vineri, 29 august 2014

Păsărele de hîrtie tipărită, mîzgăleli et caetera


Guillermo Cabrera Infante, Trei tigri trişti, traducere de Dan Munteanu Colán, Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2010, 504 p., 32 lei


Sînt aproape mîndru de mine. Deși n-ar trebui să fiu. Orice cititor isteț știe cînd (și unde) să se oprească. Eu nu m-am oprit decît la final, cînd era oricum mult prea tîrziu. Am citit, deci, din doască în doască, necruțător ca o vijelie în toiul verii, o carte care nu mi-a plăcut de nici un fel, de nici o culoare. Și nu mi-a plăcut dintr-un sfînt și cuvios motiv: autorul a încercat cu orice preț să fie un Joyce și să realizeze ceva analog cu Ulysses. Dar nu-i deloc ușor să scrii un Ulysses, cînd nu ai inventivitatea lexicală a lui Joyce.

Oricum, în romanul de față (o descriere a vieții de noapte în Havana anilor '50), eu unul n-am găsit decît o poliloghie lipsită cel mai adesea de orice haz, jocuri de cuvinte cu nemiluita (în patru limbi: spaniolă, franceză, engleză și germană) și construcții adjectivale ternare, de tipul: ”mare vastă și profundă și eternă” (p.329), sau ”albastru arzător și metalic și orbitor” (p.333), sau: ”nori îndepărtați și joși și aparent solizi” (p.342). Altceva nimic. V-am mai spus, nu suport jocurile de cuvinte, glumitzele lingvistice, invențiile lettriste. N-ai realizat mare lucru dacă în loc de James Joyce pronunți Shame Choice, cum face un anume Arsenio Cué, actor și șofer, la pagina 355. Vorba aceluiași personaj: ”O să sfîrșești făcînd figuri cu retorica, păsărele de hîrtie tipărită, mîzgăleli et caetera”  (p.464).

Există și o aluzie la Eugène Ionesco, în următorul context plin de umor: ”O să sfîrșești cum a început Humbert Humbert. Sau ca Hunger Humbert sau Humble Humbert. Sau ca Humperdinck. Hansel & Gretel. Mai bine Gretel și pe urmă. O să ajungi și un Invert Humbert. Căcat, mai bine eunuc. Eugene Eunusco. O să lucrez la Iunescu” (p.408). Cam acesta este stilul întregii cărți. Cred că mă înțelegeți acum...

În încheierea acestei note, pentru a dovedi că nu sînt meschin, voi cita două pasaje cu adevărat frumoase:

(1) ”dar cum muzica se oprea de fiecare dată cînd se stingea tonomatul, dansatoarea rămînea în aer şi făcea nişte paşi ciudaţi, lungi, cu corpul ei formidabil şi întindea un picior de culoarea sepiei, pămîntiu acum, ciocolatiu acum, tutuniu acum, de zahăr negru acum, de scorţişoară acum, de cafea acum, cafea cu lapte acum, miere acum, lucind de transpiraţie, întins datorită dansului, lăsînd în clipa aceasta să i se ridice fusta pe deasupra genunchilor rotunzi şi şlefuiţi şi sepia şi de scorţişoară şi de tutun şi de cafea şi de miere” (p.69).

(2) ”glasul ei se înălţa blînd, catifelat, lichid, uleios acum, un glas coloidal ce se revărsa din tot trupul ei ca şi cum ar fi fost plasma vocii sale şi brusc m-am înfiorat. De mult timp nu mă mai emoţionase ceva atât de tare” (p.70).


Citiţi în continuare!

joi, 21 august 2014

Fericirea


Citesc Cea mai frumosă istorie a fericirii (București: Editura ART, 2008, traducere de Marina Mureșanu-Ionescu)* și îmi amintesc că, înainte de 1990, singura carte despre fericire, existentă la BCU, aparţinea filosofului polonez Tadeusz Kotarbiński (1886-1981), mai cunoscut la noi ca logician şi praxeolog.

Nu ştiu câte cărţi pe această temă dificilă s-au adăugat între timp introducerii semnate de Kotarbiński, în cuprinsul bibliotecii ieşene. Cert este că, după decenii în care tema fericirii a părut filosofilor minoră şi chiar neserioasă, unii gânditori se apleacă din nou asupra ei. Aş aminti, totuşi, că fericirea a fost un subiect foarte serios în meditaţiile unor filosofi precum Epicur, Seneca, Montaigne ori Kant. Mult timp, filosofia a însemnat investigaţie austeră a adevărului sau a condiţiilor cunoaşterii ştiinţifice. Problematica practică fusese părăsită.

Recent însă, măcar în spaţiul francez, lucrurile au început să se schimbe. De exemplu, André Comte Sponville a publicat volumul Le bonheur, désespérément (Fericirea, cu disperare), în timp ce Robert Misrahi nu s-a sfiit să-şi intituleze cartea, la modul academic, Traité du bonheur (Tratat asupra fericirii). Fericirea e definită de Clément Rosset, în La force majeure, drept “aprobarea necondiţionată a existenţei”. Pentru Bruno Giuliani, fericirea este “o bucurie senină, asociată unei gândiri a totalităţii vieţii”.

Putem spune aşadar că filosofii contemporani se întorc la etică în calitatea ei de căutare a unei înţelepciuni practice a cotidianului, cu expresia istoricului Pierre Hadot.


