miercuri, 30 iulie 2014

13 cărți pe care nu le-a citit nimeni cu excepția noastră


M-am amuzat să găsesc zilele trecute, în publicația The Huffington Post, următorul titlu de articol: ”13 Books Nobody's Read But Says They Have”. Îl puteți citi aici, dacă nu ați făcut-o încă.

Articolul este foarte scurt și se compune din prezentarea laconică a copertelor celor 13 cărți. Toată lumea pretinde că le-a citit deja, cu mare bucurie și cu infinită evlavie. Nimeni nu are curajul să-și recunoască ignoranța. Cel puțin asta susține autorul articolului. Sînt titluri sobre, cărți grele, venerate, mii de pagini de talent și înțelepciune încordată, un fragment din erudiția omenirii, din geniul ei. Și totuși...

Și totuși, adevărul este că foarte puțini le-au citit. Cîțiva le-au răsfoit în treacăt, alții s-au uitat la Cuprins, la indicele de materii, la subtitluri (dacă există). Unii au citit, poate, o pagină-două, nu mai mult, pe sărite, din introducere sau din concluzii. Au reținut finalul sau nici măcar atît. În fine, majoritatea nu le-a văzut deloc. Probabil de asta Huffington Post prezintă copertele: un titlu se reține mai ușor dacă e tipărit pe o copertă, într-un context sumbru, suav sau vioi, cu litere stacojii, cu aldine. Aspectul unui volum este, adesea, un pretext suficient pentru a-l achiziționa și a-l depune într-un raft. Dar un pretext insuficient pentru a-l deschide.

Sigur, lumea discută și despre cărțile pe care nu le-a zărit. Nu-i interzis. S-a inventat și o artă de a te descurca în astfel de ocazii festive: ”cum să vorbești inspirat și profund despre cărți pe care nu le-ai văzut niciodată”. Și, în definitiv, chiar dacă nu am citit cutare carte, știm adesea o mulțime de lucruri despre ea. Am întîlnit numele autorului într-o enumerare, într-un articol de ziar, într-o conversație animată (la un dineu, la o defilare cu torțe, la dezvelirea statuii unui politician), în digresiunea unui conferențiar plictisit, într-o recenzie superficială, într-un necrolog.

Dar ceea ce-i caracterizează pe cititorii de ambe sexe este sfiala de a-și recunoaște lacunele. În mintea lor, a nu fi citit un titlu dintr-o listă absolut întîmplătoare de 13 (sau întreaga listă a celor 13 titluri) și a recunoaște neted că nu l(e)-ai studiat cu creionul în mînă echivalează cu un viciu, ca un păcat inavuabil. Nu ești om cultivat dacă n-ai epuizat lista. Și nu numai lista din Huffington Post. Toate listele...

În situația asta (cărți citate, dar nu și citite, cărți adorate, dar nu și deschise) se află, în primul rînd, scrierile canonice, pentru a nu pune la socoteală și volumul lui Harold Bloom, care n-a devenit încă un titlu canonic, nu numai din pricina subiectivității autorului. În al doilea rînd, scrierile la modă, recente, titlurile care sînt pe buzele tuturor, recomandate de editori și librari.

Dacă nu-i profesor de specialitate sau academician (deși nu bag mîna în foc nici pentru ei), nimeni nu-și pierde timpul cu astfel de vechituri. Dacă le-a studiat la școală e minunat, dacă nu, așa a fost să fie. Oricum, poeții și prozatorii nu s-au oprit niciodată din scris și nici nu au de gînd. E un adevăr sesizat și de Julio Cortazar în Sfîrșitul lumii sfîrșitului. Cîți au citit cu adevărat Iliada și Odiseea? Dar Eneida? Cîți au citit cu adevărat Purgatoriul și Paradisul (se subînțelege: toți am străbătut Infernul în viețile proprii)? Cîți au citit Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman,de la dedicația inaugurală și pînă la ”povestea cu cucoșul roșu” din final? Dar Oblomov? Dar Muntele vrăjit? Dar Călătorie la capătul nopții? Aproape nimeni.

Nu voi spune, Doamne ferește!, că astfel de titluri sînt obligatorii, nici un titlu din istoria literaturii (și a filosofiei) nu este, prin definiție ori prin decret divin, obligatoriu: toate sînt facultative. Pare un paradox, dar nu e. Poți trăi foarte bine și fără ele, citind numai cărți de mîna a doua sau cărți de Tarot. În opinia mea, după o anumită vîrstă, nu mai contează prea tare ce citești (cărți canonice sau nu), contează cum citești și ce re-citești.

Căt despre cărțile la modă, nu au succes decît dacă sînt sub 200 de pagini. Cînd au mai mult, tind să intre în prima categorie. Capătă instantaneu statutul și patina cărților canonice. Din păcate, prozatorii de azi disprețuiesc moda și întrec orice măsură: 2666 are peste o mie de pagini, Infinite Jest, cam tot pe atît. Trei tigri triști trece binișor de 500.

Mulți avem pe conștiință astfel de titluri. Am și eu, și încă din belșug, pot dărui și altora, inclusiv din titlurile menționate deasupra...

Toți avem păcatul ăsta, toți avem schelete în bibliotecă (și nu numai în dulap), sînt pline bibliotecile de schelete (cărți și cititori, deopotrivă), ar trebui să se numească relicvarii și să fie venerate ca atare.

