sâmbătă, 27 septembrie 2014

Admirabilul Crichton


Din cînd în cînd îmi place să arunc un ochi  pe singurul blog din lista mea care aparține unui străin. E vorba de un american din Conyers, Georgia. Se numește Michael Gilleland și se prezintă ca fiind un ”antediluvian, un bibliomaniac și un ursuz (curmudgeon)”. Să-l credem pe cuvînt. Nu acceptă nici un fel de comentariu la postări. Va fi trăit cîndva o experiență ”traumatică”, cine știe? El însuși spune că nu are prea mult umor (deși eu îl cred un tip cu umor). Comentatori nărăvași sînt peste tot. Am pățit-o și eu în cîteva rînduri. Dar nu m-am supărat.

Blogul lui Gilleland (inaugurat în mai 2004, acum 10 ani, deci!) se numește Laudator temporis acti. Vi-l recomand cu căldură. Este plin de informații prețioase. Eu l-am descoperit prin ianuarie 2014. Autorul este cu siguranță un clasicist. Cunoaște greaca și latina. Postează aproape zilnic, este perseverent, acribios. Știe să-și aleagă citatele, vede afinitățile dintre ele și este întotdeauna amuzant. Iată ce scoate din scrierile unui filosof moralist (de care, firește, nu am auzit), Sydney Smith (1771 - 1845). Nota lui Gilleland se intitulează ”Have the Courage to be Ignorant of a Great Number of Things”. Bun sfat!

Și acum citatul din înțeleptul Sydney Smith: ”the modern precept of education very often is: 'Take the Admirable Crichton for your model; I would have you ignorant of nothing!' Now my advice, on the contrary, is: to have the courage to be ignorant of a great number of things, in order to avoid the calamity of being ignorant of everything”.

Crichton Admirabilul este supranumele glorios al scoțianului James Crichton (1560 -1582), un tînăr savant cu înzestrări ieșite din comun: vorbea 12 limbi și ieșea victorios din orice dispută filosofică (din păcate, a fost ucis la 21 de ani). Aceeași soartă a avut-o și Giovanni Pico della Mirandola (otrăvit de propriul secretar în 1494).

Biografia lui James Crichton a devenit legendară. În 1957, s-a făcut și un film cu titlul The Admirable Crichton.

Mă întorc la îndemnul lui Sydney Smith: ”to have the courage to be ignorant”. În vremea lui, idealul de monstrum eruditionis, de om care știe absolut orice (și încă ceva pe deasupra), devenise deja inactual, anacronic. Nimeni nu mai era în stare să repete isprăvile Admirabilului Crichton. Scoțianul nu mai poate fi un model de urmat. Om cult devine acela care acceptă să ignore (și recunoaște, precum Socrate, că nu știe mare lucru), care alege, așadar, din mulțimea cunoștințelor esențialul, utilul. A fi om cult înseamnă a ști în primul rînd să discriminezi.

P. S. Imaginea reproduce portretul unui copist medieval.


Citiţi în continuare!

vineri, 26 septembrie 2014

Americanii nu vor veni nici de data asta


Bun. Să presupunem că te vezi obligat de imparțiala justiție profană (sau / și divină) să trăiești tot restul vieții tale (mult sau / și puțin) pe o insulă pustie. Cît vezi cu ochii, numai pustietate și iar pustietate. Nici țipenie de om erudit în jur. Nici un critic literar. Nici un poet. Nici un Vineri. Tu însuți, legea morală în  suflet și cerul înstelat deasupră-ți...

