevit. Noooooooooo, dacă ați gîndit despre mine asta, rău ați gîndit. Dacă v-a sfătuit cineva să gîndiți astfel, rău v-a sfătuit. Sînt un individ silitor. Pur și simplu, n-am putut să scriu. Din trei pricini. În primul rînd, din lipsă de timp. În al doilea rînd, din lipsă de timp. În al treilea rînd, din lipsă de timp. Știm de la Immanuel Kant că timpul este o chestie subiectivă, care iese binișor din capul nostru a priori (sau intră în el, tot a priori) și cuprinde în deschiderea lui încăpătoare tot ceea ce ni se întîmplă, fie bun, fie rău. Iar ceea ce ni se întîmplă, fie bun, fie rău, este tot o chestie subiectivă. Asta o știm de la Epictet.

Se pune, deci, întrebarea: de ce n-am avut timp, cînd toată lumea se plictisește dintr-un prea plin temporal și vrea să-l omoare (la timp mă refer) pe Facebook sau la televizor, la Masterchef? Simplu. Fiindcă țin cursuri într-o veselie. Adică țin două norme didactice. Mai întîi, norma mea și, în plus, peste norma mea, încă o normă - care nu mai este propriu-zis a mea: este, în realitate și de fapt, norma nimănui, dar se cuvine a fi ținută de cineva (în viață) tocmai din această pricină cuvioasă. Cred că v-am dumirit. Deci, țin cursuri.

Și pentru a ține un curs (care nu este - sau nu trebuie să fie - un produs al spontaneității, o poezie care urcă dintr-o inspirațiune divină), sînt nevoit să citesc diverse lucrări de filosofie, cărți despre a căror profunzime mi-e și teamă să vorbesc, atît sînt de adînci și întunecate pentru mintea tuturor. Cînd, uneori și, mai degrabă, rar, o dată la trei săptămîni, pricep un substantiv (substantivul ”ectoplasmă”), o propoziție (propoziția ”filosofia este o creație de concepte”, un gînd metafizic (esse est percipi), dau un chiot peste munți și văi de vuiește întreg cartierul. Întru atît sînt de fericit, încît încep dintr-odată și brusc să iubesc umanitatea (atît în sens colectiv = toți, cît și în sens distributiv = fiecare). Dar nu o iubesc cu amorul omenesc, cu amorul banal cu care iubim femeile, ci cu amorul lui Benedict Spinoza. Simț, adică, în străfunduri, cum mă ia cu căldură și mă transportă pînă, hăt, în văzduhuri un fior, o trăire ce se numesc filosofic ”amor intellectualis”. Ca să fiu și mai exact: o aprindere la ficați.

Dacă-mi măsurați, în acel moment de iluminare supremă, temperatura, sînt mai fierbinte, mai clocotitor decît fierul încins. Deci, nu se recomandă cîtuși de puțin să vă apropiați de mine.

De-aș scăpa odată. Mi-e dor de-un roman cinstit...


Citiţi în continuare!

luni, 14 decembrie 2015

Cenușăreasa și falsul prinț


Mary Chamberlain, Croitoreasa de la Dachau, traducere din limba engleză şi note de Bogdan Coşa, Iași: Polirom, 2015, 34.95 lei.


Rar mi se întîmplă să citesc cărți și autori despre care nu știu nimic. Dar de data aceasta, chiar nu se poate afla nimic, nici despre autoare, și nici despre romanul ei de debut. Identitatea lui Mary Chamberlain e prezentată pretutindeni în cîteva rînduri stereotipe. A fost profesor de istorie la o universitate, a luptat împotriva apartheidului, are convingeri feministe și, ca să fiu franc, un chip simpatic. Are o vîrstă.

Cartea mi s-a părut bună. Bună! Nu cred că mă înșel asupra valorii ei. Povestirea e simplă, cronologic-liniară, lipsită de artificii narative, interesantă. E vorba de o tînără londoneză, Ada Vaughan, pasionată de mode și de croitorie, care ar vrea să aibă atelierul (și firma) ei. Se visează o Coco Chanel și, într-un fel, îi repetă destinul aventuros. Îi lipsește numai un amănunt nesemnificativ, dar esențial: norocul. S-a născut într-o familie nepotrivită, într-o vreme nepotrivită, într-un loc meschin. Și, din pricina tinereții, Ada este și foarte naivă, crede că tot ce zboară se mănîncă, este o pradă ușoară pentru orice impostor, iar bărbatul este, prin definiție, un impostor. Deci, biata Ada cade cu brio în plasa primului bărbat (prin definiție, impostor), un anume Stanislaus von Lieben, chipeș și ipocrit, pretins conte, în realitate, un traficant de articole de lenjerie și un cvasi-proxenet. Se îndrăgostește de el, pornesc împreună la Paris și, aici, îi surprinde războiul. Sîntem în toamna lui 1939. Cei doi trec în Belgia, bărbatul o părăsește, femeia ajunge într-o mănăstire și, mai tîrziu, după ce naște un copil mort, este dusă în lagărul de la Dachau. Lucrează pînă în 1945, în condiții vitrege, ca croitoreasă. După război, se întoarce la Londra, visul ei pare a se împlini, cîștigă bani (uneori, și ca ”doamnă de companie”), dar îl întîlnește încă o dată pe același Stanislaus (ascuns sub un nume diferit). Numitul Stanislaus este asociat acum cu un mafiot italian. Ei văd în Ada doar o femeie bună de folosit sexual, o prostituată, o roabă. Visul femeii se lovește de o realitate murdară. Pentru că nu mai vede nici o ieșire din impas, Ada îl ucide pe fostul ei iubit (acum client). La proces, este asistată de un avocat nepriceput. Judecătorii o condamnă la moarte. De data aceasta, povestea Cenușăresei se termină tragic. Falsul conte nu s-a comportat precum prințul din basm. În lumea de azi, cu excepția lui Paul Lambrino, nu mai există prinți veritabili.

Autoarea încheie / completează romanul cu două note în definitiv inutile. Una se referă la faptul că epoca în care se desfășoară procesul Adei este plină de jurați misogini (ceea ce știam cu toții) și a doua cuprinde o bibliografie cu scopul de a dovedi că acțiunea romanului a fost documentată minuțios, ceea ce ar trebui să rezulte din carte. Și chiar rezultă. Repet, romanul nu este rău deloc. Ceea ce nu pot înțelege cîtuși de puțin este lipsa lui de ecou. N-am găsit în presa engleză și americană (atît de darnică în cronici elogioase) nici o recenzie, nici măcar o notă de prezentare, un semnal. Îl anunță, în chip legitim, librăriile, dar citim pretutindeni același text stereotip, indiferent.

Într-un cuvînt, romanul mi-a plăcut.

P. S. În imagine, Sandrine Delpla, Lucie, acrylique sur bois.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Ectoplasma


Cînd citește, toată lumea vrea să priceapă, să sesizeze sensul ultim, anagogic. Tocmai aici stă păcatul lumii. Cît efort cheltuit în van! Cele mai multe cărți - și îndeosebi cărțile filosofilor - nu au fost redactate în acest scop. Vreți să vă dovedesc negru pe alb? Citez din răposatul Jean Baudrillard un fragment semnificativ:

”Spectralitatea fantomatică, mai întîi, corespunde unei deconectări; în spatele ei se află ectoplasma, dublul, un altul singular în măsura în care se întoarce să te bîntuie. Această spectralitate e bîntuită de vid, de moarte. În vreme ce, în multiplicarea individului în diferite roluri și fațete, nu există bîntuire, dimpotrivă, el nu mai e locuit de ceva, ci se află complet în extrapolare, în exterioritate. El trebuie considerat mai curînd în termeni de branșări multiple. Nu mai este o ectoplasmă” Ș.a.m.d. (Jean Baudrillard; Marc Guillaume, Figuri ale alterității, traducere de Ciprian Mihali, Pitești: Editura Paralela 45, s. a., p.27).

Ați înțeles ceva? Nici eu. Numai că eu nu-mi fac nici o problemă, nu-mi aduc nici un reproș, nu simt nici o rușine. Sînt de piatră. În fața acestor subtilități, refuz pur și simplu să (încerc să) pricep, refuz, așadar, să devin o ectoplasmă în slujba intelectului sublim al numitului Baudrillard. Cînd întîlnesc astfel de profunzimi, mulți cititori se lamentează: ”citesc, frate, și nu înțeleg nimic. Ceva nu-i în regulă cu mine. Sînt vinovat. Sînt, în sfîrșit, prost”. Nimeni nu pare să observe faptul simplu și evident că tocmai textul parcurs nu e în regulă. Lucrurile stau exact pe dos. Textul însuși e prost scris.

Acesta este si cazul meu, sînt un fraier: citesc și nu pricep absolut nimic. Faptul că nu înțelegi o carte ajută la sănătate. Dacă începi sa pricepi, te enervezi, transpiri, îți trec prin cap fel de fel de ipoteze, începi să ai gînduri de tot felul, chiar idei, și asta nu e deloc bine pentru echilibrul personal / privat. De ce să-ți faci probleme cu o carte? Cu semnificația unui paragraf? Dacă înțelegi paragraful, e ok, dacă nu, e și mai ok, treci mai departe. Și pe măsură ce citești, îți dai seama cu satisfacție ca înțelegi tot mai puțin. Cînd termini cartea te cuprinde fericirea că n-ai priceput nimic și poti sa vestesti asta și celorlalți cititori. Prin urmare, sfatul meu este să nu luăm prea în serios nici un text, să încercăm sa ne ținem cît mai departe de el, să luam sensul / înțelesul cărtii cu pipeta :)))

P. S. În imagine, o pictură murală a artistului irlandez Ted Pim. Ted nu oferă nici o informație despre biografia lui. Am putea numi fresca reprodusă deasupra Ombre.


Citiţi în continuare!

joi, 10 decembrie 2015

Cum mi-am vîndut Porunca lui rabbi Akiba în șapte ediții



Ce s-ar întîmpla, dragii mei, dacă aș face anunțul că Editura Polirom tocmai va scoate Porunca lui rabbi Akiba într-o nouă ediție? Probabil, nu s-ar sinchisi multă lume. Și ar avea cuvînt, cum se zicea pe vremuri. Nimic mai firesc ca o editură să publice o carte în cîte ediții dorește (cu minima condiție să aibă și bani).

Ce s-ar întîmpla, în schimb, dacă anunțul meu ar suna după cum urmează:

„În urma celor 8.000 de precomenzi (înregistrate pînă la 1 decembrie), Editura Polirom este bucuroasă să tipărească pe hîrtie de China o nouă ediție din Porunca lui rabbi Akiba, cartea binecunoscutului eseist Valeriu Gherghel... Aici ar trebui, probabil, un semn de interogațiune. Anunțul ar putea continua astfel: Noua ediție va fi, la început, de 9.000 de exemplare. Totul depinde de cititor. El e stăpînul și suveranul nostru. Nu ratați noua ediție din superbul volum. Lansarea se va desfășura în Aula ”Mihai Eminescu” a Universității din Iași în prezența autorului, a traducătorului său din SUA, Jean Harris, și a Excelenței sale, Dr. Morel Bolea, Ambassador at Large, Ordinul Sfântului Ioan de Ierusalim, Cavalerii de Malta etc. etc. Vor fi și cadouri surpriză”.

De data asta, anunțul ticluit de mine n-ar mai fi o glumă, ar prinde măcar o glazură de verosimil, și ar părea o știre demnă de a fi menționată măcar în cîteva gazete de provincie. Din gazete, știrea s-ar rostogoli pe bloguri și, ușor-ușor, vorba înțeleptului, ar incendia și FB-ul. Toată lumea cultivată ar discuta cu evlavie numai despre Porunca lui rabbi Akiba.