De altfel, nu îndrăznim să recunoștem că n-am făcut cutare lucru pe care toți ceilalți pretind sus și tare că l-au făcut și încă de multișor, din fragedă copilărie. Cel mai frumos vorbesc despre Veneția cei care n-au fost niciodată acolo. Cel mai doct vorbesc despre femei burlacii și preoții catolici. Cel mai spumos vorbesc despre sărăcie miliardarii. Numai cei care nu s-au plimbat printre ruinele Cartaginei pot preciza culoarea nisipului cartaginez.

Cel mai pasionant vorbesc despre Don Quijote cei care n-au deschis niciodată Don Quijote. Toți se închină, în schimb, Cavalerului Tristei Figuri. Cei mai mari fani ai lui Borges sînt tocmai cei care nu i-au citit poeziile, eseurile și povestirile. Ce-i drept, știm atîtea despre Borges și povestirile lui (toată lumea citează din Borges, omul a avut de spus cîte ceva interesant în mai toate domeniile de interes acut pentru omenire: istorie, fericire, destin, temporalitate, Dumnezeu, moarte), încît ne este de-a dreptul lehamite să-i mai deschidem cărțile. Și, la urma urmelor, soarta marilor scriitori a fost dintotdeauna aceea de a supraviețui sub forma unor propoziții simple, fragmentar.

În lista din Huffington Post sînt lucrări de toate felurile. Alături de Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucer (răsfoit!), Război și pace de Lev Nikolaevici Tolstoi (citit!), Ulysses de James Joyce (citit!), Versetele satanice (necitit!!!), Moby-Dick (citit!), Scurtă istorie a timpului de Howking (necitit!!!), Infinite Jest de David Foster Wallace (necitit!, tocmai s-a tradus în română, la Curtea Veche, primul lui roman Mătura sistemului, necitit!!!!), Numele trandafirului de Umberto Eco (citit!), În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust (citit doar două volume din șapte!), Don Quijote de Miguel de Cervantes (citit!), Colindul de Crăciun de Charles Dickens (necitit!), Pe patul de moarte de William Faulkner (citit!), Democrația în America de Alexis de Tocqueville (necitit!).

Ar trebui să fie 13. Cred ca una mi-a scăpat ori am pus alta în plus, nu mai știu. Dacă nu sînt fix 13, este sigur că am omis ceva. Iar dacă am omis ceva, e sigur că sînt obosit. Iar dacă sînt obosit, este sigur că nu mă voi apuca să citesc tocmai acum Democrația în America...

Dar Domniile voastre, că tot veni vorba, cîte titluri din lista de față ați parcurs?

P. S. În imagine, Picasso: Femme lisant (1920).


Citiţi în continuare!

marți, 29 iulie 2014

Să fim cu băgare de seamă: viața însăși poate deveni un lung citat...


În Darul lui Humboldt, Saul Bellow scrie: ”Soarele încă strălucea, albastrul cerului era cristalin, de o trufie emersoniană, dar eu mă simțeam ca un ticălos”. Am reprodus acest pasaj și  într-o notă mai veche.

Despre Ralph Waldo Emerson (1803 - 1882), probabil la el face aluzie Saul Bellow, nu știu decît un amănunt destul de ciudat, fiindcă n-ar trebui să-l știu, de fapt. Poetul (și eseistul) american nu face parte din cercul preferaților mei, nu l-am citit încă, nu poți citi absolut tot, viața omului este, vai, mult prea scurtă. Tot ce cunosc din Emerson se rezumă, deocamdată, la niște versuri foarte solemne, care nici măcar nu-i aparțin, dar care, pesemne, i s-au părut utile, de vreme ce le-a reprodus la începutul eseului Self-Reliance):

Încrederea în sine 

Omul sie-şi este stea; sufletul ce poate
Face ca un om cinstit să fie şi perfect
Va porunci luminii, influenţei, sorţii;
Nimic nu-i pentru el prea grabnic sau tîrziu
Faptele ne sînt îngeri, buni sau răi,
Fatale umbre care ne urmează.

Emerson era prețuit de Marcel Proust, care îl menționează în eseul despre lectură (prefața la cartea lui John Ruskin, Sesam și crinii) și, bineînțeles, de Jorge Luis Borges care îi prețuia deopotrivă pe toți, căci avea un suflet foarte încăpător...

Și mai știu un amănunt, mi-am amintit de el chiar acum, nu mai puțin ciudat decît primul. Emerson a fost un scriitor anti-livresc: am mai întîlnit această specie de literați, nu este cîtuși de puțin nouă. Poeții sînt cei mai severi inamici ai cărților (se gîndesc cu siguranță la scrierile celorlalți), cei mai inspirați proroci ai experienței, ai trăirilor ferine, ai senzațiilor virginale, deși viața lor este la fel de lipsită de conținut și de fadă ca și a celor mai banali cititori de poezie.

Nu cred că Ralph Waldo Emerson a făcut excepție de la această regulă. Nici Walt Whitman care a afirmat cam același lucru (”Nu citiți! A citi înseamnă a privi prin ochii unui mort”) n-a făcut. Și, la urma urmei, nu-mi explic prea ușor de ce lectura m-ar transforma într-un individ livresc, iar scrisul însuși l-ar lăsa pe poet fraged și nealterat...

Mă întorc la avertismentul lui Emerson. Iată ce spune Borges că a spus Emerson într-un eseu: ”Să fim cu băgare de seamă: viața însăși poate deveni un lung citat”. Să cităm atunci numai propoziții laconice. Cu toate acestea, problema cea mare nu este cît de lungi sînt citatele, unii au memorie bună și pot recita cărți întregi, alții nu rețin nici măcar un vers de 7 silabe.