* Volumul Cea mai frumoasă istorie a fericirii cuprinde trei dialoguri inițiate de Alice Germain cu André Compte-Sponville (noțiunea de ”fericire”), Jean Delumeau (fericirea ca paradis) și Arlette Farge (fericirea în secolul al XVIII-lea). Primul interlocutor este filosof. Ultimii doi sînt istorici. Primul este destul de banal. Ceilalți doi nu prea vorbesc despre fericire.

Bun, dincolo de istoria ei minunată, pînă la urmă, ce este fericirea? Răspunsul lui André Compte-Sponville m-a lăsat cu ochii în soarele sfîrșitului de august: fericirea înseamnă a consimți la viața-viață. Și încă: a trăi fără să-i (mai) cauți sensul. Numai oamenii nefericiți caută sensul vieții. Numai ei speră. Așadar: ești fericit cînd nu (mai) încerci să afli nici un răspuns la întrebarea cu privire la fericire și, pe deasupra, renunți și la întrebare (și la speranță). Simplu? Prea simplu! Exact asta spune și Clément Rosset: să aprobi, să consimți, să primești viața așa cum e / cum se prezintă / cum ți s-a dat. Dar dacă viața ta înseamnă durere (dacă ești M. Blecher, să spunem), dacă suferi de lehamite, dacă ești sărac-lipit (sau mai știu eu cum, filosof, crippled inside, da), mai poți consimți lin, și spontan, și imediat, și mătăsos, la faptul-de-a-fi-viu-și-lucid pentru a-fi-viu-și-lucid-și-fericit? În opinia acestor gînditori cum nu se poate mai fericiți, toată lumea care nu gîndește prea mult este, bineînțeles, fericită în gradul cel mai înalt (mai fericită decît însuși fericitul Augustin), cu excepția depresivilor cronici, a celor care nu aderă necondiționat la existență, fiindcă așa sînt ei făcuți, nu sînt stridii și au nevoie periodic de o corijare chimică (zoloft, cymbalta, tritico etc.).

P. S. În imagine: Gustave Doré, Dante et Béatrice contemplent la rose céleste du 10e ciel, l’Empyrée


Citiţi în continuare!

miercuri, 20 august 2014

White Book


J.M. Coetzee, Copilăria lui Isus, traducere de Irina Horea, București: Humanitas, 2014, 291p., 35 lei.


J.M. Coetzee și-ar fi dorit să publice cartea de față cu o copertă imaculată, fără nici un titlu vizibil, doar cu numele J.M. Coetzee tronînd suveran într-un dreptunghi alb (în opinia mea, era suficient), dar nu s-a putut; în industria cărții nu există acest obicei, cărțile trebuie să poarte un titlu.

La Beatles a fost cu putință: albumul lor din 1968 are coperta albă și doar numele trupei The Beatles scris într-un colț. De asta i s-a și spus (de către fani) dublului LP White Album. Dacă ar fi avut coperta albă, criticii literari ar fi numit, desigur, proza lui Coetzee, cu multă inventivitate, White Evangel, ar fi divagat despre albeață și candoare, despre var și brînză, despre stafii și crini imperiali, și poate ar fi fost mai bine decît să divagheze despre ”teologia” cărții. Sau despre filosofia ei.

Ar fi fost mai bine și dintr-un alt motiv. Orice titlu, oricît de vag și imprecis, oferă și, adeseori, impune (prin el însuși) o cheie de lectură. Chiar și titlul lui Ionesco, Cîntăreața cheală...

Firește, cînd citești titlul Copilăria lui Iisus (pe coperta cărții, numele Iisus este grafiat cu un singur i, n-am să pricep de ce), te gîndești obligatoriu la Iisus Christos și începi, aproape fără să vrei, să cauți referințe la personajul evanghelic. Și, din păcate, le găsești din abundență, aluzii sînt / par a fi peste tot, nu pentru că ar fi fost puse acolo de Coetzee, nu mai era necesar (titlul e suficient), ci fiindcă începi să le găsești spontan, tu, cititorul lui Coetzee, care posezi o cultură creștină și ai citit atît evangheliile canonice cît și pe cele apocrife (inclusiv Evanghelia lui Nicodim). Titlul ne ”ghidează” cu exigentă blîndețe: vedem în el un soi de rezumat al cărții (în vechime, titlul chiar era un rezumat, o descriere a conținutului unei cărți) și o expresie a ”intenției” autorului.

Literal privind lucrurile, cartea prezintă o societate ciudată (foarte asemănătoare cu aceea din Castelul lui Kafka), în care lumea este perfect mulțumită cu cît are (id est cu puțin). Indivizii par a pune în practică una din sentențele lui Seneca: ”sărac nu este cel care are puțin, sărac este cel care vrea mai mult”. Singurii oameni care vor mai mult și vor altceva decît ceilalți sînt Simon și David, unchiul și nepotul, cum ar veni, deși cei doi nu sînt rude. În al doilea rînd, tot literal privind lucrurile, ficțiunea lui Coetzee descrie un an sau doi din copilăria unui copil înzestrat, isteț, dar cam exaltat și mitoman.

Aluziile la biografia lui Iisus sînt destul de multe și, pentru mine, evidente. Dar sînt aievea în text sau, de fapt, cititorul găsește acolo exact ceea ce caută, tocmai fiindcă titlul îl îmbie să caute în acest sens? Sînt intenționate sau numai ironice? Nu știu. Și nici nu vreau, deocamdată, să-mi bat capul cu asta.