Procedeul este, din capul locului, malonest. Imaginația mea a pornit, totuși, de la un incident documentabil. După ce am asistat cu o evanghelică resemnare la întîmplările de la Tîrgul de carte Gaudeamus, am citit și topurile de vînzări. Nu cunosc lectură mai palpitantă. Polirom a venit cu Salman Rushdie, Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți, Humanitas, cu Solenoid. Nimic mai firesc. Și, cu toate acestea, împotriva oricărei logici, una dintre edituri (nu mi-am propus să ofer detalii, dar nu e greu de ghicit) a pretins că a vîndut un titlu în nu mai puțin de 1500 de exemplare. Nu e ceva ieșit din comun. Nici măcar în România. Acum doi ani, cartea de amintiri a maestrului Beligan a prins o cifră asemănătoare și a dispărut în empireu. Dar în cazul de față era vorba de cartea unui debutant. A unui cvasi-necunoscut.

Faptul m-a intrigat și am făcut o serie de investigații. Pînă la urmă, totul s-a vădit a fi o farsă (și, riguros vorbind, o fraudă). Autorul este un individ mai degrabă anonim, cu idei îndrăznețe, lipsit de orice bun-simț și de orice rușine. Editorul lui la fel. Știm doar că editorii sînt niște șnapani. El / ei s-a/u bizuit pe principiul mediatic al bulgărelui de zăpadă. Un mic anunț ici, inventarea unui citat dintr-un pretins exeget american colo, o comparație cu Umberto Eco și Dan Brown dincolo. Și, ca dintr-un nimic, curiozitatea noastră a luat foc. Cine-i tipul? I-ai cumpărat cartea? Ți-a plăcut? E mai mare decît Paulo Coelho? Oare cînd va primi un Nobel, săracul?

Sînt foarte curios care au fost vînzările reale. Dar nu-mi fac iluzia că voi afla secretul vreodată...


P. S. În imagine: Karel Appel, Le clown aux larmes d'or.


Citiţi în continuare!

marți, 8 decembrie 2015

Nobel


Am recuperat o notă din octombrie. Nu știu de ce nu am postat-o atunci. Cred că i-a sosit timpul.

Premiul Nobel pentru literatură a fost dat aiurea de multe ori. Nu mă refer la scriitorii propriu-ziși care l-au meritat mai mult sau mai puțin (aici totul e discutabil, nu insist), dar care erau îndreptățiți să-l primească pentru motivul cuvios că au scris literatură (și nu manifeste politice sau epigrame). Gusturile (nu) se discută. Valoarea este ceva greu de ”stabilit” și de estimat. Deci, nu la aceste cazuri mă refer. Mă refer la cu totul altceva.

Cu Nobel-ul pentru literatură au fost miluiți filosofi precum Henri Bergson și Bertrand Russell. L-a mai primit, prin 1951, dacă nu mă înșel, Winston Churchill. În aceste împrejurări, inadecvarea a fost, după părerea mea, completă. Memoriile, tratatele de logică, eseurile despre fericirea în viață, ori ”despre datele imediate ale conștiinței” nu sînt literatură, orice ar spune cei care văd în filosofie un soi de literatură (de idei) și cred că un filosof se salvează pînă la urmă nu prin opiniile exprimate, ci prin modul de a le exprima. Este complet fals!

Domnii numiți mai sus n-au scris romane, n-au scris piese de teatru, n-au scris povestiri, n-au compus nici o poezie, nici un distih, n-au frînt inima domnițelor, șoptindu-le în urechiușe, precum trubadurii, elogii versificate. Acești indivizi (printre care mă prenumăr așa-zicînd) s-au exprimat despre diferite chestii prestigioase (divinitate, Forme, procesiuni ontic-ontologice, Ființă, Neant, comprehensiune, Dasein etc.) mai bine sau mai rău, mai elegant sau mai puțin elegant, mai încîlcit sau mai limpede. În plus, cedînd unei vanități firești, sus-pomeniții s-au numit pe ei înșiși Filosofi și niciodată scriitori. Iar unii dintre ei au afișat un dispreț masiv cu privire la poezie: filosofia este ceva grav, literatura e frivolitatea însăși, nu? Dar, în chip hotărît și definitiv, ei nu au făcut literatură. Iar cînd au făcut literatură, n-au făcut filosofie. Faptul că au primit premiul Nobel pentru producția lor vădit neliterară ține de confuzia perpetuă a minților omenești și de interese pur ideologice. În consecință, Bertrand Russell, Henri Bergson și Winston Churchill nu au avut nici un temei să ia premiul Nobel, pentru simplul fapt că nu au redactat scrieri de ficțiune. Totul ține de o zglobie neînțelegere.

Faptul că nu de mult Svetlana Alexievich a primit premiul Nobel pentru literatură (deși, la propriu, n-a comis în viața ei literatură) m-a pus serios pe gînduri și m-a făcut să mă întreb, ca versatilul burghez Sartre altădată, ce este, la urma urmelor, literatura... Istorie orală? Reportaj? Interviu? Publicistică? Nu prea cred. Firește, Svetlana Alexievich a scris sfîșietor despre cazuri sfîșietoare. Nimeni nu neagă noblețea cărților sale. Dar scrierile ei nu țin de conceptul de literatură, așa cum obscuritățile lui Heidegger nu au devenit niciodată romane. S-ar putea, desigur, să mă înșel. S-ar putea să am o înțelegere foarte îngustă a lucrurilor care contează cu adevărat în universul sublunar. S-ar putea, în fine, să fiu doar un moșneag cu vederi retrograde. Totul este posibil.

Nu îndemn pe nimeni să evite volumele Svetlanei Alexievici. Vor avea trăiri, sfîșieri, frisoane, vor avea mult de învățat despre suferința omenească, vor lăcrima. Dar suferința nu face o literatură (cum nici ideile mari nu fac una), chiar dacă personajul lui Hrabal  (citat în însemnarea anterioară) declară bombastic că ”poezia e suferință”. Eu unul nu cred.

Presimt că la anu' premiul Nobel pentru literatură va fi acordat lui Giorgio Agamben. E îndrăzneț, are vîrsta potrivită, comite un soi de eseuri filosofice perfect incoerente și nu a scris niciodată literatură. Nu pot să spun însă că n-a visat la o atare ispravă...

P. S. În imagine un desen realizat de Vadim Korniloff,pus sub titlul Jusqu’ici elles s’entendaient, le Malentendu était trop silencieux.


Citiţi în continuare!

luni, 12 octombrie 2015

Cînd era pe vremea mea, femeile aveau picioarele mult mai lungi...


Bohumil Hrabal, Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, traducere de Corneliu Barborică, București: Editura ART, 2015, 152p., 25 lei.


Hrabal a publicat acest roman echivoc în 1964. Este greu de închipuit scena lui, fiindcă naratorul (nu-i aflăm numele) nu este deloc credibil și nici nu are vreun motiv să urmeze vreo logică, nu ține să-și convingă auditoriul, ci doar să-l amuze. Pălăvrăgește ca să atragă atenția, ca să stîrnească eventual chicote de rîs, ca să-și treacă vremea, ca să-și amintească de trecutul măreț al Imperiului Austro-Ungar, ca să facă și el ceva pentru țară și popor.

Deci, este greu de precizat scena ”acțiunii”. Textul lui Bohumil Hrabal nu prezintă, de fapt, nici o acțiune, e un lung monolog cuprins într-o frază unică. Mă întorc la scenă. Eu, de pildă, mi-o imaginez astfel: în fundal, o catedrală cu turle, statui de patriarhi și sfinți sobri, ca la edificiile catolice; ceva mai aproape de noi, un bordel sau un așezămînt educativ (poate un pension de fete); lîngă bordel (sau/și pension), o grădină (locus amoenus, cum se zice, paradisul terestru); în grădină, șase domnișoare minunate făcînd plajă și fumînd cu dezinvoltură; după gard, deci în stradă, un bătrîn lubric, care privește la minunile din grădină și-și deapănă poveștile fără șir; nici una din fete nu pare să-i dea vreo atenție, dar acest fapt nu-l încurcă deloc. Cam atît. Scena e suficient de absurdă, cred.

Absurd, la rîndul lui, este discursul bătrînului. Personajul pretinde că a fost pantofar, că a participat la un război (nu aflăm care), unde a dat dovadă de bravură și că a avut un succes teribil la femei. Este prieten cu un anume poet care afirmă că ”poezia e suferință”, citează dintr-o carte de interpretare a viselor (dacă visezi un ospiciu, asta înseamnă bucurie) și invocă Renașterea ca punct optim al Istoriei.

Povestitorul e confuz, lăudăros și neverosimil, sare de la una la alta după principiul asociațiunilor libere, uneori are umor, dar de cele mai multe ori, nu. Cîteodată e vulgar. Am putea așeza cuvîntarea lui sub tema străveche a lumii care decade neîncetat. Pe vremea Imperiului, femeile erau mai binevoitoare, bărbații mai chipeși și totul avea o noblețe care s-a pierdut etc.

Bohumil Hrabal a scris și cărți mai bune decît Lecții de dans pentru vârstnici și avansați.


P. S. În imagine: Paul Émile Chabas (1869 – 1937): Matinée de septembre (1911).


Citiţi în continuare!

luni, 5 octombrie 2015

Kim


Rudyard Kipling, Kim, traducere de Ruxandra Câmpeanu, București: Editura ALLFA, 2012, 335p., 29.90 lei.


Mi s-a făcut chef așa deodată de o lectură inutilă. Dar nu de una inutilă, din care să te alegi pînă la urmă cu ceva, cu o înțelepciune bună de citat pe FB (sau într-o conversație aleasă), ci de o lectură cu totul și cu totul inutilă. Complet inutilă. Nu mi-a fost deloc greu să găsesc în casă o carte care să răspundă cerințelor, biblioteca mea este plină de cărți inutile, pe care le păstrez din comoditate, pe două rînduri, ca inutilitatea să fie și mai sfidătoare. Ar trebui să mai vînd din ele, să dăruiesc amicilor măcar cărțile de filosofie: tot nu folosesc la nimic. Dar cine e fraierul să primească în dar o carte de acest soi?

O să mă întrebați ce înseamnă inutil și, cum nu am o definiție utilă, o să vă dau un exemplu. Dar, mai întîi, aș preciza că o carte inutilă care prilejuiește o lectură inutilă nu este întotdeauna și obligatoriu proastă. Kim nu este un roman prost, chiar dacă poartă semnele vremii în care a fost scris, anii 1899 - 1900 (cuprinde multe comparații banale, de pildă).

Acțiunea se petrece în India și ține cam cinci ani. Cînd îl întîlnim, călare pe un tun din fața Muzeului de Antichități din Lahore, Kim are vreo 13 ani. E guraliv, șmecher și poznaș. Cînd îl părăsim, la pagina 331, a trecut prin școli, a luat parte la Marele Joc și se află în preajma iluminării. A devenit serios și meditativ. Îl lăsăm într-o stare de spirit dilematică și nu știm ce va alege (Kipling nu a vrut să ne spună): pacea pe care o aduce Calea lui Buddha sau viața plină de iluzii, amăgiri și ispite.

Două lucruri face Kim (în afară de școală): îl ajută pe un lama tibetan (Teshoo, pe nume) să caute Rîul Săgeții și, în același timp, ia parte la un ”război informatic”. În India de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, se petrece ceea ce Kipling numește alegoric Marele Joc, adică disputa sîngeroasă dintre două confrerii de spioni, una a guvernului englez, cealaltă a rușilor (bineînțeles!). Kim va fi atras în cea dintîi, va fi instruit să devină spion și va trece aproape fără să-și dea seama prin aventuri riscante. Alături de Teshoo Lama și cu prieteni ca Mahbub Ali și babu Hurree, nu are cum simți pericolul. Pentru Kim, Marele Joc nu este o încleștare gravă, ci, mai degrabă, o joacă de copii. E drept și că spionii ruși sînt cam naivi de felul lor.