Să mai presupunem că este vorba, totuși, de o insulă dintr-un arhipelag prietenos, unde nu este nici prea cald, nici prea frig și unde, chestie foarte importantă (esențială chiar!), posmagii îs tot timpul muieți. Stai toată ziulica, din zori pînă la crepuscul, cu burta la soare, mai mănînci un posmag, mai arunci o privire în jur, mai răsfoiești un volum. Ai fix 10 cărți și asta este singura ta avere mobilă. Tu ai ales autorii. E numai vina ta. În fond, nu faci mare lucru pe insula pustie, mănînci posmagi muieți în suc de zahăr ars, privești în jur, în sus (poate trece vreun avion american să te salveze, constați blazat că americanii nu vin nici de data asta) și citești. Azi un paragraf din Deuteronomul, mîine altul din eseurile lui Montaigne, poimîine o terțină din Divina commedia, răspoimîine un fragment din Crimă și pedeapsă. Calitate! Marfă! Iar după ce citești, scoți frumușel ideile principale, învățăturile de folos pentru viață și încerci să răspunzi la întrebări de tipul următor: oare de ce naiba n-am luat eu alte 10 cărți? De ce m-am oprit tocmai la astea? Și, bineînțeles, nu găsești pe loc un răspuns foarte isteț.

Să presupunem acum că n-ai plecat încă, mai dispui de o oră, stai rătăcit în biblioteca ta, vasul care te va duce pe insula pustie adastă în port și ai o mică obsesie: ce fel de cărți să iei? Vechi sau noi? Cărți pe care le-ai citit deja (și știi cu  maximă precizie că sînt capodopere) sau cărți despre care doar bănuiești asta, fiindcă abia le-ai cumpărat de la AvantGarde (cu o reducere de 10 la sută, pentru că deții un ”card de fidelitate”). Dacă iei cărți vechi (pe care le-ai tot citit de-a lungul anilor), riști să te plictisești pînă la urmă. La ce bun să le mai străbați o dată și încă o dată? Dacă iei titluri recente, riști să duci în pustietate 10 cărți proaste, care te-ar plictisi din prima, cam după 20-30 de pagini, nu mai mult. Nu te poți bizui pe intuiție, pe flerul tău legendar, pe noroc sau pe recenzii. În afară de vechime (de corul generațiilor și de așa-zisul canon vest-estic), nimic nu garantează valoarea unei cărți (ce truism cumplit!). Ai pățit asta ultima dată cu povestirea lui Andreï Makine, Crima Olgăi Arbelina. Recenziile, inclusiv cele franțuzești, unanime în a elogia cuprinsul cărții, te-au păcălit. Postfața romanului, la fel. Ai crezut că vei citi o capodoperă și ai descoperit o proză grandilocventă, de un lirism dubios și cu panseluțe (cogitațiuni) de felul:

”Un bărbat poate fi nemilos cu femeia al cărei trup i-a scăpat, mai ales dacă e din cauza propriei lui lașități” (pp.34-35). Ei, ați priceput cum stă treaba cu bărbatul și femeia?

Corabia cu pînze mă așteaptă. Vreau să-mi iau rămas bun pentru vecie, să-mi îmbrățișez amicii, rudele, admiratorii. Dar încă nu am ales cele 10 cărți. Am, deci, o problemă? Și nu știu s-o rezolv. Să iau cu mine Detectivii sălbatici de Roberto Bolaño? Să n-o iau? Pe ce să pariez, Doamne și Domni: pe vechi sau pe nou?

P. S. În imagine: Carl Spitweg, Le rat de bibliothèque.


Citiţi în continuare!

duminică, 21 septembrie 2014

5


Luciat a menționat cu simpatie, într-o postare pe care o puteți consulta aici, sugestia mea de a ne opri cu re-cititul unei cărți la cifra 5. Capricornk13 a făcut un adaos mai curînd sceptic (tot pe blogul Luciei T). Le mulțumesc aici. Grifonez la rîndu-mi un adaos la adaos.

Îmi pare destul de rezonabil să nu trecem cu lecturile dincolo de sfîntul 5. Est modus in rebus: există o măsură în toate cele. Sigur, numărul citirilor și re-citirilor depinde negreșit de carte, de însemnătatea ei (și de numărul său de pagini). Firește, lecturile pot depăși oricînd cifra 5, dacă e vorba de o carte extraordinară. Cifra 5 nu este ceva bătut în cuie, deși filosofii (și studenții lor) o cred de multă vreme, pentru rațiuni metafizice asupra cărora nu insist, o entitate matematică neprețuită.