S-ar putea, mă gîndesc acum, ca Emerson să se refere la ceva diferit. Nu la repetarea pe de rost a unor pasaje din înțelepți, cînd e cazul, și cînd nu e cazul, nu văd nimic rău în asta, sînt și înțelepții buni la ceva, dar la repetarea mecanică a unui mod străin, inautentic de a fi (și de a considera lumea). Cităm adesea viețile altora (viețile sfinților la modă, viețile cuvioșilor cetății, nu contează), le repetăm / imităm mecanic, devenim un lung citat din alții, în loc să formulăm - mai bine sau mai rău, după puteri și inspirație - propriile noastre vieți mărunte și lipsite de orice sfințenie.

Și încă un lucru, un loc comun, ignorat de mulți: a cita nu înseamnă cîtuși de puțin a gîndi. Cînd citezi, din filosofi, îndeosebi, este aproape imposibil să gîndești. Efortul este pur și simplu traumatizant. Să evităm, deci, o atare confuzie; mai întîi să gîndim (pre cît ne stă în putință) și abia apoi să cităm. Și invers. Să ne gîndim citatele...

În acest sens, avertismentul lui Emerson este îndreptățit. Dar numai în acest sens.

P. S.  Anne-Sophie Schreck: Un ocean de larmes.


Citiţi în continuare!

duminică, 27 iulie 2014

Don Quijote călare pe motocicletă


Robert M. Pirsig, Zen și arta reparăriii motocicletei. O investigație asupra valorilor, traducere de Bogdan Perdivară, Iași: Polirom, 2013, 411p., 39, 95 lei.


Avertisment: dacă nu vă interesează filosofia, nu deschideți această carte. Dacă vă interesează, începeți de la pagina 130...


Cînd am primit cadou această carte, în vara anului trecut, într-o zi de neuitat, așa cum, din păcate, numai nopțile pot fi uneori (cînd dormi bine), donatorul m-a privit semnificativ în ochi și mi-a șoptit misterios: ”Iată o carte numai bună pentru tine. Și tu pentru ea. Totul vă unește și nimic nu vă desparte. Este un roman metafizic”. Cu asta m-a dat gata. M-a luat prin surprindere. Ca să fiu franc, nu mă așteptam.

Din păcate, nu-mi plac combinațiile de nici un fel, nici în arta culinară, nici în spirtoase, nici în vestimentație: chiar azi am văzut cu oroare, într-o fotografie contemporană cu noi, un individ în bocanci, blugi, brîu lat de piele peste o cămașă rusească, fără guler (din aia de care purta Tolstoi la bătrînețe), totul aflat sub un cap mai mult pătrat decît oval, chel și cu o barbă răsfirată artistic în toate direcțiile, dar mai ales în jos, fiindcă legea gravitaței funcționa și în cazul bărbii lui. Individul, zice-se, ar fi un artist important. Să fie sănătos și inspirat. Eu n-aș cuteza să mă deghizez în asemenea hal. N-am curajul lui. Îmi lipsește nebunia necesară, geniul. Și, oricum, dacă este ceva de capul tău, asta trebuie să rezulte din ceea ce faci, nu din ceea ce porți...

Firește, amestecul nu-mi place nici în proză. Consider că un roman trebuie să fie un roman și o carte de filosofie o carte de filosofie. Punct.

Să dau un exemplu. Cînd este biografie ușor modificată în scopul de a evita un proces de calomnie, autoficțiunea e zero. Cînd este cu adevărat ficțiune, ca la Borges, autoficțiunea e autentică. Dar autobiografia care se pretinde ficțiune nu devine niciodată autoficțiune, rămîne o vorbire fără haz despre un autor, de obicei, exhibiționist. Deci, nu-mi place amestecul.

Iată motivul pentru care am amînat cu un an lectura cărții lui Robert. M. Pirsig. Acum cîteva zile, am luat-o din raft și, cît mi-am fiert cafeaua, am citit cîteva pagini din introducere. Ceea ce am citit mi s-a părut interesant, era o discuție cu privire la narațiunile la persoana întîi.

Autorul mai trăiește, are 86 de ani. A fost un copil-minune, nu și-a terminat studiile universitare (biochimie, dacă am reținut bine), s-a înrolat în armata americană, a stat doi ani în Coreea de Sud, s-a întors, și-a continuat școala, a făcut jurnalism și filosofie și apoi a predat o vreme ”creative writing” (o specialitate a americanilor) pînă a făcut o cădere nervoasă, a fost diagnosticat, horribile dictu, cu un soi de paranoia schizofrenică și supus unei ”terapii electroconvulsive” (sic!). Și-a revenit și s-a apucat de scris. Dar nu și-a făcut o meserie din asta. Nu și-a exploatat succesul.

În 1974, a reușit să publice (după 121 de încercări, toate editurile îi mulțumeau frumos, dar îi respingeau volumul) Zen și arta reparării motocicletei. Citesc în porții de 30-40 de pagini pe zi. Nu mă grăbesc. Am tot timpul înainte. Iar ceea ce citesc chiar îmi place. E vorba, am impresia, de o autoficțiune-autoficțiune.