Ați înțeles, cred, că romanul lui Kipling este unul de aventuri. În primul rînd, este vorba de a aventură a cunoașterii: lama se află în căutarea dezlegării și îl asociază pe Kim căutării sale pînă la finalul fericit. În al doilea rînd, este vorba de întrecerea dintre spioni (armele preferate ale combatanților fiind deghizarea, minciuna și furtul de scrisori).

Se înțelege, Kim nu este autohton, Doamne ferește: el e orfanul isteț al unor părinți irlandezi, deci e alb, e sahib, e un domn. Să vă spun și că personajul care mi-a plăcut cel mai tare a fost femeia din Shamlegh, o munteancă dintr-o bucată, cu ”ochi strălucitori și plini de îndrăzneală” (p.290).

Aș încheia astfel: dacă nu citești o astfel de carte pînă la 20 de ani, odată cu Cartea Junglei, pe care toți am citit-o cîndva, este greu să-ți mai placă. Nu te mai poți bucura ca un copil. Nu știu ce mai citesc copiii de azi, pesemne că romane cu vampiri și războaie cosmice. Dar eu le-aș recomanda, într-o doară, Kim. Cine știe...

Cartea lui Rudyard Kipling se mai găsește în librării. Eu însumi am cumpărat-o vineri, 25 septembrie 2015. Cînd mi-a venit pofta să citesc, am luat-o din raftul bibliotecii mele, fiindcă se afla chiar deasupra.


P. S. În imagine: o pictură murală indiană din Evul Mediu.


Citiţi în continuare!

miercuri, 30 septembrie 2015

De ce nu mai plîngem cînd citim Dickens


Am povestit mai demult cum plîngeam în copilărie, cînd citeam anumite pasaje din Cavalerii teutoni (și nu numai). Cu vremea am încetat complet să mai plîng: orice carte aș citi și oricît de tulburătoare ar fi întîmplările narate, rămîn impasibil. Mai degrabă, mă amuz. Așadar, nici un autor nu-mi mai stoarce lacrimi și suspine. Nu cred că e numai vina lor, eu însumi m-am schimbat (nu numaidecît în bine!): sînt, inevitabil, un cititor cu totul diferit de acela din copilărie și adolescență. Toți pățim la fel, am impresia.

Am încercat să-mi explic această transformare și am ajuns la niște ipoteze. Le voi consemna într-o notă succintă.

În primul rînd, nu mai citesc aceleași cărți, bibliografia s-a modificat radical. Citesc foarte rar cărți redactate anume cu scopul de a mișca, tragedii, melodrame etc. Nici nu cred că un autor serios mai compune astăzi astfel de cărți (cu orfani și iubiri neîmplinite). Sau, poate, nu le știu eu, fiindcă nu le mai dau nici o atenție și ignor bibliografia. E posibil să mai existe o literatură a cărei finalitate este tocmai aceea de a-l face pe cititor să izbucnească în plîns. Dar ea nu mă mai interesează de multișor, din fericire. Cărțile pe care le citesc acum nu au acest scop. Nu mă refer, desigur, la cărțile de filosofie, pe care le parcurg din obligație pedagogică: nimeni n-a plîns, din cîte știu, cînd a studiat Critica rațiunii pure, sau Critica rațiunii cinice. Sau, dacă totuși a plîns, a plîns din pricina obscurității lor. Metafizica, așa se zice, este un domeniu rezervat oamenilor echilibrați.

În al doilea rînd, m-am schimbat eu, cum am spus deja, prin însuși faptul trecerii anilor. Un om de vîrsta mea nu mai plînge nici la nașteri, nici la nunți, nici la botezuri și nici la înmormîntări. Cu atît mai mult cînd citește o carte, o ficțiune mai banală decît realitatea.

Vîrsta ne face, uneori, înțelepți, iar înțelepciunea este cinică de felul ei. Seneca interzicea cu desăvîrșire discipolilor să verse lacrimi în astfel de ocazii festive. Moartea este ceva inevitabil, nu depinde de noi, mai devreme sau mai tîrziu ne vom confrunta cu ea (mai precis, cu o maladie fatală, pentru conștiința omului moartea rămîne ceva de neatins). Sigur, intuiția morții proprii (care este un fapt tîrziu, eu am avut-o la 26 de ani) produce în mințile noastre un frison: ”aha, peste x ani, sau peste x zile, sau peste un ceas, sau peste un minut, sau chiar în clipa aceasta, nu voi mai fi, dar această lume indiferentă, care n-a constatat prezența mea în cuprinsul ei, nu-mi va constata nici absența. Es ist so!”. Dar, de obicei, intuiția cu pricina nu devine o obsesie, trăim ca și cum nu vom muri niciodată și nu ne gîndim la moarte (cum cerea același Seneca).

În al treilea rînd, întreaga noastră învățătură (care durează ani buni și lasă urme de neșters) este menită să ne suprime afectele. Hermeneutica ucide plînsul, fiindcă ne arată că scopul oricărei lecturi este unul singur: acela de a prinde un sens (sau mai multe). A te lăsa, cînd străbați o carte, în voia trăirilor reprezintă așa-zisa ”eroare afectivă”, denunțată cu mai bine de jumătate de veac în urmă de criticii literari. Confundăm semnificația unui poem cu ce face / trezește poemul în noi. Nu e bine. Trăirile tulbură înțelegerea. Nu poți gîndi critic, nu poți judeca just, dacă te lași cu totul în voia afectelor, a patimilor, dacă te identifici cu un personaj, dacă plîngi la moartea lui moș Goriot etc. Cînd comentează o carte (oricît de mișcătoare ar fi), exegeții nu-și prezintă, de obicei, trăirile. Ar fi o mărturisire rușinoasă și oricum neavenită. Ei au ca misiune principală să explice minuțios textul, să propună o ipoteză verosimilă cu privire la sensul lui. Cam atît.

Plînsul este o trăire nedemnă de un hermeneut.


P. S. Am promis că voi fi cît se poate de succint. M-am întins. Sper că nu v-am impresionat pînă la lacrimi...

P. P. S. În imagine: Jean Jacques Henner (1829 - 1905), Madeleine pleurant.


Citiţi în continuare!

vineri, 25 septembrie 2015

Exponatul


Rui Zink, Cititorul din peșteră, traducere de Micaela Ghițescu, București: Humanitas, 2013, 113p., 19 lei.


Din păcate, povestirea alegorică a portughezului Zink nu mi-a plăcut de nici un fel, este mult prea didactică pentru gustul meu învechit, și, chiar dacă se adresează unor adolescenți fără multă minte, rămîne totuși o colecție de locuri comune și superficialități. Epic nu prea are. Dintre locurile comune voi cita, deocamdată, doar trei:

1. Pentru lumea contemporană, cititorul este o ființă eronată, un ”monstru” al cărui loc potrivit e, mai degrabă, o grădină zoologică decît insula pustie, de la marginea lumii, pe care s-a retras. Într-o astfel de grădină ajunge și monstrul capturat de niște marinari vicleni; numele lui e Anibalector, ceea ce trimite atît la Hannibal Lecter (îl știm din filmul Tăcerea mieilor), cît și la sintagma latinească ”animal lector” (făptura care citește).

2. Cititul este mai solicitant pentru inteligența omenească decît privitul telenovelelor; dacă vrem să înțelegem lumea și ce se întîmplă cu noi în cuprinsul ei, este bine / preferabil să renunțăm la televizor. Cititorul face, el, să se petreacă lucrurile (pe ecranul minții lui), nu le ia de-a gata, precum telepatul; cititul înseamnă, așadar, reflecție și exercițiu imaginativ; privitul la televizor duce la ramolisment și impotență sexuală.

3. Cititul este mai important decît scrisul. Jorge Luis Borges a exprimat mai demult o opinie asemănătoare: ”unii se laudă cu cărțile pe care le-au scris, eu mă laud cu cărțile pe care le-am citit”. Mă tem că nici Zink și nici Borges nu au fost foarte sinceri...

Și totuși... Într-o vreme în care puțini mai citesc, orice carte despre importanța lecturii (și care ne îndeamnă să citim) se salvează prin scop, chiar dacă nu prezintă cine știe ce virtuți de ordin literar. În consecință, Cititorul din peșteră se salvează prin scop.

Singurul pasaj care mi-a plăcut este următorul: ”Anibalector, aproape fără efort, și-a smuls lanțurile. Și-a masat încheieturile, iar eu m-am gîndit: iată unul care nu se plînge de frig cînd i se scot cătușele” (p.96).


P. S. Din cîte am observat, povestirea lui Rui Zink a intrat în bibliografia școlară autohtonă. Tinerii întreabă pe bloguri de ea. Necesitatea pedagogică i-a îndemnat pe binevoitori să ofere o ediție pirat, un așa-zis PDF. Puteți găsi această confecție pe net.

P. S. 1. În imagine: Jean-Baptiste Deshayes: Le singe peintre.


Citiţi în continuare!

luni, 21 septembrie 2015

Mic excurs întru lauda laudelor


Căutând dintr-o perversă curiozitate un posibil elogiu al tautologiei, am găsit, firește, tot felul de laude și elogii (chiar și o definiție a genului retoric din care face parte elogiul, este vorba de așa-zisul gen epidictic*), dar nimic despre virtuțile tautologiei.

Dar dacă tot am navigat în oceanul nesfârșit al internetului, printre talazuri și rechini, să vă spun pe scurt, într-o listă, ce am găsit:

1. un elogiu al muștelor (l-a scris magistrul împăratului Marcus Aurelius, numitul Fronto!); ar trebui compus, prin urmare, și un elogiu al insecticidului;
2. un elogiu al lucrului imperfect;
3. un elogiu al cochetăriei (se adresa inclusiv bărbaților, căci și ei pot suferi de cochetărie, chiar mai tare decât doamnele);
4. un elogiu al minciunii (ipocrizia este o necesitate socială);
5. un elogiu al prostiei (și titlul lui Erasm din Rotterdam, Laus stultitiae, poate fi tradus ca elogiu al prostiei);
6. un elogiu al egoismului (redactat de Paul Souday); de altfel, Schopenhauer a spus: ”sâmburele lumii e egoismul iar haina lui minciuna”;
7. un elogiu al coincidenței (coincidența ar fi chipul vizibil al Destinului);
8. un elogiu al ignoranței (fericiți cei ce nu știu!);
9. un elogiu al corigenților (și eu am fost corigent și sunt mândru de asta);
10. un elogiu al elogiului.

Aș aminti că Bertrand Russell a redactat un elogiu al trândăviei (In Praise of Idleness), virtute absolut necesară în epoca workaholicilor. Iar un autor din Evul Mediu a închipuit un elogiu al iadului...

Concluzia este, așadar, una singură: probabil că nimic pe lume nu a rămas nelăudat. Am citat mai de mult, într-o notă de pe blog, până și un elogiu al nevestei infidele. Totul merită prețuit și binecuvântat, așadar, până și necredința în mariaj. Trăim cu siguranță în cea mai bună dintre lumile posibile...


* De genul epidictic ține, de pildă, necrologul.


P. S. Am cerut pe google ”femme coquette” și am primit un portret de Lucas Horenbout: Anne Boleyn. Mi s-a părut o nedreptate.