Eu am propus cifra cu pricina pentru a sublinia ironic (prin analogie) cifra impozantă a lui N. Steinhardt, care a scris, într-un articol cunoscut, că s-a ”afundat, cu egală de nu și crescîndă bucurie, de cel puțin cincizeci de ori în lectura Crailor de Curtea-Veche”.

În treacăt fie zis, dacă citești de 50 de ori o carte ”veche”, publicată înainte de război, în 1929, cînd mai ai timp pentru una recentă? Neîndoios, scriitorii au realizat în trecut capodopere. Au pierdut cumva acest obicei? Într-o viață de om, prin definiție, lapidară, 50 de lecturi reprezintă o performanță afectivă invidiabilă, o dovadă de perpetuă tinerețe. Iată, cineva s-a bucurat de mai bine de 50 de ori citind cartea lui Mateiu Caragiale, nu s-a plicisit. Dar timpul nostru, repet, e scurt. Bucuriile țin puțin. Ne pierdem destul de repede prospețimea, însușirea de a jubila. Ne uscăm.

Dacă am putea citi și după moarte, ei, da, totul s-ar modifica în chip radical. Numai că înțelepții de pretutindeni ignoră cu desăvîrșire acest amănunt eschatologic. Bineînțeles, nu pun cîtuși de puțin în cauză inocența eseistului N. Steinhardt, care, în deosebire de mine, avea stricta certitudine a unei vieți de apoi. Îl cred pe cuvînt / pe scris. Și mai avea ceva: o plăcere pe care eu nu o mai încerc de multișor. Citesc de cele mai multe ori din datorie, kantian...

În definitiv, Craii de Curtea-Veche este o narațiune destul de sumară. În ediția folosită de mine, are o sută de pagini. 5 lecturi sau chiar 10 reprezintă ceva acceptabil. Dar acela care s-ar lăuda că a citit de 50 de ori, pe bune, Război și pace (sau Ulysses) ar fi un mare pișicher. Nu exclud o astfel de lectură intensivă, probabil că sfîntul Augustin citise Biblia de peste 50 de ori, numai că în acest șir de note nu m-am gîndit deloc la Biblie, ci la cărțile profane. Am mai spus asta: sînt un păcătos de agnostic .

Cum poți sti de cîte ori ai citit o carte? se întreabă Luciat. Foarte simplu. Te concentrezi intens și ții minte data. Sau iei un batic și faci noduri. Cîte lecturi tot atîtea noduri. Sau crestezi pe răboj. Sau, în sfîrșit, notezi la sfîrșitul cărții (cu cerneală de culoarea verdelui de China) ziua fericită în care îți termini lectura. Poți adăuga ora și, dacă este vreo sărbătoare (și cum să nu fie?), sfîntul mucenic al zilei.

În biblioteca personală, cele mai multe însemnări de acest tip cred că se află pe ultima pagină din volumul al doilea al Cavalerilor teutoni. Dar nu sînt sigur. Mă duc chiar acum să verific...

P. S. În imagine: Maître du Jardin de Paradis de Francfort: Le jardinet du Paradis (1410).


Citiţi în continuare!

vineri, 19 septembrie 2014

Vă place brînza?


G. K. Chesterton: ”Poets have been
mysteriously silent on the subject of cheese”.


Cînd, într-o notă mai veche, am menționat jocul lui Barthes  (să-l numim ”îmi place / nu-mi place”), m-am sfiit să menționez ce-mi place (și ce nu-mi place). Am citat din alții și m-am spălat pe mîini ca Pilat din Pont.

Metafizic vorbind, ca să declari vulgului profan, cititorilor de pretutindeni, umanității că-ți place brînza mucegăită (cum fac Roland Barthes și Georges Perec), trebuie să fii o persoană extrem de importantă, infinit de dotată, extraordinar de subtilă, plină de har. Dacă nu ești un individ foarte impozant, o somitate, un guru, un Arhiepiscop al liricii erotice, nu poți afirma, așa, pur și simplu, tam-nesamic, că-ți place brînza. Nu interesează, în fond, pe nimeni acest amănunt al meschinei tale biografii. Într-un cuvînt (sau mai multe), nu este de nasul orișicui să afirme urbi et orbi că-i place brînza. Trebuie să fii cel puțin un poet elegiac, un autor binecuvîntat de imne și pricesne, pentru ca mărturisirea ta să capete un accent zguduitor, să emoționeze, să farmece.