Protagonistul romanului rătăcește în vacanțe împreună cu fiul lui, Chris, și cu încă o pereche, soț și soție, prin America, pe o motocicletă meseriașă, uneori e obligat s-o repare, dar de cele mai multe ori, nu. Este un om (eroul) care a meditat la o mulțime de probleme actuale (actuale în 1974, actuale și azi) și vorbește în limbajul cel mai accesibil despre ele. Și-a păstrat facultatea mirării. După o vîrstă, oamenii nu se mai miră de nimic. Este un ciudat simpatic, ca și autorul, și nu e deloc plicticos. Volumul a fost comparat cu Moby-Dick, probabil din pricina digresiunilor. Mie îmi evocă, mai degrabă, peregrinarea și discursurile lui Don Quijote.

Cartea lui Pirsig a avut un enorm succes în State. În 1991, autorul a mai publicat una, o continuare: Lila: An Inquiry into Morals.



Citiţi în continuare!

sâmbătă, 26 iulie 2014

Inspirația


Am observat în viața de toate zilele că scriitorii (îndeosebi cei aleși) își urează din răsputeri unii altora, în ocazii mai speciale, dar și fără ocazie, ”multă inspirație!”. Altceva nimic. Doar inspirație. Pură și simplă.

Buna dispoziție, sănătatea, bogăția, somnul lin și îndelungat, apropierea îngerilor de perna adormiților, ”fie-ți îngerii aproape!”, digestia ireproșabilă, un tranzit intestinal perfect etc., deși mult mai necesare, în opinia mea, pentru o viață de scriitor care se respectă, nu apar cîtuși de puțin în urări. Nici măcar nu se subînțeleg.

În schimb, inspirația, Ea, Inspirația, Posesiunea, Suflul, Duhul, Pneuma, Muza muzelor, Răpirea, Înduhovnicirea lirică reprezintă un punct fix, un reper inconturnabil (iată că măcar o dată se vădește util și acest epitet franțuzesc, detestat de Umberto Eco), o obsesie unanimă, o stea polară a tuturor scriitorilor pierduți în mulțimea amestecată a scriitorilor, adică a oamenilor, căci nu există indivizi care să se mulțumească numai cu viața însăși, toți binevoiesc a scrie cîte ceva, măcar un distih, o terțină, un catren, o saga, un roman fluviu. Ea, Inspirația, este (și rămîne) lucrul cel mai jinduit de muritori și muribunzi, Dezirabilul prin excelență, mișcătorul nemișcat al lui Aristotel, proton kinoun.

De cînd Socrate, cel care nu a scris în viața lui nimic, nici măcar un rînd, o chitanță, o cerere, i-a reproșat bietului Ion că suferă de inspirație, id est de ”entuziasm” (așa se spunea la greci, ca să scrii și să cînți versuri trebuia să fii cuprins de enthousiasmos), și că este un iresponsabil (fiindcă inspirația face întotdeauna ceea ce vrea ea din ”rapsod”), poeții, prozatorii, dramaturgii, criticii literari, eseiștii și traducătorii (am luat ierarhia de pe Agenția de carte) găsesc că numita inspirație este un lucru foarte prețios, sine-qua-non-ul activității de a înșira cuvinte pe hîrtie (sau pe ecran). Chiar dacă Socrate o lua în derîdere și-și bătea joc de toți cei inspirați.

Și astăzi, dacă vrei să măgulești un poet, să-i gîdili vanitatea, îi spui că a scris un poem inspirat. Nici un alt epitet nu-l va bucura mai mult decît ăsta. Dacă vrei să-l energizezi, să-l faci să sară într-un picior de bucurie (cam de-aici pînă, hăt, colea), îi urezi din suflet ”multă inspirație”. Nu are nevoie de nimic altceva, nici de apă, nici de tutun, nici de cafea, nici de mîncare, nici de mentosan, nici de grisine.

În opinia mea, inspirația continuă să fie giugiulită și cerută fiindcă este o posesiune scurtă, fulgerătoare. O chestie de secunde. Nu poți suferi de inspirație 24 de ore din 24, Muza nu te vizitează toată ziua, își ia și pauze, asta știe orice ageamiu care nu a scris încă nimic, dar care și-a pus în gînd să impresioneze umanitatea, nu peste mult, prin operele lui revizuite și complete.

Inspirația se dă cu pipeta, un strop azi, un bob mîine, o linguriță poimîine. Adeseori, întîrzie sau nu mai vine deloc. Ești cuprins de impaciență. Începi să scrii literatură ”negativă”. Stai și stai zile și săptămîni de-a rîndul și tot nimic. Nu vrea. A secat. Sau vine exact la ora la care nu te aștepți. Ăsta necaz! Să te afli într-o vizita și să simți cum te încearcă! Nu poate fi nenorocire mai acută.

Așadar, insprirația se dă rar. De-o pildă: mie. M-ați văzut pe mine postînd la ore matinale? Aș, noaptea n-am inspirație, oricît m-aș chinui și aș sta cu pliscul larg deschis, precum puiul lui Emil Gîrleanu. Nu cade nici o firimitură, nimic. Numai seara (vreme de două-trei minute, nu mai mult, să nu mă înțelegeți greșit), cam pe la ora asta, simt așa ca o luare de sine, ca o rostogolire, ca o înșfăcare dintr-o parte, ca un bufnet, ca o hurducătură, ca o hîțîire, ca un junghi. Vineeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee!

Pesemne că mi-a urat cineva, un coleg, un însetat, ”multă, multă inspirație!”. Altfel, nu-mi explic...