Citiţi în continuare!

joi, 3 septembrie 2015

Ce fel de teoreme matematice pot trece prin mintea unui papagal amnezic


Un editor serios din Marea Britanie, John Murray, a publicat o carte cu titlul Fish Who Answer the Telephone and Other Bizzare Books, semnată de Russell Ash şi Brian Lake. Ciudăţenia e că lucrarea – care se vinde bine – cuprinde doar o lungă listă cu titlurile caraghioase sau amuzante a vreo mie de cărţi publicate în ultimii 150 de ani.

În catalogul astfel alcătuit (la englezi, spre deosebire de noi, există o evidenţă foarte strictă a tuturor apariţiilor editoriale, şi nu de azi, de ieri) figurează, de pildă, pe lângă Peştele care răspunde la telefon (1937), şi un tratat despre Longevitatea gîndacilor de bucătărie privaţi de hrană (1957), sau un ghid practic Pentru a-ţi înţelege broasca ţestoasă, o carte de M. Macula, Treizeci de ani cu bananele (1991), un serios manual, Cum să tragi o linie dreaptă, din 1887, sau Cum să fabrici o bombă atomică în bucătărie (1951).

Din ilarianta listă de titluri (autentice), urmate de rezumate minuţioase, nu lipsesc nici Cum să scrii dormind (1985) sau Ce să spui când vorbeşti despre tine însuţi (1985). E de observat că partea leului pe listă o deţin aşa-zisele cărţi practice, extrem de abundente în a doua jumătate a secolului XX. A se vedea și cărțile lui Alain de Botton. Volumul semnat de Ash & Lake se vinde, firește, la raionul de umor existent în toate librăriile englezeşti.

Aş completa această listă cu cîteva contribuţii filosofice. Pe lîngă mai sus amintitul volum Ce să spui cînd vorbeşti despre tine însuţi, eu aş recomanda şi Ecce homo, mărturisirea lui Nietzsche, cu cele patru subtitluri ale sale: ”De ce sînt atît de înţelept”, ”De ce sînt atât de deştept”, ”De ce scriu cărţi atît de bune”, ”De ce sînt un destin”. E vorba, cu siguranţă, în Ecce homo, de un cod al modestiei...

Între timp, am mai găsit un titlu foarte haios. El introduce o carte voluminoasă (nu mai puţin de 700 de pagini), redactată de profesorul francez (de matematici!) Denis Guedj. E vorba, aşadar, de însăşi Teorema papagalului.

Pe lîngă Papagalul lui Flaubert, romanul biografic al lui Julian Barnes, avem, iată, o nouă ocazie de a studia această specie. Denis Guedj descrie, totuşi, un “papagal amnezic”. Spre a vă amuza, citiţi, rogu-vă, Teorema papagalului. Are și suspans.

P. S. Denis Guedj, Teorema papagalului, traducere de Alexandru Şicolvan, Editura Cartier, 2008.


Citiţi în continuare!

luni, 31 august 2015

Învățați să mă citiți încet


Voi cita, în traducere proprie, un pasaj din prefaţa la volumul Morgenröthe, pentru a judeca astfel ce înţelegea Friedrich Nietzsche prin lectura lentă (langsame Lesen).

O atare lectură este, cu siguranţă, aceea pe care o deprinzi cu trudă învăţînd limbile "moarte", topica frazei latine, absenţa verbului ‚a fi’ în propoziţiile ebraice ori greceşti, reconstituind pasajele pierdute, inscripțiile fragmentare, precum proceda și profesorul Peter Kien din romanul lui Elias Canetti, Orbirea (tocmai reeditat de Polirom). Să nu uităm că Nietzsche a început ca filolog şi s-a convertit la filosofie abia în urma mult discutatei „crize” din octombrie 1865, cînd a citit, printre altele, și lucrarea lui Max Stirner, Der Einzige und sein Eigenthum, fără a deveni stirnerian.

Iată acest vestit pasaj (puteți trece peste el):


„În fine, dar: de ce ar trebui să spunem atît de tare şi cu atîta entuziasm (mit solchem Eifer) ceea ce sîntem, ceea ce vrem şi nu vrem? Să examinăm asta mai rece, mai distant, mai de sus, să o spunem ca şi cum doar între noi poate fi spus, încît lumea întreagă să nu audă, încît lumea toată să nu ne audă! Mai ales, să o spunem rar (langsam)...

Această prefaţă vine tîrziu, dar nu prea tîrziu: ce înseamnă, în fond, cinci sau şase ani? O asemenea carte, o atare problemă nu se grăbesc: în plus, sîntem amîndoi, atît eu cît şi cartea mea, prieteni cu [tonalitatea] lento.

N-ai fost în zadar filolog, poate mai eşti încă, adică un profesor al lecturii încete (des langsamen Lesens): în cele din urmă, scrii de asemenea încet. Acum asta nu mai ţine doar de obişnuinţele mele, ci şi de gustul meu – un prost gust poate? Să nu mai scrii nimic care să nu aducă la disperare toate varietăţile omului grăbit.

Filologia este anume această artă venerabilă, care cere de la admiratorul ei, înainte de toate, un lucru, să se ţină deoparte, să-şi lase timp, să devină tăcut, să devină lent (langsam) – precum o artă, o cunoaştere de orfevru a cuvîntului, care nu are de executat decît o muncă subtilă şi precaută şi nu ajunge la nimic dacă nu ajunge lento.

Tocmai pentru acest motiv, [încetineala] este necesară astăzi mai mult ca oricînd, prin aceasta ne atrage şi ne încîntă nespus (am stärksten), într-o epocă a ‚muncii’, altfel zis, de grabă, de pripeală impudică şi năduşitoare, ce vrea de îndată ‚să fie gata’ cu toate, chiar şi cu fiece carte veche sau nouă: - [arta] însăşi n-a terminat aşa uşor cu nu importă ce, ea [te] învaţă să citeşti bine, adică lent, adînc, privind prudent îndărăt şi în faţă, reticent (mit Hintergedanken), cu uşile lăsate deschise, cu degete şi ochi subtili...

Răbdătorii mei prieteni, această carte îşi doreşte numai cititori şi filologi desăvîrşiţi: învăţaţi să mă citiţi bine!”.


Pînă la urmă, fiecare text își formează cititorul și-i impune ritmul, inclusiv Aurora lui Friedrich Nietzsche, inclusiv Critica rațiunii pure. Nu citim cu viteză egală cărțile. Și chiar în una și aceeași carte alternăm ritmurile. În principiu, filosofia reclamă răbdare. Așadar, nu citim întotdeauna cum vrem, chiar dacă sîntem grăbiți și avem examene de dat (și de luat).

Immanuel Kant, să zicem, este dificil nu numai prin problematică, dar și prin construcția greoaie a frazelor, prin mulțimea subordonatelor. Nu-l poți citi repede. Și nici nu-ți trece prin minte să-l citești astfel. Simți că el însuși gîndea meticulos, fără grabă, și că ar fi vrut un cititor afin, deși respectă îndemnul lui Bacon, ”De nobis ipsis silemus”, și nu-i cere cititorului nimic altceva decît bună-credință.

Nietzsche este, desigur, un stilist mai priceput, un gînditor mai agil, o fire impulsivă. El se referă în primul rînd la cărțile proprii. Putem să-l citim pe Kant oricît de repede / lent dorim, nu contează. Dar pe el, pe Friedrich Nietzsche adică, este bine să-l citim foarte încet, fiindcă mesajul lui se oferă treptat (și numai) celor atenți și răbdători. Atît de încet încît ne vedem nevoiți să amînăm sfîrșitul lecturii cît mai mult cu putință. Într-o epocă a superficialității agitate (pe care Nietzsche o ilustrează cu maximă strălucire, totuși), el cere imperios să devenim anacronici, niște gramaticieni romani. Și pentru că nu are suficientă încredere în textul propriu (de obicei, vioi) și în ritmul impus de el cititorilor (ba nici în cititorii înseși), Nietzsche adaugă în Cuvîntul înainte la volumul Aurora (redactat în 1886) îndemnul menționat: „Lernt mich gut lesen!”.

Aș adăuga o observație finală. Dacă trecem peste adagiul antic ”festina lente!” (care se referă la toate), descoperim totuși că îndemnul este mai vechi. Este greșit, așadar, să spunem că Nietzsche a cerut cel dintîi să(-l) citim lento. Îndemnul a fost formulat, cu două decenii mai devreme, de Flaubert, într-o scrisoare din 1857: ”Mă întrebi ce cărți să citești. Citește Montaigne, citește-l încet, pe îndelete! Are să te calmeze... citește ca să trăiești” (p.264, 6 iunie 1857, către domnișoara Leroyer de Chantepie).


Citiţi în continuare!

vineri, 28 august 2015

Pătimirile unui eseist. Ce se întîmplă în zilele în care nu pot crea


Nu-mi dau seama de ce, cînd n-am chef de scris, pur și simplu nu pot scrie.

Scriitorii adevărați scriu tot timpul, mai ales între orele 9 și 12, dimineața, uneori chiar mai devreme, încep de la 3 noaptea, n-au probleme cu inspirația, se așază în fața foii de hîrtie, a calculatorului și povestirea / eseul / poezia / tratatul filosofic etc. curg șuvoi, fără poticniri. Goethe, cît o fi fost el de Goethe, toată lumea trăgea de el (Herr Goethe în sus, Herr Goethe în jos), îndeosebi femeile, scria cel puțin trei poeme pe zi. La prînz era gata. Copia poeziile pe curat, titlul îl grafia cu roșu aprins, și le punea pe fiecare într-o mapă. Știa prețul lor. Mai spunea (tot la Goethe mă refer) că vinul roșu ajută la inspirație, cred și eu, pe vremuri, de îndată ce beam o sticlă de vin roșu, chiar două, compuneam un eseu plin de opinii originale și de mare adîncime ideatică, de 7-8 mii de semne pe puțin. Păcat că, de la o vreme, nu mai beau decît apă, mi-am făcut un obicei prost.

Cum ar veni, sînt un schizotim, azi am geniu, mîine sînt prost de-a binelea. Oscilez. Ca pendulul lui Foucault. Toată viața mea am visat la echilibrul scriitorilor veritabili. Saramago, săracul, scria zilnic două pagini, nici mai mult, dar nici mai puțin. Două pagini. La sfîrșitul anului, avea 700, două romane de dimensiuni medii, unul îl dădea editorului, pe celălalt îl arunca la gunoi. David Lodge mi-a mărturisit în șoaptă, cînd ne-am văzut la o cafea, în Lăpușneanu, că scrie întotdeauna, fie vară, fie iarnă, chiar și de Sărbători, de Bobotează, de Paște, de sfinții Mari Mucenici, cîte 4 ore pe ceas. Nu se ridică de pe scaun nici cu un minut mai devreme.

Numai eu n-am chef. Și dacă n-am chef, nu scriu, fiindcă nu pot, am o reținere, o jenă. Și cu cît scriu mai puțin, tot cu atîta sînt mai dărîmat psiho-somatic. Rămîn fără vocabular, fără aer. Muzele m-au pierdut de mușteriu. Îmi cad umerii, pleoapele, fața. Devin de nerecunoscut. În astfel de momente, cînd mă plimb pierdut prin Piața Voievozilor, aud din dreapta, din stînga, exclamații care mă zăpăcesc de tot:

”Să trăiți, domn' inginer!"

”Respectele mele, domn' director!”

”E bine soția, am auzit că e gata să nască? El al șaptelea, nu? Unde merge mia, merge și suta. Să fie cu noroc! Într-un ceas bun!”