Cu toate acestea, pe căi inavuabile, modesta mea însemnare a primit reproșuri delicate, dar ferme. Mi s-a spus că ar fi fost mai cinstit, mai palpitant să-mi declar neted simpatia (chiar venerația) față de Sfînta Brînză. S-ar fi cuvenit să respect jocul pe care tocmai îl comentasem cu atîta ipocrită subtilitate. S-ar fi cuvenit, așadar, să întru eu însumi în joc. Hic Rhodos, hic salta!

M-am mai gîndit. Nu-i deloc lesne, chiar dacă ai luat deja Booker Prize, să-ți prezinți (în toată gravitatea ei) lista simpatiilor și afinităților elective. Gestul capătă o semnificație testamentară. Și cu asta n-am spus încă totul.

Trebuie, mai întîi, să fii foarte sigur (dar absolut sigur!) că-ți place cutare fel de brînză (brînza opărită, de exemplu, Mozzarella) și nu altul (brînza Roquefort). În al doilea rînd, s-ar cuveni să posezi o intuiție plenară a existenței, o viziune asupra vieții, o Weltanschauung, pentru a desemna cu acuratețe specia de brînză care îți place mai mult. În al treilea rînd, a declara, să zicem, că-ți place brînza foarte grasă (Mascarpone) presupune o vastă erudiție culinară, faptul de a fi gustat exhaustiv din toate felurile de brînză preparate la un moment dat pe glob: benedictină, de burduf, de capră, de iak, de cămilă ș. a. m. d. Ai gustat din fiecare, este ok, capeți dreptul să mărturisești dacă-ți place brînza Emmenthaler sau oricare alta. Ești un erudit al brînzeturilor, un Paganini al urdei. N-ai gustat, stai, înghiți în sec și păstrezi cea mai cuvioasă discreție cu putință. Rămîi străveziu și mut în nimicnicia ta. Nici un ochi nu te poate zări. Ai cel mult consistența dubioasă a unei stafii.

Dar dacă te numești Roland Barthes și ai redactat S/Z, dacă te numești Georges Perec și ai compus Viața, instrucțiuni de folosire, dacă te numești Nabokov și ai scris Lolita, totul se vădește într-o altă lumină. Nu mai este nevoie de nici o condiție. Ai tot dreptul să spui ce-ți place și ce nu-ți place, mai ales dacă în chestie este un supliment alimentar, cu efect creativ și inspirator, un afrodisiac: brînza.

În concluzie, în lipsa evidentă a oricărei înzestrări mai acuzate, nu-mi recunosc cîtuși de puțin îndreptățirea de a divulga universului ce fel de brînză îmi place. Dar pentru a înțelege funcția ei capitală și în meniul unui artist cu gusturi foarte subțiri, precum regizorul ficțional Charles Arrowby (un filosof în felul lui), voi cita fragmentul care-l privește din romanul lui Iris Murdoch, Marea, marea (publicat pentru prima dată în 1978 și tradus la Polirom de Antoaneta Ralian, în 2012), pp.15-16:

„La dejun am mîncat, savurînd cu mare plăcere, următoarele: pastă de anşoa pe felii de pîine prăjită unse cu unt, iahnie de fasole cu boabe mari, preparată cu ţelină tocată, roşii, suc de lămîie şi ulei de măsline...  După aceea au urmat banane cu smîntînă şi zahăr... Şi am încheiat cu biscuiţi tari, marini, unt de Noua Zeelandă, şi brînză Wensleydale. De bună seamă, nu ating niciodată o brînză străină. Brînzeturile noastre sînt cele mai bune din lume. Am stropit acest festin cu o sticlă aproape întreagă de Muscadet, scos din modesta mea «pivniţă». Am mîncat şi am băut pe îndelete, aşa cum se cuvine (găteşte rapid şi mănîncă încet), şi, slavă Domnului, fără ca atenţia să-mi fie distrasă de la alte îndeletniciri precum conversaţia sau lectura”.