P. S. În imagine: Gustave Moreau, Hésiode et la muse (1891).


Citiţi în continuare!

miercuri, 23 iulie 2014

Benedikt și alfabetul vieții


Stră-stră-strănepotul lui Petrușka nu poate fi altul decît Benedikt, personajul principal din romanul Tatianei Tolstaia, Zâtul. (Puteți citi o recenzie a cărții aici).

După ce se însoară cu preafrumoasa Olenka, fiica Sanitarului Șef, cititul devine unica pasiune a lui Benedikt, unica lui ocupație: fixul lui cel mai fix. Uită subit de nevastă. Renunță la meseria de scrib. Nu mai iese din odaie, nu se mai scoală din pat, nu mai mănîncă, nu mai doarme, nu se mai uită pe geam, nu mai vorbește cu cei din jur, nu dă atenție comentariilor, insinuărilor, răspunde la întrebări monosilabic sau nu răspunde deloc. S-a închis perfect în pasiunea lui maniacală. S-a acoperit de cărți. Nimic nu mai poate pătrunde pînă la el.

În fond, cu excepția cărților, nu-l mai interesează nimic altceva. Citește neîntrerupt, pagină după pagină, carte după carte, fără să-i placă una mai mult (sau mai puțin) decît alta, fără să judece, cu egală disponibilitate, cu egală bunăvoință, cu egală incomprehensiune: ”stătea cu gura căscată ca să gîndească mai cu spor și tot nu pricepea” (p.262). Nu meditează niciodată la ceea ce citește, pricepe tot (instantaneu), sau nu pricepe nimic (tot instantaneu). Benedikt nu pricepe nimic.

În definitiv, cititor nu te naști. Devii prin învățare, prin exercițiu. Pe Benedikt, din păcate, nu l-a instruit nimeni. I-ar fi putut cere ajutorul bătrînului Nikita Ivanîci, păzitorul focului, Fochistul Șef. Nu i l-a cerut niciodată. N-a fost curios. În fond, Benedikt nu citește din curiozitate, ca să afle ceva. Nu are întrebări. Asemenea lui Petrușka, pe el îl pasionează numai și numai actul cititului în sine, operațiunea pur mecanică de a citi.

Nikita Ivanîci îl avertizase, fără folos: ”Nu știi să citești cu adevărat, cartea nu-ți este de nici un folos, nu e decît un freamăt, o culegere de litere. Alfabetul vieții, pe ăsta nu ți l-ai însușit” (p.248).

Timpul trece, oamenii îmbătrînesc, frumoasa Olenka se plictisește de moarte și îl înșală cu una dintre slugi (un fost Degenerat!), dar Benedikt nu este în stare să observe și nici nu vrea. Nu-i pasă. Urmărește un singur scop: să epuizeze biblioteca socrului, mulțimea cărților ”arhetipărite” din casa în care s-a mutat. Cînd o termină, după cîțiva ani, este cuprins, firește, de urîtul ”metafizic”. Se confruntă din nou cu ”felosofia”. Și va ucide pentru a-și procura alte cărți.

Lectura lucrează, în cazul lui Benedikt, ca un drog: ”[Cînd citești] ți se usucă gura, îți bate inima, ți se încețoșează ochii: nu vezi decît cartea, și paginile ei se întorc, se întorc întruna. Ce se întîmplă în jurul tău nu vezi, iar dacă vezi, oricum nu are nici un sens! Sensul este acolo, în carte; numai ea e adevărată, vie, iar lavița, taburetul, camera, socrul și soacra, nevasta, ibovnicul său - ei nu sînt vii, sînt desenați! Sînt niște umbre fugare!” (p.257).

Pentru Benedikt, de la un moment înainte, a trăi înseamnă a citi, a străbate cu ochii un număr cît mai mare de cărți, totalitatea lor, cercul lor, dacă ar fi cu putință. Dar pentru același Benedikt, a citi nu înseamnă a înțelege. Pentru el, ca și pentru bravul Petrușka, înaintea lui, a citi înseamnă literalmente a citi. Benedikt gîndește tautologic. A înseamnă întotdeauna doar A. Dincolo de sensul literal, el nu poate să treacă. Să vedem un mic exemplu de interpretare rudimentară: ”De ce se mai numește viața spirituală și viață superioară? Deoarece cărțile se pun cît mai sus, la etajul superior, pe raft” (pp.262-263).

În finalul cărții, după Revoluție (adică după asasinarea Mîrzacului Suprem, a lui Fiodor Kuzmici), găsim un Benedikt neschimbat, fericit, euforic. Personajul descris magistral de Tatiana Tolstaia în Zâtul nu are evoluție (chiar dacă a făcut aproape de unul singur o Revoluție):

”Benedikt mînca prăjituri cu gem și citea revista Creșterea cailor. Citea liniștit, cu plăcere: avea un întreg coridor cu reviste din astea, îi ajungeau pe o sută de ani. Citea din revistă, apoi un pic din Odiseea, apoi niște Yamamoto, sau Corespondență din două colțuri, sau versuri, sau Îngrijirea încălțămintei din piele, sau Sartre - ce voia, aia citea, avea de toate aici, la îndemînă...” (pp.285-286).

Vă amintiți pagina din Suflete moarte de N. V. Gogol? Petrușka nu citea altfel...