Cînd mă întorc acasă, nu mai sînt bun de nimic, nici măcar să fac copii. Mai mare rușinea, sînt om bătrîn, am ajuns să vorbesc măscări. Privesc în laptop cu ochii goi, parcă sînt o fantomă. Dacă m-aș vedea în oglindă, aș exclama cu siguranță și eu:

”Omagiile mele, domn' colonel! Merge, merge oștirea Țării? Floarea tinerimii române este bine pregătită pentru apărarea pămîntului strămoșesc? Trăiască Patria!”

Văd că am probleme și cu identitatea. Dacă aș avea puterea, dacă n-aș fi atît de slab, de influențabil, m-aș lăsa cu totul de scris. Și n-aș face cel mai inutil lucru cu putință...


P. S. Nu mi-am închipuit niciodată că absintul arată ca laptele de iapă. În imagine: Alfred Brisard (1861 - 1906): Le Buveur d'absinthe (1891).


Citiţi în continuare!

marți, 25 august 2015

Poetului impecabil, magicianului desăvîrșit...


Această notă
se dedică în exclusivitate
neprețuitului meu
Creier.
V. G.

Am mai scris despre dedicații. Scriitorii și, îndeosebi, poeții și-au dedicat cărțile tuturor făpturilor din universul sublunar, ba și celor de dincolo: Muzelor, sfinților, îngerilor, arhonților, lui Dumnezeu Tatăl, Duhului Sfînt, Fiului, Papei, cardinalilor, arhiepiscopilor, regilor, țarilor, lui Mecena (și oricărui potentat care a jucat rolul unui Mecena), conților, ducilor, feldmareșalilor, Femeii Unice, urmașilor, dușmanilor, invidioșilor etc. etc.

Din toată afacerea asta, ei au omis, și nu-mi explic deloc lipsa, tocmai propria lor persoană, cauza eficientă a noilor apariții senzaționale. Dacă n-ar fi fost geniul lor, fantezia lor, ingeniozitatea lor lexicală, răbdarea lor, silința lor, într-un cuvînt, sacrificiul lor, editorii și noi, cititorii, am fi murit de foame. N-aș fi avut ce recenza pe blog. N-aș fi cunoscut plăcerea textului. M-aș fi pierdut în mulțime. Dacă exist, asta se datorează numai și numai poeților, productivității lor generoase.

Există, așadar, cîteva entități neglijate de poeți și de scriitori, în genere, emisferele cerebrale de pildă, intuiția. Mi-ar plăcea nespus să citesc pe prima pagină a cărții, imediat sub titlu:

”Acest volum minunat se dedică geniului meu incomparabil”.

Sau:

”Dedic această carte de neuitat imaginației mele dezlănțuite”.

Sau:

”Această carte (mi-)o dedic, în primul și în ultimul rînd, Mie Însumi”.

Sau, în fine:

”Dedic lucrarea de față lobului meu occipital, care mi-a stat alături la bine și la rău, funcționînd la parametri optimi în toată această dificilă perioadă de creație”.


P. S. În imagine, pompoasa dedicație a lui Charles Baudelaire pentru Théophile Gautier.


Citiţi în continuare!

duminică, 23 august 2015

Cum să recunoști un scriitor de la mare distanță fără să greșești


Nefiind un ins monden, de gașcă, nu cunosc personal foarte mulți scriitori. N-am prieteni de această speță. Dacă stau bine să mă gîndesc, am avut unul, dar și ăla a binevoit să moară și uite-așa am rămas singur-singurel pe lume. De citit îi citesc ca pe litera evangheliei, dar aș dori să văd măcar unul și să-i strîng mîna înfiorat.

Știu bine, în schimb, că scriitorul este o ființă aparte, un ales. Simte mult și suferă, săracul, și mai mult. Nici nu vă puteți închipui cît de tare suferă. Suferă pentru noi, pentru Om, pentru Pace, pentru Iubire, asta e sigur. Dacă voi avea zile de trăit, am să ajung să-l învidiez, cine știe? Este atît de sensibil, atît de fragil, de vaporos. Mi s-a spus că toți scriitorii care merg prin crîșme, doar prietenii și inconștienții îi împing în taverne, lăcrimează abundent, își prind tîmplele în palme și se pun pe plîns, nu-i mai poți opri. Simt cum mi se face un nod în gît de atîta emoție. Ați mai văzut persoane care să plîngă pentru Pace, pentru Armonie, pentru Progres?

V-am spus deja că nu mă pricep la scriitori, știu din autorii latini că sînt o specie ușor iritabilă: ”genus irritabile vatum” și că scriu, uneori, profeții (”poeta vates”). Au nervii lezați. Cineva m-a învățat, acum vreun an, cred că a fost Terorista (ea se pricepe la prozatori și poeți), dar nu sînt foarte sigur, cum să procedez ca să recunosc un scriitor și încă de departe. Pînă atunci mergeam pe stradă și poetul, pîș-pîș, pîș-pîș, trecea pe lîngă mine fără să-l observ, fără să-i sesizez făptura trasparentă, agera lui privire. Asta mă înfuria. Ajungeam acasă, după ocoluri și ocoluri prin oraș, mergeam ceasuri întregi prin Piața Unirii, și-mi reproșam amarnic că nu reușisem să văd nici un scriitor în viață. Of, și ce mult mi-aș fi dorit să cunosc măcar unul.

În toamna trecută, cică a fost David Lodge prin Lăpușneanu, se plimba de unul singur și căuta din ochi un admirator, avea chef de vorbă. David Lodge în persoană, vă puteți închipui una ca asta? N-am apucat să-l văd, am citit despre el la gazetă abia după o săptămînă. Plecase. Dacă aflam mai devreme, m-aș fi dus în Lăpușneanu, l-aș fi pîndit și, jur pe viața bunicii mele, Dumnezeu s-o odihnească în pace, că m-aș fi apropiat de persoana lui și l-aș fi atins ușor pe fruntea-i palidă, ca să mă conving de adevăr, să pipăi geniul. Asta ca să vă dați seama cît de mult îi stimez pe prozatorii britanici. Dar îi stimez și mai tare pe români.

Deci, cîndva, cineva (nu-mi mai amintesc bine episodul, cred totuși că Terorista a fost, între familiile noastre fiind o antipatie străveche, ne-am ascuns într-o cafenea) m-a învățat cum să sesizez un scriitor de la o mare distanță, cînd încă este în ceață, în neguri. Stăteam la o măsuță, sorbeam amîndoi dintr-o cafea, și m-a instruit, taca-taca, taca-taca, două ore a vorbit încontinuu, nu a mai fost nevoie de nici o întrebare, m-a luminat, pur și simplu.

Am devenit alt om. Știu cum arată un poet, îl simt după miros. Nici nu trebuie să mai privesc atent. Merg pe stradă și-mi spun din cinci în cinci minte: ”iaca, a mai trecut un poet pe lîngă mine”, ”și încă unul”, ”ăsta-i al nouălea!”. Cînd îmi termin plimbarea, fac socoteala și trag linia: azi au trecut pe lîngă mine 15 poeți, 7 prozatori și un eseist. În alte zile, am chiar mai mult noroc. Recunosc și mai mulți: 22 de poeți, 13 prozatori și eseistul. Nu prea știu ce-i cu eseistul ăsta, de ce-i mereu singur, o fi văduv.

E prea facil să-i ghicești pe scriitori după straie. Deși așa este drept, talentul e bine să se prezinte vulgului și cromatic, în culori vii, optimiste, să impună un fashion style. Un fular galben, un sacou roșu, o pălărie uriașă, un batic în jurul gîtului, o eșarfă ceva. Un poet trebuie să se gîndească și la noi, cititorii avizi, deși el, în sinea lui, este fapt demonstrat matematic, numai și numai la noi se gîndește, la Om. Cînd văd o pipă, cînd văd un fular stacojiu, cînd observ o pălărie supradimensionată, realizez cu toate simțurile mele: este El. El. Doamne Dumnezeule, ce lucire are în ochi!


P. S. În imagine: Laughing Jester (c. 1500).


Citiţi în continuare!

duminică, 16 august 2015

Lacrimile lui Ulysse


Înțelegem adesea prin lectură doar căutarea și sesizarea unui sens, „nunta mistică dintre intelect și text”, cu formula lui Georges Perec. Dar lectura este o experiență mult mai complexă decît ne învață hermeneutica. Ea cuprinde și o latură afectivă. Un cititor afectiv este, de exemplu, Ulysse în episodul următor. Îl povestesc acum fără adnotări. Dacă dă Dumnezeu, mîine îl voi comenta. Dacă nu, nu...

Deocamdată precizez că, în opinia lui Karin Littau (Theories of Reading: Books, Bodies and Bibliomania, Cambridge: Polity Press, 2006, pp.65-69, 94), ”lacrimile lui Ulysse” reprezintă epitoma / rezumatul exemplar al lecturii afective. S-ar părea că primul cititor afectiv este Ulysse. Mai precizez că în Antichitate se citea cu voce tare, lectura era un fenomen sonor, publicul asculta pe raposd / poet. Și uneori, izbucnea, ca Ulysse, în plîns.

În cîntul al VI-lea din Odiseea, Ulysse este întîmpinat pe ţărm de fecioara Nausikaa şi condus în cetatea lui Alkinou, la palatul stăpînului, lucrat din pereţi de aramă şi kyanos, care e un fel de smalţ azuriu. Uşa de aur e păzită de doi cîini nemuritori, lucraţi anume de Hephaistos din metal preţios, spre a-l terifia pe vizitator. Din fericire, cîinii nu-l pot remarca pe Ulysse, întrucît e învăluit într-un nour de ceaţă (din nou, un tertip al zeiţei Atena), care îl face invizibil şi inodor. Abia cînd ajunge în faţa lui Alkinous, poate fi văzut.

Nu spune precis cine este, dar îl convinge pe amfitrion că a venit cu gînduri paşnice. A doua zi, este invitat la ospăţ, unde va trebui să-şi depene povestea autobiografică. Şi unde va fi, de altfel, martorul copleşit al propriilor sale aventuri, avînd privilegiul narativ, ca să zic aşa, de a se inspecta pe el însuşi din afară. Ajung, aşadar, la cîntul al VIII-lea.

Masa este întinsă. Convivii, mulţumiţi. Pe un jilţ sprijinit de un stîlp înalt, stă însuşi Demodokhos, bardul orb, cu lăuta aproape. Cînd se face linişte, cîntăreţul începe să aducă laude versificate vitejilor aheieni. Şi astfel, Demodokhos “cîntă un cîntec, a cărui veste ajunsese pînă în slavă: cearta lui Ulysse cu Ahile, cum ei odinioară la un ospăţ al zeilor se sfădiră cu vorbe grele… etc.”.

La auzul poveştii, spune Homer, musafirul lui Alkinou îşi acoperă faţa cu straiul, spre a nu-şi trăda slăbiciunea: “Poetul cînta aceste fapte, în vreme ce Ulysse îşi trase mantaua de purpură roşie peste cap, ca să-şi ascundă în ea frumoasa-i faţă, că nu voia să lase pe feaci să-l vadă cum îi picurau lacrimile din ochi. Cînd cîntăreţul se opri din cîntec, el îşi şterse lacrimile, dădu la o parte veşmîntul şi ridică un pahar ca să-l închine zeilor, dar cînd, după îndemnul feacilor, cîntăreţul porni din nou, el îşi acoperi iarăşi faţa, ca să-şi ascundă lacrimile de ochii tuturor. Numai Alkinou, care şedea alături, îi văzu durerea şi-i auzi suspinele adînci”.