Mi se pare mai important să subliniez afinitatea de structură dintre cartea lui Coetzee și aceea, amintită mai sus, Das Schloss, a lui Kafka. Un individ (K. sau Simon) ajunge într-un oraș, Novilla (aici), într-un sat (în Castelul) și descoperă că oamenii au un mod curios, uniform, mediocru de a gîndi: nu le trece prin cap că legile pot fi încălcate, că pot exista pasiuni (iubirea, de pildă) și că ar putea trăi altfel. Individul încearcă să se adapteze la această ”viață nouă” și nu reușește. Rămîne un intrus, o excepție. Este un inadaptat.

În Copilăria lui Iisus, intrusul este însoțit de un copil, pe nume David, el însuși rebel. Ce se întîmplă în acest caz? Ca să vedeți ce urmează, citiți cartea lui J. M. Coetzee. Nu pot spune, din toată inima, că mi-a plăcut...

P. S. Yorgos Iakovidis (1853-1932) : La nouvelle pipe du grand-père (1886).


Citiţi în continuare!

joi, 14 august 2014

Îmi place / nu-mi place


Propertius: ”Sed pecasse juvat” -
Îmi place să păcătuiesc...


Cred că primul scriitor care a făcut liste cu lucrurile care îi plac / nu-i plac a fost Roland Barthes*. Lui Barthes nu-i plăceau, de pildă, femeile în pantaloni (ce oroare!!!), dar îi plăcea, în schimb, ca oricărui bun francez, brînza. Nu-i plăceau tautologiile (”a rose is a rose is a rose is a rose”), mușcatele, după-amiezile, dar îi plăceau salata, Bouvard și Pécuchet (romanul lui Flaubert, nu personajele), trandafirii, țigările de foi (havanele), pianul.

Jocul a prins imediat. Nimic mai distractiv decît să comiți o înșiruire. Prozatorul Georges Perec a publicat, la rîndu-i, prin 1979**, două liste cu lucrurile adorate, preferate / detestate, urîte (de la verbul a urî). De exemplu, lui Perec îi plăceau jazzul, Sei Shonagon, numele de locuri, brînza (ca și lui Barthes, doar era francez), Veneția, dar nu-i plăceau berea la sticlă, umaniștii, gînditorii (aici sînt perfect de acord cu el, nimic mai antipatic decît un gînditor!!!), majoritatea scriitorilor de limbă engleză (James Hadley Chase, Bradbury, Durrell, Koestler, Graham Greene, avea el un fix cu limba engleză), medicamentele (cui îi plac?), abuzul de italice și fidelitatea. Să reținem că nici lui Barthes nu-i plăcea fidelitatea. Mai bine o femeie frumoasă, decît una fidelă...

Perec nu spune nimic despre semnificația acestui joc de gusturi / dezgusturi. Lui îi plăcea pur și simplu enumerarea în sine (ca figură retorică; a comentat-o și Umberto Eco, în Vertigo: Lista infinită). Georges Perec nu pierdea nici o ocazie. Cărțile lui sînt pline de savuroase enumerări. Nici Roland Barthes nu-i acordă o importanță prea mare. Înșiruirea în sine nu înseamnă nimic. Dar menționează că lista ar fi, de fapt, un revelator al corpului: ”trupul meu este diferit de al celorlalți”.

Eu aș spune că e dimpotrivă: judecățile de gust arată, în realitate, cît sîntem de asemănători la nivelul ”estetic”, kierkegaardian vorbind. Diferența ni se trage de la intelect, de la cap.

Și mie îmi plac multe lucruri. Și îmi displac și mai multe. Dar n-am de gînd să vă plictisesc, în nota de față, cu ceea ce-mi place / displace mie. Sînt cît se poate de banal. Și, oricum, detest brînza...


* cf. Roland Bartes par Roland Barthes, Paris: Seuil, 1975, p.184.

** în L'Arc, n°76, 1979.

P. S. Am căutat o imagine care să ilustreze heteroclitul gusturilor noastre. Și am ales un Pieter Claesz (1596 - 1660): Vanité avec violons et boule de cristal.


Citiţi în continuare!

luni, 11 august 2014

Citate


În eseul despre lectură (prefața la cartea lui John Ruskin, Sesam și crinii), Marcel Proust îl laudă pe Arthur Schopenhauer, fiindcă își sprijină fiecare opinie (din Lumea ca voință și reprezentare) și pe cîte 20 de citate.

Proust scrie admirativ: ”simți că textele [citate de Schopenhauer, n. m.] nu sînt pentru el decît exemple..., aluzii... unde îi place să regăsească anumite trăsături ale propriei sale gîndiri, dar care nu i-au inspirat-o cîtuși de puțin”. Bineînțeles, se mai pune problema?

Eu n-aș lăuda un autor / cititor (și cu atît mai mult sau mai puțin un filosof) care caută în cărțile altora numai exemplificări ale propriilor idei, numai adeveriri și încuviințări. În acest caz, citatul de subsol (exemplul, cum zice Proust eufemistic) devine un cînt de slavă pentru ideea din pagină. Autorii citați sînt muzicanții și coriștii operei proprii. Asta se întîmplă mai cu seamă cînd autorul își descoperă prea devreme ideile. Cînd ideile i se fixează și (îi) devin obsesii. Este, din păcate, cazul lui Schopenhauer. Totul pare a-l confirma. Nu mai vede nimic negativ în jur.