P. S. Am citat din Tatiana Tolstaia, Zâtul, traducere de Luana Schidu, București: Editura Curtea Veche, 2006.


Citiţi în continuare!

luni, 21 iulie 2014

Petrușka și afinii săi. De la A la Z


Petrușka din Suflete moarte (1842) nu-i singur. Știam că nu-i singur.

În lume există afinități elective, selective, colective, întrepătrunderi, corespondențe, un Dumnezeu al lecturilor, o Providență a cititorilor, un Rost. El / ea îi grupează cu mare grijă pe cititori în categorii, în regimente, companii, plutoane, detașamente și grupe. Iată: colo sînt academicii, profesorii universitari, cercetătorii, specialiștii. Citesc doar publicații ISI, reviste ”cotate”, cu studii riguroase, prevăzute cu nenumărate note de subsol. Un text fără note de subsol și fără aparat bibliografic nici nu există pentru ei.

Dincolo: cititorii / cititoarele romanelor de amor și ai / ale romanelor cu sinucideri din amor. După cum știe toată lumea, între amor și sinucidere funcționează o strictă afinitate deductivă. Singura concluzie a iubirii este consumul abuziv de Veronal. Amorul fără sinucidere nu are gust, e ca oul fără sare. Mai în spate: cei interesați de literatura militară, de războaiele lui Napoleon, de asediul Stalingradului, de lansatoarele de rachete, de tancuri. Și mai în spate, ceva mai în fund, tușind cu delicatețe: pasionații de poezii, de sonete, de rondeluri, de epigrame, de poeme într-un vers. Mă uit la agitata priveliște a Bibliotecii lui Borges și mă frec înduioșat la ochi. Ți-e mai mare dragul să privești...

Categoriile evocate mai sus se caracterizează, se înțelege de la sine, prin faptul că membrii lor au o pasiune determinată. Preferă, de regulă, un anume fel de cărți, un subiect, o temă, un gen literar (autoficțiunea, de pildă).

Să trecem acum la categoria (mult mai numeroasă) a celor care nu au o pasiune determinată și citesc absolut orice, cu o aristocratică nepăsare, cu o nobilă indiferență. Pe ei îi interesează cititul în sine, activitatea pură a cititului. Petrușka e, într-un fel, patronul categoriei amorfilor, pre-mergătorul, vestitorul, veriga din care s-a dezvoltat întreaga specie.

Așadar, nu numai personajul lui Gogol citește fără să tresară tot ce-i cade în mînă, cu egală seriozitate, cu egală dăruire, cu egal dezinteres, cu egală lehamite. De îndată ce am grifonat nota de ieri, mi-am amintit de Autodidactul imaginat de Sartre în Greața (1938). Este un individ silitor și îndîrjit, un ghem de perseverență, de încăpățînare. Are un program vast: vrea totul. Își face veacul în biblioteca publică și citește masiv, haotic, universal, enciclopedic. Urmează în lecturi ordinea alfabetică. I-a luat mai întîi pe autorii al căror nume începe cu A. A trecut prin epuizarea literei A la autorii cu B. A ajuns deocamdată la L. Speră să ajungă cîndva la Z. Iată ce spune naratorul:

”Dintr-o străfulgerare am înțeles metoda Autodidactului: se instruiește în ordine alfabetică. Îl contemplu cu un fel de admirație. Cîtă voință îi trebuie ca să realizeze încetul cu încetul, cu încăpățînare, un proiect atît de vast? Într-o zi, acum șapte ani (mi-a mărturisit că studiază de șapte ani), a intrat cu mare pompă în această sală. A parcurs cu privirea nenumăratele cărți care acoperă pereții și probabil a spus, asemenea lui Rastignac: 'Între noi doi acum, Cunoaștere omenească!' S-a dus apoi să ia prima carte din primul raft de la extrema dreaptă; a deschis-o la prima pagină cu un sentiment de respect și de teamă, unit cu o hotărîre de neclintit. Astăzi se află la L. K, după J. L, după K. A trecut deodată de la studiul coleopterelor la cel al teoriei cuantelor, de la o lucrare despre Tamerlan la un pamflet catolic împotriva darwinismului: nici o clipă n-a fost derutat. A citit tot. A înmagazinat în capul lui jumătate din ce se știe despre partenogeneză, jumătate din argumentele împotriva vivisecției. În urma lui, înaintea lui, e un univers. Și se apropie ziua cînd va spune, închizînd ultimul volum din ultimul raft de la extrema stîngă: 'Și acum?'...” (Jean-Paul Sartre, Greața, traducere de Marius Robescu, București: Editura Minerva, BPT, 1981, pp.42-43).

Ca și Petrușka, al cărui descendent îndepărtat este negreșit, Autodidactul nu are preferințe (are, în schimb, un Ideal, să ajungă la ultimul autor, să exclame derutat: Și acum?). Sare de la una la alta (de la coleoptere la cuante, de la Darwin la Tamerlan!) după cum îi dictează ordinea alfabetului. În fond, între el și Petrușka nu este o diferență prea acuzată (unul este bunicul rudimentar, celălalt este nepotul ceva mai stilat). Sînt asemănători, totuși. Amîndoi se plimbă prin haos, în domeniul heteroclitului curat. În cunoaștere, alfabetul nu aduce armonie.

Despre al treilea personaj, stră-stră-nepotul lui Petrușka, voi vorbi mîine...