Și acum partea cea mai profundă a citatului: ”A mînca este o ocupaţie atît de plăcută în sine, încît ar trebui să încercăm a suprima pînă şi gîndirea în timp ce mîncăm. Lectura şi gîndirea sînt, fireşte, lucruri foarte importante, dar, pe Dumnezeul meu, şi mîncatul este important. Ce fericire că sîntem fiinţe consumatoare de hrană! Fiecare masă trebuie să fie o sărbătoare, şi ar trebui să binecuvîntăm fiecare zi care ne aduce cu sine o digestie bună şi preţiosul dar al poftei de mîncare“.

Se vede treaba că n-am elogiat în zadar, într-o însemnare mai veche, rolul izbăvitor al unei bune digestii...

P. S. În imagine: Gustave De Smet: Les mangeurs de moules.


Citiţi în continuare!

joi, 11 septembrie 2014

Cardinali apoplectici contemplînd stupefiați azurul suprematist al Mediteranei


Însemnarea de față reia cu masive modificări iconografice o notă mai veche. În lipsa imaginilor, nota nu avea nici un haz. Am adăugat, așadar, hazul...

Cunosc cel puțin trei titluri performative. Un titlu performativ este acela care dă naștere prin el însuși unei opere, care altfel nu ar exista. Sau care există doar prin titlu. Să vedem exemplele.

Primul exemplu este minunatul tablou al lui Alphonse Allais, intitulat Récolte de la tomate par des cardinaux apoplectiques au bord de la Mer Rouge (1882). Aș traduce prin Recoltă de roșii strânsă de cardinali apoplectici pe țărmul Mării Roșii. Opera de artă monocromatică constă pur și simplu într-un dreptunghi roșu.



În paranteză aș aminti că, în 1887, același neobosit (scriitor și pictor) Alphonse Allais a realizat (după același principiu) un tablou albastru, sub titlul Stupeur de jeunes recrues en apercevant pour la première fois ton azur, ô Méditerranée… Adică: Uluirea unor tineri recruți întrezărindu-ți pentru prima oară albastrul, o, Mediterană...



Al doilea exemplu este cunoscutul poem Fisches Nachtgesang (Cântecul de noapte al peștelui), creat într-un moment de supremă inspirație de Christian Morgenstern și publicat în volumul Galgenlierder (1905). Poemul are desfășurarea următoare:



Tot în volumul Galgenlieder (Cântece de spânzurătoare) putem citi și poemul Lunovis, scris într-o latină fantezistă (deci imposibil de tradus):

Lunovis in planitie stat
Cultrumque magn' expectitat
Lunovis.

Lunovis herba rapta it
In montes, unde cucurrit.
Lunovis.

Lunovis habet somnium:
Se culmen rer' ess' omnium.
Lunovis.

Lunovis mane mortuumst.
Sol ruber atque ips' albumst.
Lunovis.

Al treilea exemplu și ultimul nu poate fi decât White on WhitePătrat alb pe fond alb (1918) de Kazimir Malevich. Pătratul este un superb caz de artă suprematistă (o artă de cercuri, linii și pătrate). Am impresia că și capodoperele lui Alphonse Allais, încadrate inițial în curentul artistic monocrom, reprezintă o prefigurare a suprematismului...

P. S. Prima imagine din această notă reprezintă, firește, pătratul alb al lui Malevitch.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 6 septembrie 2014

De ce e mai bine să ne oprim la 5


Consider că este suspect (și dăunător) să citești de mai mult de cinci ori o carte (fie ea și Lumină de August de Faulkner), fiindcă nu-mi plac / detest / abhor: rutina (este semnul luminos al senilității), fetișismul de orice fel (este un fetișism să citești de peste 50 de ori Craii de Curtea-Veche, un entuziasm pueril), lipsa de elasticitate a minții, bătrînețea (numai cînd o pomenesc, mă ia cu frig), lipsa de curiozitate, refuzul noului (cum mi-ar sta să nu fi citit, recent, Zâtul de Tatiana Tolstaia, Teatrul lui Sabbath de Philip Roth, doar pentru că aș fi recitit - pentru a douăzecea oară - Doamna Bovary sau Război și pace?), monotonia, tendința de a sacraliza un autor (un titlu, o scriere), paseismul, ideile fixe, obsesiile, lenea, moartea...