Un autor care nu citează opinii diferite de ale sale este sau prea bătrîn (și închis în certitudinile proprii), sau extrem de naiv, sau foarte vanitos. Arthur Schopenhauer avea din toate cîte puțin, cînd și-a redactat opus magnum (în preajma anului 1818). Și avea din toate aproape totul la bătrînețe. Inclusiv opiniile-credințe despre fericire, mariaj și femei.

Din capul locului, prefer gînditorii cărora le plac obiecțiile. Și care caută în cărțile celorlalți îndeosebi opiniile contrare. Și care nu se sfiesc să le discute...


Citiţi în continuare!

duminică, 10 august 2014

1001 de cărți fără de care nu poți muri împăcat....


Iată, un ghid bibliografic, realizat de un conclav de specialiști literați (și publicat în anul 2006), ne anunță că există 1001 de cărți pe care trebuie, trebuie, trebuie să le citim negreșit înainte de a muri: 1001 Books You Must Read Before You Die. Dacă nu apuci să le citești, mori prost, incult, tont. Se subînțelege că dacă mori deștept și erudit, fiindcă ai epuizat lista celor 1001 de cărți, sfîrșitul tău înseamnă cu totul și cu totul altceva: o fericire, o feerie, o voluptate. Mori ca un academician, ceea ce nu e de ici-colea...

Mă gîndesc că există, poate, și 1001 cărți pe care trebuie, trebuie, trebuie să le citim neapărat după ce murim cu bine. Oare în rai, în purgatoriu sau în fundul iadului mai ai timp să citești? Fiind vorba, cel puțin în cazul raiului și al iadului, de o eternitate (un interval temporal imposibil de gîndit cu mintea noastră muritoare), trebuie să-ți ocupi timpul cu ceva, nu? Și atunci intri în bibliotecă și ceri catalogul celor 1001 de cărți eschatologice, catalogul post-mortem. A mînca fructe în rai, a bea suc de soc, a contempla fecioare și a asculta muzici angelice devin(e), cu siguranță, de la un moment dat încolo extrem de plicticos. Și, la fel, a fi chinuit de diavoli în iad: cu foc, cu pucioasă, cu plumb topit, cu manele, cu promisiuni electorale etc. Te omoară încă o dată plictisul. Mori complet. Mori definitiv...

Și totuși... Dincolo de gluma de mai sus (proastă, firește), ar trebui să ne punem măcar o dată întrebarea încuietoare: cîte cărți contează realmente pentru un om care a avut obiceiul de a citi? 1001? O duzină? Mai mult? Mai puțin?

Abia după ce ai citit și ai studiat mii de cărți, îți dai seama cît de puține au contat cu adevărat în viața ta (dacă au contat cît de cît). Să-și facă fiecare o listă și va sesiza negreșit acest adevăr. Dacă stau bine și mă gîndesc, eu nu ajung la o cifră mai mare de 10. Vă propun, deci, aceste scrieri. Știu bine: nu toate sînt capodopere. Dar nu învățăm numai din capodopere. Precizez de asemenea că nu există cărți obligatorii, bibliografii fără de care ești un looser și un nătăfleț. Doar cine crede asta e un looser....


1. Cîntarea cîntărilor.

2. Seneca: De breuitate vitae.

3. Seneca: Epistolae morales (Scrisori către Lucilius)

4. Montaigne: Eseuri.

5. F. M. Dostoievski: Idiotul.

6. Henryk Sienkiewicz: Cavalerii teutoni.

7. Thomas Mann: Muntele vrăjit.

8. Franz Kafka: Castelul.

9. Marguerite Yourcenar: Piatra filosofală (L'Oeuvre au Noir).

10. Borges: Eseuri. Aleph, Celălalt etc.


Urmați la rînd Dvs...


P. S. Gerrit (Gerard) Dou (1613 - 1675): Old Woman Reading a Bible (c. 1630).


Citiţi în continuare!

miercuri, 6 august 2014

Nisip cartaginez


Cum am ajuns să recitesc Salammbô este un fapt mai interesant, poate, decît impresia mea despre romanul lui Flaubert.

Am întîlnit într-o carte, mai precis în Istoria lecturii a lui Alberto Manguel, la paginile 71-72 din traducerea românească, o referință la ”culoarea nisipului cartaginez”* și, firește, m-am întrebat la ce culoare anume trimite autorul.

Mi-am spus imediat două lucruri: fie că nisipul cartaginez este unul cu totul și cu totul special, irepetabil, cu o nuanță absolut cartagineză, de neuitat, fie că expresia lui Manguel reprezintă o trimitere erudită la un pasaj din Salammbô. Nu știu de ce m-am gîndit imediat la Salammbô și nu la un alt roman (sau la un poem). Și nu-mi pot explica de ce eram / și mai sînt atît de sigur că acolo (și numai acolo) se află soluția enigmei. Ce-i drept, povestirile a căror acțiune se petrece exact la Cartagina nu sînt prea multe. Și mai au și meritul că-mi rămîn necunoscute...

Am presupus, așadar, că Flaubert folosește vreun epitet surprinzător (era în stare!), care s-a păstrat în memoria lui Manguel mai bine decît într-a mea. Poate că, am continuat, prozatorul - care a vizitat ruinele cetății în timp ce-și redacta cartea, în iunie 1858 - a observat o nuanță într-atît de specială încît a pomenit-o în roman.

Cînd te obsedează ceva, fandacsia-i gata. Am început să fabulez... Mi-am închipuit în preajma cetății punice nisipuri de culoarea întunecată a vinului, verzi ca fierea, albastre, purpurii, bizantine, indigo, transparente, multicolore, psihedelice ș. a. m. d.