După această petrecere, mesenii fac o pauză şi se întrec în jocuri atletice. În ziua următoare, se întîlnesc din nou la masă şi-l ascultă încă o dată pe Demodochos. Rapsodul narează, acum, la îndemnul lui Ulysse, căderea cetăţii Troia, izbînda aheilor şi lupta finală din preajma casei lui Deiphobos, fiul lui Priam şi al Hecabei (cf. Iliada, XII, 94-95; XIII, 402-416, 455-468, 516-539). Musafirul începe, încă o dată, să plîngă: “lacrimile i se scurgeau pe pleoape spre obraz, cum plînge o femeie ce-şi sărută soţul căzut în faţa cetăţii…; martor al morţii şi al suspinului din urmă, ea se aruncă peste leş şi scoate bocete jalnice… La fel plîngea şi Ulysse, de ţi se rupea inima”.

Am folosit Odiseea în traducerea lui E. Lovinescu.


P. S. În imagine: Sir William Russell Flint (1880-1969): Ulysses and Calypso.


Citiţi în continuare!

vineri, 14 august 2015

Înfruntînd moartea...


Julian Barnes, Nimicul de temut, traducere de Mihai Moroiu, București: Editura Nemira, 2009, 327p. (ediția a doua, 2014), 29,90 lei.


Dacă n-aș fi citit, în Dilema veche de acum două săptămîni, recenzia lui Marius Chivu, aș fi amînat și mai mult lectura acestui volum. Îmi ia din timpul pentru scris, dar n-am ce face, cartea este extrem de interesantă, merită măcar o semnalare, este păcat să n-o citiți.

Julian Barnes n-a compus-o dintr-o inspirație, nu cred c-o avea în plan, l-a lovit și pe el, cum ne-a lovit pe toți, cîndva, proximitatea morții. Soția lui a avut un cancer și a murit. În timpul agoniei, Julian Barnes a scris Nimicul de temut. Acestea au fost împrejurările redactării.

Moartea este subiectul tuturor banalităților și falselor înțelepciuni. La propriu, mintea omenească nu e făcută să poată gîndi moartea și, prin urmare, ea / moartea n-ar trebui să constituie, pentru noi muritorii o temă de discuție. Din păcate, omul este o ființă curioasă și îndrăzneață, care crede despre mintea lui că poate pătrunde orice, inclusiv viața, inclusiv moartea, deși mintea lui nu pătrunde în realitate nicăieri. Trăim întotdeauna moartea ca moarte a celuilalt. Asta au repetat toți filosofii. Atît. Nu putem avea experiența ei.

Vorbirea cu privire la moarte pornește din curiozitate și de la ceva ce se află în afara experienței noastre (faptul însuși de a muri); un filosof sagace ca David Hume ar spune că e numai o trăncăneală și un prilej de a ne trufi. Vorbim despre moarte ca să ne răcim gura. De pomană.

Pentru că nu pot vorbi despre moarte (în sensul arătat mai sus), voi spune două cuvinte despre autor și cartea lui. După cum deja știți, Julian Barnes nu face parte dintre preferații mei. Papagalul lui Flaubert nu prea mi-a plăcut, Sentimentul unui sfîrșit nici atît, am și scris astă iarnă despre această lectură, nu insist. Mă întorc la Nimicul de temut. Iată un eseu excelent!

Eu n-aș afirma că ar fi cartea unui ateu, Julian Barnes nu este un ateu (ateul e mereu furios pe semeni și pus pe harță), ci un agnostic. Eu însumi sînt un agnostic și nu mă mîndresc prea tare cu asta. Ceea ce pentru ateu este o certitudine (el știe precis că Dumnezeu nu există), pentru agnostic reprezintă doar un nou motiv de îndoială. Agnosticul crede că nu avem argumente valabile, care să dovedească existența lui Dumnezeu și, în același timp, crede că nu există nici argumente valide împotriva numitei existențe. Logic, Dumnezeu nici nu poate fi afirmat, dar nici nu poate fi negat. Punct. Agnosticul nu este, deci, un ateu, se cuvine a fi căutat în altă parte.

Așadar, considerațiile lui Barnes nu aparțin unui ateu, ci unui ins amărît de ceea ce tocmai i se întîmplă pe nedrept. Opiniile lui sînt în bună măsură cinice, dar cinismul, inevitabil în astfel de ocazii, este îndulcit cu multă ironie și mult umor. Julian Barnes ne îndeamnă să ne împăcăm cu noi înșine și cu lumea așa cum e. Asta mi-a făcut cartea simpatică.

Autorul nu pretinde că ar ști mai mult decît ceea ce știe orice om (adică absolut nimic), se consultă de multe ori cu fratele său, filosoful (are un frate specialist în Aristotel, i-am citit monografia), dar nici filosoful (Jonathan Barnes) nu știe în privința morții mare lucru, ba e și mai agnostic, și mai cinic decît scriitorul. Cartea urmează, în mare, un fir cronologic, există și digresiuni, deși nu este o autobiografie și autorul are grijă să ne prevină că nu e vorba în Nimicul de temut de viața și trăirile lui strict personale. De altfel, citează ori de cîte ori consideră de cuviință din înțelepți, preferatul lui fiind Jules Renard, cel care a mărturisit într-un moment de maximă tandrețe teologică: „Nu ştiu dacă Dumnezeu există, dar ar fi bine pentru reputaţia lui să nu existe”. Ar fi bine, ar fi minunat, numai că nu știm dacă Dumnezeu va binevoi vreodată să facă asta pentru noi și să continue să nu existe...

Aș încheia brusc printr-un citat din carte:

”Ar trebui să vă previn (mai ales dacă sînteţi filosofi, teologi ori biologi) că o bună parte din cartea de faţă vi se va părea o întreprindere de amator. De fapt, cu toţii sîntem amatori în propria noastră viaţă şi ai propriei noastre vieţi. Cînd ne ciocnim de profesionalismul altora, sperăm ca diagrama înţelegerii noastre aproximative să reflecte în mare cunoaşterea lor; dar pe asta nu putem conta. Vă mai previn că vor apărea şi mulţi scriitori. Majoritatea morţi, şi nu puţini dintre ei francezi. Unul este Jules Renard, care a spus: "Cînd înfruntăm moartea, devenim mai studioşi ca oricînd." Vor apărea şi compozitori. Unul este Stravinsky, care a spus: "Muzica este cel mai bun mod de a digera timpul pe care îl avem la dispoziţie." Asemenea artişti - artişti care au murit - sînt însoţitorii mei de zi cu zi, dar şi strămoşii mei. Ei se constituie în adevărata mea ascendenţă (şi mă aştept ca fratele meu să aibă aceleaşi sentimente faţă de Platon şi Aristotel). Descendenţa ar putea să nu fie directă ori demonstrabilă - copii din flori şi aşa mai departe - dar eu o revendic” (pp.56-57).


P. S. În imagine: Georges de La Tour (1593 - 1652): La Madeleine aux deux flammes (Metropolitan Museum of Art, New York).


Citiţi în continuare!

joi, 13 august 2015

Cititorul orizontal


Răsfoiesc Gilbar, Steven (ed.), Reading in Bed: Personal Essays on the Glories of Reading, Boston: David R. Godine, 1995, 160p.

E vorba de o antologie care a împlinit, iată, douăzeci de ani, cu eseuri semnate de Michel de Montaigne, William Hazlitt, Ralph Waldo Emerson, Henry Thoreau, John Ruskin, Robert Louis Stevenson, Marcel Proust, Herman Hesse, Henry Miller, Elizabeth Bowen, Graham Greene, Italo Calvino. Joseph Epstein (despre ultimul am pomenit nu de mult). Aproape toți omagiază obiceiul de a citi întins.

Lumea citește îndeosebi în pat (romanele nu se citesc în nici un caz la birou) și această postură nu reprezintă deloc o jignire adusă așa-zisei ”ceremonii a lecturii”. Nu există la urma urmelor nici o ceremonie. Cititul este, în definitiv, un amuzament, o activitate de voie. Pentru a citi, ai nevoie doar de un mic colțișor și de liniște. Un pat e perfect. Firește, citim pretutindeni, în felurite posturi, în picioare, stînd într-un fotoliu, în genunchi, cînd căutăm o carte în raftul cel mai de jos, călătorind în jurul odăii, sprijiniți cu umărul de rafturile bibliotecii. Le-a inventariat într-un eseu celebru Georges Perec.

Dar lectura de plăcere se petrece negreșit în pat, stînd pe spate, pe burtă, pe o parte, sprijinit în cot (pînă cînd îți amorțește și nu-l mai simți). Lectura este o magie care face corpul să dispară pe neașteptate, uiți de el. Abia la sfîrșitul cărții începi să-ți simți la loc coatele, îți dai seama că ai un trup real și te găsești într-o lume reală.

S-a citit dintotdeauna în pat, așa citeau cu siguranță romanii, strămoșii noștri, care oricum mîncau culcați pe o parte, într-o rînă (cf. Petronius, Satyricon), așa cum se și plimbau purtați în lectică de sclavi agili. Nobilii romani au fost, probabil, cei mai sedentari dintre oameni, pînă și cu matroanele se întîlneau în alveus, în lectus. Pesemne că doar în Senat se ridicau ca să-și strige insulte unii altora. Se dezmorțeau la război. Deci, romanii au citit mereu și mereu în pat, la lucubrum, un soi de feștilă, ca eruditul Aulus Gellius, pe cînd se afla în Attica. Marcus Aurelius tot noaptea citea, în cort.

Călugării medievali citeau în picioare la un pupitru, sau așezați pe bănci în scriptorium, îmbrăcați gros, fiindcă nu se facea foc în această încăpere de teama unui incendiu. Dar asta nu înseamnă că monahul benedictin Guibert de Nogent (autorul primei autobiografii cunoscute, De vita sua, născut pe la 1055 și mort în 1124) nu citea și în pat. Într-un loc din numita autobiografie, consemnează el însuși cu prestanță această postură îndrăzneață.

Geoffrey Chaucer spune, în Cartea ducesei (ducesa lui fiind un cititor insomniac), că a citi în pat e mai plăcut decît orice joc de societate. Patul pentru citit devine în Evul Mediu o piesă de mobilier importantă şi scumpă, care se lasă, adesea, moştenire. În acest chip, Eustatios Boilas, un aristocrat din Bizanţ, lasă prin testament urmaşilor mai multe cărţi hagiografice, o Cheie a viselor, un exemplar din Romanul lui Alexandru şi un pat aurit. În 1374, regele Edward III a plătit, în moneda timpului, 70 de livre, 13 shillingi şi patru pence pentru o antologie de povestiri romaneşti. El intenţiona să o păstreze în dormitorul regal, locul cel mai potrivit pentru lectura unei astfel de cărţi. Se poate presupune că Edward III nu citea în picioare. Pînă şi călugării, am văzut deja, citesc aşezaţi în pat. Într-un manuscris miniat din secolul al XIII-lea, o imagine înfăţişează un tînăr pustnic hirsut, aşezat pe pat, îmbrăcat în straiul aspru monahal, cu o pernă albă la spate şi picioarele acoperite de o cuvertură.

De la pustnicul cel hirsut voi sări cîteva secole la Samuel Pepys care citea, adesea, în pat cu nevasta alături. Își citeau cu voce tare unul altuia. Cînd vederea lui Samuel slăbește, se lasă cu totul în seama femeii; citește ”aural”, cu urechea. În schimb, Gustave Flaubert recitea numai cărți clasice, pe alese, și nu oriunde, ci întins în pat, înaintea somnului. Iată ce spune într-o scrisoare din 26 aprilie 1853 către Louise Colet: ”Je lis du Montaigne maintenant dans mon lit”. În timpul zilei, citea cu voce tare din scrierile lui, ca să observe cum se ciocnesc cuvintele în frază.