Cunosc o sumedenie de critici literari, de eseiști, de literatori, care după o anume vîrstă n-au mai vrut să citească și să priceapă literatura cu care erau concomitenți. Îmi amintesc chiar acum cazul lui Șerban Cioculescu, al cărui gust poetic se oprise la Arghezi, scrisese o introducere vestită la poezia lui Argezi (făcuse efortul să-l înțeleagă), dar refuza cu încăpățînare să-i citească pe Nichita Stanescu, pe Mihai Ursachi, pe Mircea Ivănescu etc. Nu spunea că nu-i mai pricepe, sau că nu-i gustă, susținea pur și simplu că, după Blaga, Bacovia, Barbu, Arghezi, poezia decăzuse. Era, îmi pare, o reacție de om obosit, care-și acceptă cu bucurie bătrînețea.

Nu-i iubesc deloc pe scriitorii celebri, care declară cu emfază că nu-și citesc contemporanii. Am întîlnit această afirmație și la Faulkner (care citea în fiecare an Don Quijote, dar nu voia să audă de Hermann Hesse, de pildă, și ignora întreaga literatură interbelică, al cărei părtaș izolat era), și la Borges (cazul lui Borges e unul special, totuși). Lui William Faulkner, de altfel, bibliofob înveterat, i-ar fi prins oricum mai bine să bea mai puțin și să citească mai mult. Disprețul unui scriitor față de lectură mi-l face profund antipatic.


Citiţi în continuare!

vineri, 5 septembrie 2014

De cîte ori ați citit Război și pace?


Ofer spre meditație trei pasaje:

1. Într-una din cărțile sale, André Suarès exclamă: ”Iată că l-am citit pentru a unsprezecea oară pe Suetoniu...”. Am luat pasajul dintr-un articol de N. Steinhardt. Menționez că André Suarès a fost un literator francez, care a scris cam de toate: poezii, note de călătorie, biografii romanțate. Eu am citit din vasta lui operă numai cartea despre Cervantes.

2. ”Am lăsat totul baltă și m-am apucat să recitesc pentru a douăsprezecea oară Război și pace” (Alexandru Paleologu). Citez din memorie, nu am găsit încă locul exact.

3. ”[D]eclar că m-am afundat, cu egală de nu și crescîndă bucurie, de cel puțin cincizeci de ori în lectura Crailor [de Curtea-Veche]” (N. Steinhardt, Critică la persoana întîi, Cluj: Editura Dacia, 1983, p.14).

În ceea ce mă privește, am citit Craii de Curtea-Veche doar de trei ori (și fără plăcere). Cartea lui Mateiu Caragiale nu este printre preferatele mele. Romanul pe care l-am străbătut de cele mai multe ori este, negreșit, Cavalerii teutoni de Henryk Sienkiewicz. Cît am fost elev și, apoi, student, îl citeam în fiecare vacanță de vară. Nu pot preciza numărul lecturilor. Dar cred că e mai mare de 10. În ultima vreme nu m-am mai întors la sumbrii cavaleri...

Din păcate, în deosebire de mateini, care pot recita la orice oră din zi și din noapte pagini întregi din Craii de Curtea-Veche, eu nu țin minte din cartea lui Sienkiewicz decît sintagma ”razele luminoase ale părului”. E vorba de părul Danusiei, un personaj din roman.

În treacăt fie zis, orice recitire care depășește cifra cinci mi se pare suspectă.

Era să uit: n-am citit Război și pace decît o singură dată. Voi reveni.

P. S. Jean-Édouard Vuillard (1868 - 1940), Le Liseur (vers 1890).


Citiţi în continuare!

marți, 2 septembrie 2014

Un cap de operă în capetele noastre


Charles Dantzig, À propos des chefs-d’œuvre, Paris: Grasset, 2013, 274p.