Mi-am început verificarea cu metodă. Mai întîi, am citit despre nisipuri. Am intrat în arcanele geologiei, cum ar veni. Și am aflat că nisipul nu are o culoare anume, una și aceeași peste tot. Nuanța lui depinde de compoziția chimică. Nu este un mineral (evident, asta înțeleg și eu), ci o colecție de granule (se dau dimensiunile între care și care o granulă e un fir nisip și nu altceva). În general, este bej sau galben-luminos, are așadar culoarea pielii lui Salammbô. De obicei, nisipul este un amestec de cuarț, de feldspat (amestec mineral) și oxizi de fier. Acești oxizi îi dau nuanța de bej sau de brun deschis. Unele plaje sînt acoperite de nisip roșu (fiindcă granulele conțin dioxid de fier). În fine, am mai aflat că ilmenitul face nisipul negru. Nisip se găsește din abundență și în deșert. Dar pe mine mă interesa nisipul din preajma cetății Cartagina, care era situată pe țărmul Mediteranei.

Bun. Și nisipul cartaginez? Nici un răspuns. Am citit atunci cîteva articole de arheologie istorică. Am privit poze. Am consultat vechile hărți ale cetății Cartagina, o colonie feniciană nu departe de Tunis (azi e un cartier al orașului). Era situată într-un golf la Mediterana. Am contemplat ruinele (tot în poze): temelii, coloane, mozaicuri, solul. Nimic. Și în tot acest timp, am recitit fără entuziasm (dar cu speranță!) Salammbô.

În afară de niște cărări din grădina casei lui Hamilcar Barca presărate cu ”nisip negru și pulbere de mărgean” (p.6) n-am găsit nimic relevant. Pînă acum.

Mai am de citit trei capitole.


* ”...pereții erau zugrăviți în culoarea nisipului cartaginez” (Alberto Manguel).

P. S. Am terminat de mult cele trei capitole. Absolut nimic despre culoarea nisipului cartaginez (17 august 2014).


Citiţi în continuare!

marți, 5 august 2014

Salammbô



Gustave Flaubert, Salammbô, traducere de Alexandru Hodoș, București: Editura Eminescu, 1973, 309p.


Recitesc, oarecum dezamăgit, încă un capitol din Salammbô, cel despre reîntoarcerea sufetului mării, Hamilcar Barca, în cetatea Cartaginei și despre sfatul Bătrînilor (un soi de consiliu de conducere), în care spiritele se încing și participanții sînt gata să se înjunghie între ei.

Am ajuns, iată, la bătălia de la Macar, adică la mijlocul romanului (p.142). Urmează, așadar, capitolul VIII, oastea punilor stă față în față cu oastea mercenarilor lui Mâtho; știu deja cine va fi înfrînt, îmi amintesc destul de bine întîmplările, finalul povestirii (am citit cartea de vreo cinci ori, cel puțin). Acesta este dezavantajul oricărei recitiri: nu mai poți avea surprize, știi dinainte cine va muri, și de ce, și cînd, cine va spune o replică de neuitat, și de ce, și cînd, cine va blestema, și de ce, și cînd, și pe cine etc.

Salammbô (tipărit în 1862, la cinci ani după Doamna Bovary) este cel mai precar dintre romanele lui Flaubert. Trezește pretutindeni o impresie acută de artificios. Pe linia asta (care nu duce nicăieri) a mers doar Huysmans, în À rebours.

Totul, în această proză, îmi pare exagerat, nefiresc, prea colorat, prea kitsch. Temperamentele personajelor sînt stridente, pătimașe, exaltate în grad maxim (ca nevinovata Salammbô, fiica lui Hamilcar) și crude în același grad (Hamilcar însuși). Nu există nicăieri nuanțe intermediare, degradeuri, penumbre. Totul e țipător. Pe parcursul narațiunii lui Flaubert, nu întîlnim nici un singur om normal, sănătos la cap. Indivizii suferă de nervi, de furii cumplite, au obsesii, sînt lunatici la extrem, sau deprimați la extrem.

Pesemne că așa era și firea lui Flaubert. Noroc că n-a trăit în vremea punilor, deși (se știe din scrisorile lui) și-ar fi dorit...

Prozatorul face o adevărată risipă de pietre prețioase - curg rubinele în valuri, smaraldele, topazele, safirele, ametistele, perlele, opalele, diamantele, coralul, mărgeanul, plăcuțele de lapislazuli -, de amănunte exotice (vestimentația Bătrînilor, a preoților din temple, a femeilor care-i urmează pe mercenari), de specii vegetale neobișnuite (sicomor, aloes - cu lemn de aloes este întreținut focul farului cartaginez -, santal, narval), de specialități culinare extravagante.

În primul capitol, mercenarii, invitați în cetate, mănîncă: ”melci aromaţi cu chimen, pe tăvi de chihlimbar auriu..., antilope..., păuni..., pulpe de cămilă..., arici în saramură de peşte, greieri şi hîrciogi prăjiţi în unsoare... cîini dolofani şi trandafirii, îngrăşaţi cu borhot de măsline” (p.7). O altă specialitate prețuită: ”limbi de fenicoptere [flamingo, n. m.], tăvălite în miere şi boabe de mac” (p.100).

Și beau: ”vinuri greceşti din burdufuri, vinuri de Campania din amfore, vinuri de Cantabria din butoaie, fără a dispreţui pe cele de zizif, de lotus şi de dafin” (p.8).