Există și alte locuri de lectură interesante, poate la fel de nobile ca patul și fotoliul. Franz Kafka le menționează într-o însemnare din jurnal: ”De beletristică sau de orice cunoaştere laică se cuvine să te ocupi, conform tradiţiei medievale, abia de la şaptezeci de ani, iar potrivit unei opinii mai îngăduitoare, abia de la patruzeci. [...] La closet nu se cade să te gîndeşti la Tora; în schimb, acolo poţi citi cărţi laice. Un om foarte pios din Praga, un anume Kornfeld, cunoştea o mulţime de lucruri laice, pe toate le studiase stînd pe closet".

Nu mi-am făcut încă acest obicei, poate la 70 de ani, mai încolo...


Citiţi în continuare!

miercuri, 12 august 2015

Sînt zile...


... în care iei, să zicem, romanul lui Tolstoi, Anna Karenina, cu gîndul de a găsi un citat despre urechile mobile ale lui Alexei Alexandrovici Karenin, urechi care, în ochii Annei, pe măsură ce-și urăște tot mai mult soțul, devin din ce în ce mai mari și mai îndepărtate de cap și, firește, nu-l găsești, întrucît n-ai noroc. Găsești o sută de alte pasaje mult mai interesante, dar ție îți trebuie tocmai acela despre urechile rigidului Karenin. Și există zile în care cauți un citat, deschizi cartea la întîmplare, și fragmentul cu pricina te așteaptă binevoitor, gata să fie copiat într-un eseu...

Azi am trăit o zi din prima categorie. N-am identificat pasajul...

Și dacă tot am pomenit romanul lui Tolstoi, să citim un pasaj cu privire la viață: ”[Karenin] se simțea totuși în fața unei situații ilogice și absurde și nu știa ce să facă. Se găsea față în față cu viața... și aceasta îi părea ceva absurd și de neînțeles, fiindcă era însăși viața” (vol.1, București, Univers, 1980, p.168).


P. S. În imagine: Hieronymus Bosch (c. 1450 - 1516): The Garden of Earthly Delights, detail...


Citiţi în continuare!

luni, 10 august 2015

Cum să ordonezi o bibliotecă numai cu închipuirea


Pînă astăzi n-am reținut numele Anne F. Garréta, deși ar fi trebuit, e vorba de o prozatoare franceză, cu doctorat trecut în America și deținătoare a premiului Médicis pe anul 2002 pentru romanul Pas un jour, apărut la Grasset, un roman de amor. Dacă am înțeles bine, Garréta e lesbiană, în toate pozele prezintă curioșilor un chip din care toate trăsăturile feminine au fost șterse cu mare grijă. Ciudată figură... Arată cam așa:



De ce ar fi trebuit să-i țin minte numele? Nu pentru premiul Médicis. se înțelege, un premiu oricît de prestigios nu spune aproape nimic despre forța unui autor. Ci pentru un eseu oulipian foarte amuzant (pe care l-am citit online de mai multe ori), în care Garréta discută diferite moduri de a ordona o bibliotecă oarecare (și oricare ar fi ea) folosindu-ți numai imaginația.

Textul sursă, inspirator, este eseul mai vechi al prozatorului (și eseistului) Georges Perec, ”Notes brèves sur l'art et la manière de ranger ses livres”, din volumul Penser / Classer (2003: 31-42). Eseul lui Perec este ironic-jucăuș, cel compus de Garréta urmează firește aceeași cale. Poartă titlul Impensé / Déclassé și este scris cu o vervă binefăcătoare.

Așadar, în cîte feluri putem aranja cărțile dintr-o bibliotecă? Asta depinde de numărul și de formatul cărților, dar și de puterea noastră de închipuire și diviziune a întregului în fascicule. Pînă și o infinitate de tipărituri poate fi, totuși, împărțită în două (și numai două!) părți (exclusive), arată pe bună dreptate Anne F. Garréta. Iată secretul:

1. cărți în care ne amintim că apare măcar o dată cuvîntul ”carte”;
2. cărți despre care nu ne amintim că ar conține în vreun paragraf obscur cuvîntul ”carte”.

Alte moduri de a clasifica tomurile:
1. cărți în care nu apare litera ”e” (Georges Perec a scris o astfel de carte);
2. cărți în care nu apare niciodată, din fericire (sic!), linia de dialog;
3. cărți redactate doar cu substantive, în care nu apar, deci, verbe de nici un fel;
4. cărți din care nu ne putem da seama de genul masculin / feminin al personajelor (o astfel de carte a scris chiar Anne F. Garréta, sub titlul Sphinx);
5. cărți redactate fără a respecta punctuația și ortografia;
6. cărți care nu trezesc nici un interes printre cititori și critici, deși sînt capodopere;
7. cărți proaste.

Alt principiu de împărțire:
1. cărți apăsat patetice care ne lasă de gheață;
2. cărți apăsat erotice care ne lasă de piatră etc.

Și încă unul:
1. cărți pe care nepăsătorul Rodolphe le-ar fi putut împrumuta înflăcăratei Emma, dacă s-ar fi întîmplat să fie libertinul viconte de Valmont și nu Rodolphe însuși;
2. cărți din colecțiile bibliotecii Vaticanului care pot justifica actul gratuit al lui Lafcadio; aluzia este, desigur, la o renumită carte a lui André Paul Guillaume Gide,
Și, aș adăuga de la mine,
3. cărți pe care necruțătorul Jorge din Burgos le-ar fi putut înghiți liniștit, fără să-și pună viața în pericol și, mai ales, fără să amenințe viața celorlalți călugări din mănăstire.

Pentru curioși, semnalez că eseul ei poate fi citit în întregime aici.

Dacă urmăm exercițiul inițiat de Perec, am putea căuta un criteriu care să dividă totalitatea cărților în două varietăți:
1. cărți pe care le-am citit (vreo 5-6 mii);
2. cărți pe care nu le-am parcurs și nici nu am auzit de ele (restul, milioanele).

Sau:
1. cărți în care autorul folosește cuvîntul ”cuvînt”;
2. cărți care nu cuprind acest cuvînt cu etimologie latină (din „conventum”, se pare).

Sau:
1. cărți din care putem recita fragmente iubitei în parcul Teatrului Național din Iași, în sfînta noapte de Înviere; mai nou, obiceiul de a recita fragmente semnificative iubitei a devenit desuet;
2. cărți memorabile din care n-am reținut nici o propoziție, nici o frază și, poate, nici măcar titlul, fiindcă era mult, mult prea lung (precum Porunca lui rabbi Akiba: Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri și autofricțiuni exegetice).

Să trecem la clasificări triadice:
1. cărți care sînt citite de cei care ajung în Paradis;
2. cărți pentru cei din Purgatoriu:
3. cărți îndrăgite numai de cei care au fost pedepsiți la Infern;

Sau:
1. cărți pe care le-am citit deja (pînă la jumătatea vieții, să zicem);
2. cărți pe care le vom citi pînă cînd vom închide ochii pentru totdeauna și nu vom mai putea zări nimic-nimic-nimic, nici o literă, nici o vocală;
3. cărți pe care nu vom apuca să le citim în această viață și nici în lumea de dincolo, fiindcă vom avea ceva mai bun și mai prețios de făcut.

O clasificare tetradică ar arăta în felul următor:
1. cărți citite în anotimpul primăverii cînd dă firul ierbii (altfel spus, cînd ciobanii vestesc că este vremea mieilor);
2. cărți citite în lunile iunie, iulie și august, pe caniculă, la Balcic sau la Vama Veche, unde bărbații sînt înveșmîntați în costumul Evei, iar femeile în costumul lui Adam;
3. cărți citite toamna, cînd se liniștește și sufletul și începe o ”vreme de lacrimi”;
4. cărți citite pe cuptor, ascultînd crivățul.

În sfîrșit, propun și o falsă clasificare a mulțimii cărților:
1. cărți în care autorul a folosit conjuncția ”și”;
2. cărți în care nu-și face apariția nici un ”și”; totuși, pentru un autor cu principii Oulipo, această categorie nu e cu totul imposibilă.

Ca epilog, m-am gîndit la o clasificare / diviziune perfecte cu exact 2015 membri / categorii (nici mai mult, nici mai puțin); ea va rămîne valabilă pînă în data de 1 ianuarie 2016:
1. cărți compuse în anul 1 după Christos;
2. cărți compuse în anul 2 după Christos;
3. cărți compuse în anul 3 după Christos;
4. cărți compuse în anul 4 după Christos;
....
2015. cărți compuse în anul 2015 de la Chrisos.

Dacă aveți insomnii repetate, puteți șopti calm, fără nici o grabă, de mai multe ori, întregul șir livresc. Efectul soporific al enumerării este garantat și instantaneu. Nu ajungeți mai departe de cifra 1955...

P. S. În imagine: Jean-Baptiste Santerre (1658 - 1717): Jeune Fille lisant une lettre à la bougie.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 8 august 2015

Gust de arsenic


Într-un text foarte cunoscut, Vladimir Nabokov ne sfătuiește să citim cu mare atenție și să încercăm să ne imaginăm fiecare amănunt în parte. Pretinde că (într-o carte bună) totul e important și că acest exercițiu de imaginare ar constitui esența lecturii. O astfel de experiență ia, desigur, foarte mult timp. Cititorul lui Nabokov este prin definiție un cititor răbdător și lent, în care eu unul nu prea mă recunosc.

Nu citesc, Doamne ferește, cu o viteză colosală, nu sînt Harold Bloom, dar nici nu stau ore întregi să-mi închipui fiecare detaliu menționat de autor. Aflu încă din primele pagini ale romanului lui Flaubert că Emma Bovary are ochii de un albastru închis și trec mai departe. Nu încerc să vizualizez această culoare, n-am timp, am mai văzut ochi albaștri întunecați, sînt lucruri mai importante pe lumea asta decît minunații ochi ai doamnei Bovary, Emma Bovary însăși, să zicem. Eu vreau să văd ce face numita doamnă cu viața ei și mă întreb cum are de gînd să-și rezolve situația imposibilă în care se pune, înșelîndu-l pe mult naivul și silitorul ei soț. Nu cumva Emma este și mai naivă decît bietul Charles Bovary?

Da. Mă interesează, cum ar veni, povestea, acțiunea, faptele și, după aceea, semnificația lor, sensul și miza cărții. Pe acestea încerc să le pricep pre cît îmi stă în putință; caut o soluție exegetică. Asta nu înseamnă că trec peste descrieri și citesc numai dialogul, cum procedează criticii literari șireți. Nu sar peste pasaje, nu trec peste cuvinte, dacă nu știu sensul unui termen, caut imediat în dicționar (Nabokov ne cere și acest ordalițiu). Și, cu toate astea, nu-l pot urma pe Nabokov, în ritmul prescris de el aș citi o carte pe an (cel mult).

Alți cititori au o memorie și o răbdare mai presus de putințele mele. De exemplu, eseistul american Joseph Epstein (a scris un comentariu precis pornind de la eseurile lui Montaigne și asta mi l-a făcut dintr-o dată foarte simpatic) susține într-un articol că, din nuvela Părintele Serghi a lui Tolstoi, el a reținut îndeosebi un amănunt și anume acela în care, noaptea, ispitit de o femeie nechibzuită (ca toate femeile din literatura lui Tolstoi), monahul își taie un deget cu toporul pentru a îndepărta prin durere ispita. Se aude un zgomot înfundat și degetul sare ca o surcea dintr-un trunchi de lemn. Femeia pleacă și, dacă nu mă înșel, se călugărește. Nu-mi amintesc chiar totul. Oricum ar fi, părintele Serghi își retează un deget și, astfel, evită pentru o vreme păcatul. Mai tîrziu, nu-l mai poate evita. Mai știu că începe să rătăcească prin lume și că ajunge în Siberia.