Cred că despre Enciclopedia capricioasă / aleatorie a totului și nimicului (o carte anterioară a autorului) am pomenit undeva, pe vremea cînd eram obsedat de liste și enumerări, prin 2009, așadar. Nu am acum nici energia și nici cheful să caut nota de odinioară. Probabil că-l lăudam pe autor. Pot să vă spun, în grabă, că numita enciclopedie este o carte impozantă, masivă (790 de pagini), plină de liste / inventare / cataloage (de titluri reușite, de grădini publice, de străzi și bulevarde, de scriitori preferați, de dames so chic etc.), așa cum arată, adeseori, și carnetele noastre.

De-o pildă, ultima mea însemnare din carnet cuprinde, bineînțeles, o lista de scriitori citiți integral. Nu îndrăznesc să mă laud cu ea, fiindcă este atît de laconică, atît de străvezie, de subțire, de vaporoasă, încît de îndată ce-am scris-o (printr-un efort de memorie supraomenesc), mi s-a făcut rușine de puținătatea erudiției mele. Divinul critic G. Călinescu citea literaturi...

Mă întorc la noua lucrare a lui Dantzig. E vorba de un eseu irespectuos, ca să mă exprim delicat. Nu mi-am făcut iluzia că voi găsi în cuprinsul ei o definiție a capodoperei. Și nici n-am găsit una. Capodopera este o estimare, suma judecăților de gust dintr-o epocă, și nu o substanță. Locul ei nu este neapărat într-o bibliotecă, ci în mințile și opiniile noastre. Ea provine din nevoia omului de a venera, de a slăvi, de a se închina unui idol (sau de a înlocui un idol cu altul). Este privită adesea ca un obiect sacru, cu pioșenie. Și tocmai din acest motiv, pînă la Charles Dantzig, nimeni n-a îndrăznit să reflecteze mai îndeaproape la subiect. La urma urmelor, ce este o capodoperă?

Nu vom descoperi, așadar, în À propos des chefs-d’œuvre, vreo definiție, ceva precis, ferm, definitiv. Cu toate acestea, cîteva sugestii tot am identificat. Am alcătuit, desigur, o listă. O decadă. Așadar, capodopera este:

1. «o carte care nu ridică obiecții» (p.20);

2. «originală» (p.28);

3. «care dă senzația de perenitate» (p.39);

4. «care nu va fi niciodată citită de toți, deși toți au auzit / vor auzi de ea într-un fel sau altul» (p. 60);

5. «care nu nu servește nici o cauză» (p. 82);

6. «care se opune mentalității calculatoare a omului comun» (p.164) ;

7. «și reprezintă o ruptură în monotonia utilului» (p.164);

8. «care întregește lumea cu ceva de care lumea nu știa că are nevoie» (p.229);

9. «care trezește pofta de a scrie o capodoperă» (p.235);

10. «și care, în sfîrșit, constituie un protest împotriva morții» (p.265).

Destul de banale observațiile, gingaș vorbind. Mai ales chestia cu strigătul de protest...

Am mai reținut că termenul ”capodoperă” a fost inventat, în 1752, de către Voltaire, că Saint-Simon este un pitic care bîrfește printre pitici, că Baudelaire este plicticos, fiindcă a redactat, mai degrabă, poeme lungi decît poeme mari, că romanul Călătorie la capătul lumii este o ”capodoperă pentru tîmpiți”, că Ulysses este un roman ilizibil (dar cine nu știa acest adevăr?), în care numitul James Joyce ne plictiseşte de moarte cu ”litaniile și parodiile” lui insipide. Dacă Joyce ar mai trăi, studenții l-ar strînge imediat de gît. Pentru orice capodoperă, cel mai bine este să rămînă necitită. De îndată ce-o citim, ne trec idei sîngeroase prin cap.

Nu cred că e chiar așa. Dantzig exagerează. E dreptul lui. Nu ne aflăm în domeniul certitudinilor matematice, ci în acela al estimărilor.

P. S. În imagine: Maître du Jugement de Salomon: La dispute des philosophes à Saint-Omer.


Citiţi în continuare!