Întors în tabără, șeful mercenarilor, Mâtho, îndrăgostit de Salammbô, bea ca să-și stingă patima ”galbanum, şesil şi venin de viperă care îngheaţă sângele” (p.32). Sufetul Hannon (Cartagina are trei sufeți, trei mari dregători), bolnav de podagră și de rîie, soarbe, la rîndu-i, ”o băutură făcută din sparanghel fiert în oţet cu cenuşă de nevăstuică” (p.37).

Majoritatea comparațiilor lui Flaubert sînt forțate (sau banale): ”ochii lui, prin pânza de fum, ardeau ca nişte torţe” (p.136).

Într-un cuvînt, Salammbô prezintă, ca sub o lupă măritoare, toate defectele romantismului. Mai mult de atît nu se poate, Flaubert va căuta altceva...

P. S. În imagine: Gaston Bussière (1862 - 1928), Salammbô (1907).


Citiţi în continuare!

Autoficțiunile lui Flaubert


În opinia mea, autoficțiunea este biografia i n v e n t a t ă (de la a la z) a unui individ cît se poate de real. El pretinde sus și tare că întîmplările relatate minuțios s-au petrecut aievea. Evidența îi infirmă, totuși, această pretenție. Știu, am formulat o definiție destul de îngustă pentru acest gen literar în declin.

Faptele prezentate de autor / narator / personaj (una și aceeași persoană, în cazul autoficțiunii) nu numai că nu s-au petrecut întocmai, dar nu s-au petrecut deloc, pentru motivul simplu că au fost pur și simplu imaginate de autor / narator / personaj. Sigur, unele nume și unele repere pot fi reale. Dar Borges nu a privit niciodată în punctul numit Aleph. Și încă: Borges cel bătrîn nu s-a întîlnit niciodată cu Borges cel tînăr.

Așadar, dacă faptele narate au avut loc (chiar dacă sînt ușor modificate de autor), avem de a face cu o simplă autobiografie, și nu cu o autoficțiune stricto sensu.

Fiindcă definiția mea este destul de / sau chiar foarte restrictivă, autorii de autoficțiuni remarcabile pot fi numărați pe degetele de la o singură mînă. Cel mai cunoscut dintre ei este, firește, Jorge Luis Borges (citiți unele proze din Aleph și, mai ales, citiți Celălalt). Cel mai puțin cunoscut mi se pare Flaubert.

Nu cred că greșesc dacă văd în unele relatări din scrisorile prozatorului francez niște autoficțiuni. Flaubert se amuză să-și imagineze o altă biografie. Transcriu două pasaje autoficționale:


1.”De ce n-am trăit pe vremea lui Nero! Cum aș mai fi stat de vorbă cu retorii greci! Cum aș fi călătorit în carele mari, pe drumurile romane, iar seara aș fi dormit în hanuri, cu preoții vagabonzi ai Cybelei! De ce n-am trăit mai ales pe vremea lui Pericle, ca să cinez cu Aspasia încununată cu violete și cîntînd versuri între pereți de marmură albă! Ah! toate s-au dus, visul acesta nu se mai întoarce. Fără îndoială, eu am trăit acolo, pretutindeni, în vreo existență anterioară. Sînt sigur că am fost, sub imperiul roman, director al vreunei trupe de actori ambulanți, unul din acei aventurieri care cumpărau femei din Sicilia ca să le facă actrițe și care erau totodată profesori, proxeneți și artiști. Au niște mutre grozave, în comediile lui Plaut, netrebnicii, și citindu-le parcă mi se trezesc amintiri” (p.127, scrisoare către Louise Colet, 4 septembrie 1852).


2. ”Eu nu am sentimentul unei vieți care începe, uimirea existenței proaspăt ieșite la lumină. Mi se pare, din contra, că am existat dintotdeauna! Și am amintiri care merg pînă la faraoni. Mă văd în diferite epoci ale istoriei foarte clar, practicînd meserii felurite, în destine multiple. Individualitatea mea actuală este rezultatul individualităților mele dispărute. Am fost plutaș pe Nil, leno [codoș, n. m.] la Roma în vremea războaielor punice, apoi retor grec în Suburra, pișcat de ploșnițe. Am murit într-o cruciadă mîncînd prea mulți struguri pe o plajă a Siriei. Am fost pirat și călugăr, saltimbanc și vizitiu. Poate și împărat al Orientului...” (Corespondența, p.333, scrisoare către George Sand, 29 septembrie 1866).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 2 august 2014

Filosofi și pisici


Orice filosof important a avut măcar o ciudățenie (dacă nu două, trei sau mai multe, treizeci și trei, trei sute treizeci și trei etc.). Acesta este un adevăr necesar, analitic, precum propoziția ”aurul este un metal galben”. ”femeia este o ființă infidelă și nerecunoscătoare” și altele. Găsiți exemple în Critica rațiunii pure...

Dacă n-ar fi avut acele ciudățenii, n-ar fi fost un filosof atît de important, ci un filosof mai mic, un filosof neimportant, sau, cazul cel mai fericit, un individ cumsecade și normal, căruia nu-i pasă cîtuși de puțin de filosofie. Ceea ce este întotdeauna de preferat, orice s-ar spune (să fii normal și să nu-ți pese de filosofie).