Citiţi în continuare!

duminică, 20 iulie 2014

Petrușka


Încă din primul capitol din Suflete moarte, cititorul face cunoștință cu ilustrul Petrușka. Este lacheul lui Cicikov. Celălalt, Selifan, e vizitiul boierului. Dintre cei doi servitori, Petrușka este individul ”ilustru”, fiindcă unii eseiști (mă număr printre ei) au văzut în nobila, inconfundabila lui persoană o prefigurare a cititorului (post)-modern. S-au înșelat. Petrușka este cel mult o caricatură a cititorului (din toate timpurile). Să examinăm mai întîi portretul pe care i-l face, cu multă bunăvoință și puțintică ironie, N. V. Gogol:

”Geamantanul îl aduseră [într-o odaie a hotelului în care a tras Pavel Ivanovici Cicikov, consilier de colegiu și moșier, protagonistul ”poemului”, n. m.] vizitiul Selifan, un om mărunţel, cu un cojoc pe umeri, şi lacheul Petruşka, un vlăjgan de vreo treizeci de ani, îmbrăcat într‑o redingotă largă şi ponosită, pesemne de‑a boierului, un găligan cam posac la vedere, cu buze groase şi nasul borcănat” (p.7).

 ”...nu‑s prea multe de adăugat la cele ştiute de‑acum de cititor, adică la faptul că Petruşka umbla într‑o redingotă cafenie şi cam largă, care fusese cîndva a boierului, şi că avea, după obiceiul oamenilor din tagma lui, buzele groase şi nasul borcănat. Era mai curînd taciturn decît vorbăreţ din fire; avea chiar o nobilă pornire spre cultură, adică spre cititul cărţilor, dar nu se ostenea să aleagă : îi era cu totul indiferent dacă citea aventurile unui erou îndrăgostit, un abecedar sau o carte de rugăciuni – tuturora le acorda aceeaşi atenţie ; dacă i s‑ar fi băgat sub nas o carte de chimie, ar fi citit‑o negreşit. Nu‑i plăcea ceea ce citea, ci însuşi cititul sau, mai bine zis, însuşi procesul lecturii, faptul că din litere iese mereu un cuvînt, care uneori dracu’ mai ştie ce înţeles are. Cititul se înfăptuia cel mai adesea în poziţie orizontală, întins pe pat şi pe salteaua care, din această pricină, se bătucise şi se subţiase ca o clătită. Pe lîngă patima cititului, mai avea două deprinderi, ce alcătuiau alte trăsături ale firii lui : dormea îmbrăcat, adică în aceeaşi redingotă, şi împrăştia întotdeauna un miros al lui, un iz propriu, care aducea întru cîtva cu aerul pe care‑l simţi într‑o încăpere locuită, aşa că era de‑ajuns să‑şi pună patul undeva, chiar şi într‑o odaie care a stat pustie multă vreme, să‑şi care acolo mantaua şi calabalîcul, şi camera părea îndată locuită de vreo zece ani”.

Petrușka citește de toate, ca și Samuel Pepys (autorul celebrului jurnal) cu care l-am comparat odinioară, în Porunca lui rabbi Akiba. Dar, în deosebire de Pepys, burghezul care intră în librărie, discută cu ”staționarul” despre autori și lucrări, și-și alege atent cărțile (pe care acasă le prezintă consoartei), Petrușka citește orice. Îi este indiferent ce citește, cartea fiind în mintea lui un obiect perfect neutru: romane de dragoste, cărți de rugăciuni, abecedare etc. Îi lipsește cu totul facultatea de a discrimina. Pentru el, o carte este egală cu oricare alta. Nu are preferințe. Nu prețuiește nimic, nu judecă nimic, nu admiră, nu urăște. Un cititor adevărat se definește mai ales prin ceea ce refuză să citească, prin opțiuni. În consecință, pasiunea lui Petrușka nu are nici un conținut. Este, în realitate, o activitate oarbă: ”Nu‑i plăcea ceea ce citea, ci însuşi cititul sau, mai bine zis, însuşi procesul lecturii, faptul că din litere iese mereu un cuvînt, care uneori dracu’ mai ştie ce înţeles are”. Petrușka maimuțărește de fapt actul lecturii, se preface numai că ar citi, așa cum snobii, la filarmonică, se prefac că ascultă și admiră o simfonie, în timp ce se plictisesc de moarte. În universul lui, Petrușka nu simte nici plăcere, nici durere.

Petrușka va deveni un cititor autentic abia atunci cînd va fi în stare să intre într-o bibliotecă și să aleagă din raft o anume carte.

P. S. Am folosit pentru citate N. V. Gogol, Suflete moarte, traducere de Emil Iordache, Iași: Polirom, 2012.

În imagine: Carl Schleicher: Der Bücherwurm.


Citiţi în continuare!

vineri, 18 iulie 2014

Observațiile unui vegetarian cuminte cu privire la canibali. Mai exact, observațiile unui vegetarian cuminte cu privire la toți ceilalți


Claude Lévi-Straus, Toți sîntem niște canibali precedat de Supliciul lui Moș Crăciun, traducere de Giuliano Sfichi, Iași: Polirom, 2014, 272p., 26, 95 lei.

Vreți să citiți o carte care să vă învețe ceva și nu doar să vă amuze (deși este cît se poate de amuzantă), o carte plină de lucruri curioase, dar și de minunății? Nu ratați în acest caz volumul Toți sîntem niște canibali. Aparține unui erudit, etnologul și antropologul Claude Lévi-Strauss (1908 - 2009), care a trăit multe (și mult, aproape 101 ani) și a văzut și mai multe. Este autorul unor cărți fundamentale: Tropice triste, Gîndirea sălbatică, Antropologia structurală, Mitologice (în mai multe volume).