Altcineva mi-a atras atenția asupra unui amănunt la fel de semnificativ din deja pomenitul roman al lui Gustave Flaubert. Eu nu-l reținusem. După ultima întîlnire cu Rodolphe, Emma e disperată, a făcut datorii imense și nu găsește înțelegere la nici un creditor. Rodolphe o respinge. Rătăcește pe drumuri și, într-un tîrziu, iată Fatalitatea!, ajunge la prăvălia farmacistului, intră pe coridorul unde se află ușa laboratorului cu medicamente și droguri și îi cere tînărului slujitor Justin (care o iubește în taină) să descuie ușa. Cheia are o etichetă pe care stă scris cuvîntul „Capharnaum” (poftim amănunt!). Merge la rafturile sprijinite de perete și întinde mîna după arsenic:

„luă borcanul albastru, smulse capacul, vîrî mîna înăuntru și, scoțînd-o plină de praf alb, începu să-l mănînce chiar din palmă” (Doamna Bovary, traducere de Demostene Botez, București: RAO, 1995, p.285). Detaliul e teribil, cred că arată, printre multe altele, cît de tare se urăște pe sine femeia.

Dar nu-i numai atît. Amănuntul și mai grozav abia urmează. Emma se întoarce acasă, se așază la birou, scrie în grabă un bilet, îl pune într-un plic, adaugă „data, ziua și ora”, apoi se întinde pe pat și începe să se observe:

„Un gust iute pe care-l simțea în gură o trezi... Luă o înghițitură de apă și se întoarse cu fața la perete. Gustul acela îngrozitor de cerneală stăruia: Cet affreux goût d'encre continuait” (p.286). Prozatorul însuși spune că a simțit aievea, cînd a scris aceste propoziții, gustul otrăvii.

Comentatorii lui Flaubert au subliniat, pe bună dreptate, faptul că Emma Bovary suferă de așa-zisa „eroare quijotică”. Că este ipostaza feminină a lui Don Quijote nu se mai îndoiește nimeni. Nu știe / nu are timpul să interpreteze corect ceea ce citește și citește de-a valma, necritic, afectiv. Pentru Emma cărțile au un rol malign. Ea confundă ficțiunea cu realitatea și vrea să modifice realitatea în sensul ficțiunii, vrea să-și trăiască viața ca într-o ficțiune.

Faptul că, înaintea sfîrșitului, eroina simte în gură un gust „iute, îngrozitor de cerneală” (ne-am fi așteptat la un gust amar, la orice altceva) pare menit să atragă atenția asupra principalei sale greșeli. Nu-i bine să citești ca Don Quijote.


P. S. De curînd am aflat că arsenicul are miros de usturoi și nici un gust.

P. S. 1. În imagine: Hugues Merle (1822 - 1881): Susanne au bain.


Citiţi în continuare!

vineri, 7 august 2015

Cei care nu citesc nimic


Nu mi-a trecut prin cap (pînă n-am citit negru pe alb într-o publicație prestigioasă) că ar exista cititori care se definesc prin însușirea de a nu citi. O astfel de făptură oximoronică pare demnă de ontologia lui Alexius von Meinong, filosoful care s-a ocupat de ființele imposibile (cerc pătrat, munte de aur, alb decolorat etc.) și ne-a lăsat memorabila frază: „Există lucruri care nu există”. Deci, un astfel de cititor există aievea tocmai pentru că nu există în realitate. Și invers.

Bine, bine, nu e nevoie să mă trageți de mînecă, citim asiduu tot timpul, etichete pe sticlele de vin, inscripții funerare, prețuri în piețe, în magazine, cărți de vizită, denumiri de medicamente, lozinci caligrafiate pe tramvaie, în limba germană, firește, borne kilometrice, ecusoane, epoleți de mareșal. Citim, așadar, întruna (și dintotdeauna) fără să ne dăm seama. Lectura este o fatalitate, un destin ce se cuvine îndurat fără crîcnire de fiecare dintre noi, muritorii. Nu există individ alfabetizat care să nu citească măcar numele unei străzi, al unui cognac, al unui mall, măcar prețul și mărimea unei rochii de mireasă; de asta s-au inventat etichetele (și rețetele medicale, și medicii), ca să devenim enciclopedici și să gîndim din ce în ce mai mult și mai profund. Cu cît citești mai mult, tot cu atîta îți ascuți mintea.

Am mai vorbit despre acest subiect captivant (universalitatea faptului de a citi), nu vreau s-o lungesc, mi se pare o certitudine cartesiană. Prin urmare, vrînd-nevrînd, citim aproape ca / și cît erudiții din universitățile particulare (sau chiar mai mult decît unii dintre ei), citim oricum mai intens decît academicienii și doctorii honoris causa, care nu mai au nici un motiv să se străduiască.

Într-o înșiruire definitiv heteroclită de pe site-ul slate.fr, un jurnalist (Charlotte Pudlowski, dacă vă spune ceva numele ăsta, mie nu-mi spune deocamdată nimic) a încercat să ofere (fără un criteriu vizibil) o tipologie completă a cititorilor, o clasificare fără rest. Efectul (intenționat, de altfel) era unul distractiv, deși unele specii își aveau îndreptățirea lor. Printre ele, l-am găsit, deci, enumerat la mare cinste, pe cititorul-care-nu-citește. Exact un astfel de cititor mi-aș dori să ajung și eu, în asta constă înțelepciunea de pe urmă. Aș scăpa brusc de toate problemele vitale, n-aș mai trăi anxios și frisonat de mulțimea cărților, de înmulțirea lor precipitată, de invazia tipăriturilor în mare parte inutile.

Dar și acest cititor este, în opinia mea, de mai multe feluri, se împarte în varietăți care trebuie așezate, bineînțeles, într-o ordine perfectă, a ordona înseamnă uneori a gîndi, sugera Perec, în volumul lui reputat. Ar fi fost prea simplu ca ne-cititorul să fie, tocmai el, de un singur soi. Am identificat trei versiuni ale versiunii în cauză. Mai întîi, există cumpărătorul compulsiv, care adună, prin achiziții sau împrumuturi repetate, atît de multe cărți încît nu mai știe de unde să înceapă și rămîne încremenit și mut în fața teancurilor nesfîrșite. În al doilea rînd, există bibliofilul: pentru el cartea este / semnifică un obiect atît de prețios încît nu îndrăznește s-o atingă. Și, în sfîrșit, există cititorul care ține mereu sub braț o carte masivă, un tom venerabil, o / îl duce pretutindeni cu el, mai ales cînd e invitat la o lansare de carte, la un eveniment intens spiritual, deși n-o / nu-l deschide niciodată, fiindcă a găsit că rostul cărții e altul decît acela de a fi citită. A devenit un semn de recunoaștere, de noblețe. Putem ghici, dacă scrutăm coperta, că este un Kant, un Tolstoi, un Philip Roth, un nume ilustru și definitiv, în orice caz.

În încheiere, v-aș întreba gingaș în ce categorie livrescă vă recunoașteți... Mie îmi place nespus să mă plimb în faptul serii prin Parcul Voievozilor cu un Joyce sub braț, Finnegans Wake (în originalul poliglot) sau Dragă Nora (în traducere românească). După asta pot fi recunoscut sigur și imediat, dar și după inima simțitoare...


P. S. În imagine: Alfred Émile Stevens (1823-1906), Jeune fille lisant (1856).


Citiţi în continuare!

joi, 6 august 2015

Trei motive vulgare de a cumpăra cărți și un motiv nobil


Mi s-a părut dintotdeauna că gestul de a cumpăra o carte nu are nevoie de nici o explicație. E ceva firesc. Mai firesc decît atît nu se poate.

Faptul de a cumpăra o carte pare desăvîrșit în sine și are, probabil, o noblețe evidentă, pe care prea puține dintre gesturile noastre o dețin. Cumpăr cărți pentru că așa am învățat din vechi și pentru că și alții (foarte puțini) fac la fel: intră într-o librărie și se uită curioși la cotorul cărților, căutînd prin rafturi cartea la modă, cartea despre care discută spiritele avizate, bloggerii. Într-un cuvînt: Cartea cu c mare. Deci, faptul de a cumpăra o carte nu m-a pus niciodată pe gînduri, nu i-am căutat motivații abisale, n-am analizat-o, așa cum nu m-am întrebat niciodată în mod serios de ce sînt ironic și sceptic, în loc să fiu deprimat și credul. Așa mi-a fost scris. Probabil.

Pînă de curînd...

Pînă de curînd, cînd mi-am dat seama că erudiții nu numai că raționează asupra gestului de a achiziționa o carte, dar au motive foarte bine stabilite pentru această activitate extrem de subtilă. Eu sînt un cumpărator mai degrabă compulsiv, intru în librărie / anticariat ca să iau o carte și ies din tavernă cu două (cel puțin). Savanții în cauză sînt mult mai complicați și mai lucizi decît mine. Să vă dau un exemplu.

Cu mulți ani în urmă, în Londra, pe o străduță îngustă și tenebroasă (ca toate celelalte din Londra), s-au întîlnit doi clasiciști, unul mai tînăr și celălalt mai bătrîn. Unul purta frac, celălalt o mantie cenușie, roasă la coate. Amîndoi aveau baston. S-au recunoscut de îndată. Fiecare și-a ridicat în slăvi țilindrul. Și-au făcut plecăciuni pînă în pămînt și s-au oprit (luîndu-se afectuos de braț) pentru o mică și erudită conversație. Primul se numea William Walrond Jackson și purta o barbă cîrlionțată, precum rabbinii, al doilea, Ingram Bywater avea doar mustață și era foarte mîndru de ea. Numai al doilea ne interesează cu adevărat în această poveste captivantă. În treacăt fie spus, Ingram Bywater (1840 - 1914) s-a ocupat de vechii filosofi greci și i-a tipărit în ediții renumite. I-a tradus pe Platon și Aristotel și i-a comentat minuțios.

Cel dintîi ținea sub brațul drept, cu multă afecțiune, o lucrare impozantă, ediția Stephanos a dialogurilor lui Platon. Această ediție costă astăzi pe puțin cîteva zeci de mii (de dolari, firește), nu mint, întrebați-l și pe Umberto Eco, el știe exact. Așadar, nu are rostul să insist. În istorie, sînt clipe astrale. Eu descriu tocmai o astfel de clipă. William Walrond Jackson cumpărase cartea la o licitație. Un coleg, profesor de Greacă la Trinity College, Cambridge, răposase de curînd. Moștenitorii i-au scos biblioteca la vînzare. El achiziționase un Stephanos și era foarte mulțumit de afacere.

Ingram Bywater, omul nostru, a exclamat: „Da, este o carte frumoasă și n-ai făcut deloc rău că ai cumpărat-o. Există motive diverse de a achiziționa cărți. Unii le cumpără pentru conținut și acesta constituie, după mintea mea, un motiv foarte vulgar; alții cumpără cărți pentru legătura lor, și motivul lor este un pic mai temeinic și nu chiar atît de vulgar precum cel dintîi; alții cumpără cărți pentru tipăritură, pentru aspect, și acesta este pe bună dreptate un motiv foarte bun; dar adevăratul motiv de a cumpăra cărți este marginea paginii! Cercetează întotdeauna marginea paginilor!”.

Să mai spun că Ingram Bywater a fost un pasionat „marginalist”? Se înțelege de la sine.

Acestea fiind spuse, cei doi savanți s-au despărțit la fel de ceremonios. De atunci nu s-au mai văzut. Ce s-a întîmplat mai departe nimeni nu știe...


P. S. În imagine: Tommaso da Modena: Cardinalul Nicholas de Rouen - fragment dintr-o frescă (1352).


Citiţi în continuare!