După cum bine se știe, Immanuel Kant a avut mai multe ciudățenii decît oricare alt gînditor. Așa pretind statisticienii. În cazul geniilor, una singură nu-i destul, am spus deja. Într-o vreme, își propusese să răsufle / să respire numai pe nas și pentru acest sfînt motiv evita discuțiile cu vecinii și admiratorii. Nu poți vorbi, cînd respiri doar pe nas. Nu a răcit, dar și-a pierdut o mulțime de fani. Sau a mai cîștigat cîțiva, cine știe, mulțimea este întotdeauna avidă să-i privească pe filosofii care au obiceiul să respire doar pe nas.

Într-altă vreme, Kant a început să pună totul pe seama electricității. Vedea în ea o forță eficientă. Electricitatea devenise, în mintea lui, un soi de cauză universală, cvasi-divină. Cînd într-o seamă de orașe din Europa (în Viena, în Basel, în Copenhaga) a avut loc o epizootie de pisici, Kant a făcut ipoteza că electricitatea - și numai electricitatea -, a fost de vină, întrucît pisicile nu numai că emană electricitate (un fapt îndeobște cunoscut de iubitorii de feline și de sophia), dar o și transportă dintr-un loc într-altul, ca niște acumulatori de motocicletă (apropo de cartea lui Robert M. Pirsig, Zen și arta reparării motocicletei).

În fine, în seara asta, voi mai evoca o ciudățenie kantiană, una singură, destul de cunoscută altminteri. Astfel:

[În timpul meditaţiilor de după-amiază, Kant] “îşi ocupa locul, iarna ca şi vara, lîngă sobă, privind pe fereastră vechiul turn din Löbenicht; nu că s-ar fi putut spune propriu-zis că-l vedea, însă turnul se afla în faţa ochilor săi - dezvăluit vag sau doar pe jumătate conştiinţei sale. Nu există cuvinte destul de convingătoare care să exprime sentimentul său de mulţumire în faţa acestui turn, cînd îl privea în asemenea condiţii de amurg şi calmă reverie. Ceea ce a urmat a arătat într-adevăr cît de important era pentru liniştea sa; căci, în timp, cîţiva plopi dintr-o curte vecină au crescut atît de mult, încît au acoperit turnul, motiv pentru care Kant a început să se frămînte şi să se îngrijoreze, nemaiputînd pînă la urmă să-şi continue meditaţiile de seară. Din fericire, proprietarul grădinii era o persoană foarte atentă şi îndatoritoare, care, în plus, îl respecta mult pe Kant; în consecinţă, atunci cînd i s-a spus povestea, a dat ordin ca plopii să fie tăiaţi. Ceea ce s-a şi întîmplat: vechiul turn din Löbenicht a redevenit vizibil, iar Kant şi-a regăsit liniştea şi şi-a reluat meditaţiile din amurg”.

Am împrumutat anecdota din Thomas De Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant, traducere de Doina Lică, Bucureşti: Humanitas, 2006, 132p.

P. S. Reyer Jacobsz van Blommendael, Socrate, ses deux épouses et Alcibiade (sec. XVII).


Citiţi în continuare!

vineri, 1 august 2014

Roșu ca pieptul de sturzișor


Uitasem complet că în romanul Insula din ziua de ieri un misionar iezuit încearcă zadarnic să descrie o porumbiță, ”columba de culoarea naramzei”. Și că numita pasăre, deși vizibilă măcar printr-un ochean (dar călugărul a privit-o și aievea), se sustrage descrierii.

Pînă la urmă, ceea ce frapează în tentativa părintelui de a o numi este eșecul lui repetat. Porumbița nu este nici așa, nici așa, nici așa. Culoarea ei nu se poate defini cu precizie. Este roșie, dar termenul ”roșu” rămîne o determinație mult prea abstractă. Care roșu anume? Clericul vrea să găsească adjectivul potrivit și nu reușește. Așa se întîmplă mereu: descrierile noastre cad în vagul cel mai precar.

Din nefericire, părintele iezuit nu e poet. Fiindcă numai descrierile poeților, din cîte mi-am dat seama, se apropie oarecum de adevăr. Totuși, ca să vorbim drept, ei nu înfățișează, probabil, această lume și nu se referă la aceleași culori ca și muritorii de rînd. Ei au viziuni, intuiții, anticipări...

Mi-am amintit pasajul nu de mult și numai pentru că un prieten amabil - aflînd că mă interesează culorile livrești, culorile inventate / întrevăzute de scriitori - mi l-a semnalat. Caută, mi-a zis, la paginile 277-278 și vei găsi numaidecît fragmentul ce-ți trebuie. Am deschis cartea la paginile indicate de el și am citit: ”Părintele Caspar afirma că era greu să descrii frumusețea acelei păsări și [că] trebuia să o vezi ca să poți vorbi despre ea. El o zărise prin lunetă chiar în ziua sosirii. Iar de departe era ca și cum ai vedea o sferă de aur înfocat, sau de foc înaurit, care din vîrful arborilor celor mai înalți săgeta către cer...” (p.277).

Așadar, unul din personajele cărții lui Eco, părintele Caspar Wanderdrossel, menționează o anume „porumbiţă de flacără”, o pasăre pe care a văzut-o cîndva, mai întîi de aproape, apoi prin ochean, zburând pe insula în preajma căreia a eşuat corabia. Aș preciza că părintele Caspar, astronom, erudit și profesor, este captiv pe vasul Daphne împreună cu Roberto de la Grive, protagonistul romanului, îndrăgostitul prin definiție, poetul cu un singur cititor: naratorul.

Părintele vrea, prin urmare, să-i ofere tocmai poetului o descriere precisă a ”porumbiței de flacără”, dar se loveşte inevitabil nu numai de faptul că nu stăpînește italiana îndeajuns (este neamț), dar și de imprecizia limbajului în general. Nu există cuvînt pentru a desemna exact, întocmai, aidoma o anume varietate de roșu. Lexicul e aproximativ, inadecvat, meschin. Și nu numai el.

Columba are trupul roşu, de aici exclamaţia iezuitului: „porumbiţa de flacără”. Dar sintagma „porumbiţa de flacără” este o metaforă, o figură de stil, un mod impropriu de a vorbi despre o făptură reală. Expresia ar putea sugera orice pasăre (existentă sau numai închipuită) cu penele aurii, sau roșcate, sau sîngerii, sau de purpură. Depinde, pînă la urmă, de nuanța vizată: roșu cinabru sau roșu capucin, roșu bourgogne sau roșu cardinal, roșu aprins sau roșu întunecat, sau... Părintele Caspar încearcă, aşadar, s-o determine în modul cel mai literal cu putință. Nu va izbuti.

Pasărea are capul ”măsliniu închis” (ca sparanghelul), ciocul de ”culoarea lucernei” (verde este puțin probabil, în limba italiană ”lucerna” are și sensul de strălucitor), ochii ca boabele de ”grîu turcesc”, pupila de un ”negru scînteietor”, şi restul trupului, de la piept şi până la penele cozii, roşu, ”rosso”. Dar adjectivul ”roșu” nu-l mulţumeşte pe părinte, nu i se pare suficient de precis, nu i se pare destul de elocvent: „nu, roşu nu era cuvântul potrivit…”

Roberto vrea să-l ajute pe cleric să-și traducă impresia și propune: „rubiniu, roşietic, roşcaliu, roşcat, roşior, ruginiu, roib, roş-arămiu, cîrmeziu, stacojiu. Nein, nein, se întărîta părintele Caspar. Iar Roberto: Ca o fragă, ca o muşcată, ca o boabă de zmeură, ca o vişină, ca o ridiche, ca boaba de agriş, ca pieptul de sturz mare sau de sturzişor, precum coada de codroş, ca pieptul de măcăleandru… Nu şi nu, insista părintele Caspar, în luptă cu limba lui şi cu limbile altora…”. În final, Roberto trage concluzia următoare: columba trebuie să fi fost ”de culoarea învăpăiată a unei portocale amărui, a unei naramze”*. Dar este cu siguranță concluzia lui, nu și a venerabilului iezuit. Fiecare rămîne închis într-o ipoteză privată. Așa este oare și în lumea sublunară? Negreșit.

Dacă sîntem atenți, căutarea celor doi s-a petrecut pînă la urmă în cerc: de la ”porumbița de flacără” s-a ajuns, după tentative zadarnice, tautologic, la o ”pasăre de culoarea învăpăiată a naramzei”. Nu este greu să observi că focul este întotdeauna învăpăiat.

Dincolo de umorul pasajului (de altfel, dialogul dintre cei doi bărbați este întotdeauna savuros), fragmentul pune în lumină o evidenţă: limbajul nostru nu este un instrument suficient de exact pentru descrierea lumii reale, a culorilor, a nuanţelor, a pigmenților, a ”tropilor”, ca să folosesc un termen din filosofia analitică. Ne înșelăm amarnic dacă susținem că am putea prezenta ceva cu maximă acuratețe. Descrierea exhaustivă a unei senzații nu este niciodată cu putință.

Între ”porumbița de flacără” și senzația de roșu, între senzația de roșu și exprimarea senzației de roșu (printr-un nume, printr-o sintagmă) nu există o continuitate necesară. Fiecare treaptă (lume - senzație - descriere) presupune un salt. Ca atare, ne mulţumim cel mai adesea cu simple conjecturi. Încercăm fără succes să evocăm o nuanţă, o tonalitate, un anumit fel de roşu, care sînt proprii doar penelor acelei porumbițe. Altfel spus, oricît de multe ar fi, cuvintele nu acoperă niciodată întreaga bogăție a senzațiilor noastre. Iar senzațiile noastre, prin raport cu abundența lumii, nu acoperă pesemne nimic. Dincolo de ele se ascunde lucrul în sine kantian, incolor, inodor, insipid, incognoscibil.

Într-un tîrziu, descoperim, așadar, că vocabulele sînt prea puţine, prea generale, prea abstracte, prea vagi. Dicționarul este mai mult decît sărac. Remediul, am spus, rămîne în seama poeților. Cînd sînt purtați de suflul contingent al inspirației, numai ei pot descrie și inventa culorile.


* Naramza este o portocală stacojie, amară, pe care grecii și romanii nu au cunoscut-o. Este originară din India. A trecut în Persia și de acolo arabii au adus-o  în Europa. În limba română, termenul ”naramză / năramză” provine din greaca bizantină. Latinii numeau portocala dulce ”malus aureus”, măr de aur / aurit.

** Episodul columbei roșii este comentat și de Ruxandra Cesereanu, în Biblioteca stranie, București: Editura Curtea Veche, 2010, pp.43-50.

P. S. Am citat din Umberto Eco, Insula din ziua de ieri, traducere de Ștefania Mincu, Constanța: Editura Pontica, 1995.

P. S. Maria Ivanovna Vassilievna, Marie Vassilieff (1884 - 1957): Vierge à l'oiseau rouge.



Citiţi în continuare!