Toți sîntem niște canibali (carte postumă, editată în 2013 de Maurice Olender) cuprinde un studiu, ”Supliciul lui Moș Crăciun”, publicat în Les Temps Modernes, în 1952 (într-o vreme în care Moș Crăciun era considerat un personaj la fel de vătămător pentru bunii creștini ca Harry Potter acum vreo 10 ani), și 16 articole / eseuri pe care Lévi-Strauss le-a scris la solicitarea publicației italiene La Repubblica între 1989 și 2000, cînd atinsese deja vîrsta patriarhilor. Sigur, nu este vorba de articole propriu-zise, textele sînt destul de lungi și nu seamănă nicidecum cu așa-zisele ”editoriale” (furioase și impresioniste) din gazetele românești.

Ce-i drept, Claude Lévi-Strauss ia, de cele mai multe ori, ca pretext pentru textul lui un incident contemporan, dar considerațiile rămîn mereu acelea ale unui savant, ale unui specialist în antropologie.

La noi, termenul ”specialist / expert” trezește imediat suspiciuni și surîsuri ironice, întrucît România este plină de ”specialiști / experți în situații de criză”, dar și în alte situații complicate (în botezuri, înmormîntări și divorțuri), ”experți” care își fac veacul pe la televiziuni și spun tot ceea ce le trece prin cap, cu un aer foarte important, de profeți dezabuzați. Din păcate, că ne place, că nu ne place, noi trăim într-o altă lume, mult deosebită de Occident, mai precis ”la porțile Orientului, unde totul este luat în bășcălie”.

În străinătate, publicațiile importante își pot permite să găzduiasă și astfel de texte destinate unui public restrîns. Să ne amintim că Times Literary SupplementLondon Review of BooksThe Guardian sau New York Review of Books publică frecvent texte redactate de filosofi foarte dificili, ca Richard Rorty, John Searle, Jonathan Culler sau Stanley Fish. Dar acolo este o altă lume. Punct.

Din cartea lui Claude Lévi-Strauss, recomand cititorilor, înainte de toate, articolul despre gîndirea japoneză, intitulat ”Totul pe dos” (pp.47-56). Nu sînt sigur că autorul are perfectă îndreptățire cînd pune în opoziție modul japonez de a privi lumea și eul cu cel european (gîndirea japoneză ar porni de la exterior spre interior, în timp ce gîndirea europeană ar proceda invers), dar sînt sigur că unele amănunte vă vor amuza: femeile din Japonia bagă acul în ață și nu ața în ac, iar bărbații introduc în grajd caii cu spatele. Citiți, vă rog, și extrasele de la punctul A.

Foarte interesante mi s-au părut și articolele ”Bijuteriile etnologului” (pp.115-127: bijuteriile sînt anexele nemuritoare ale corpului; ele resping / îndepărtează moartea), ”Probleme de societate: excizie și procreare asistată” (pp.79-99: obiceiul exciziei și circumciziei în unele țări africane), ”Sexualitatea feminină și originea societății” (pp.201-213: la origine, societatea a fost un matriarhat sau un patriarhat?)...

Dar cartea lui Claude Lévi-Strauss merită să fie citită în întregime.

Mîine (19 iulie) voi trascrie aici cîteva pasaje din carte.
Mîine, adică ieri, nu am avut dispoziție (și nici energie) pentru a culege pasajele promise.
Poimîine, adică azi (20 iulie, sărbătoarea sfîntului Ilie), am găsit și dispoziție, și energie, și timp.


A. Obiceiuri japoneze

”Croitoresele din era Meiji puneau ața în ac împingînd urechea acului pe firul de ață ținut nemișcat, în loc să împingă firul în urechea acului...; pentru a coase împingeau țesătura în ac în loc, cum facem noi, să înfigă acul în țesătură. În vechea Japonie se încăleca prin dreapta, iar calul era băgat în grajd cu spatele înainte” (pp.48-49).

”Tîmplarul japonez taie cu ferăstrăul trăgînd unealta spre sine... Olarul își învîrte roata cu piciorul stîng în sensul acelor de ceasornic, spre deosebire de olarul european sau chinez, care o învîrte cu piciorul drept și, în consecință, în sens invers” (p.49).

”O prietenă japoneză, mare călătoare, mi-a spus într-o zi că în fiecare oraș putea să aprecieze poluarea mediului examinînd gulerul cămășilor soțului ei. Nici o occidentală, cred eu, n-ar judeca așa: femeile noastre s-ar gîndi mai curînd că gîtul soțului lor nu e curat. Ele ar atribui o cauză internă unui efect extern: raționamentul lor ar merge dinspre interior spre exterior. Prietena mea japoneză, în schimb, raționa dinspre exterior spre interior” (p.51).

”În loc să facă, asemenea nouă, din subiect o cauză, gîndirea japoneză vede în el mai curînd un rezultat. Filosofia occidentală a subiectului este centrifugă; cea a Japoniei, centripetă, plasează subiectul la capătul drumului” (p.53).

B. Bărbatul care merge pe două cărări

”Un mit al indienilor seneca [din confederația irocheză, n. m.]... include un episod curios. O tînără a consimțit să se mărite cu un bărbat despre care știe că este fiul unei puternice vrăjitoare și îl urmează pînă în satul acesteia: 'Soțul mergea în față și ajunseseră într-un loc unde cărarea se despărțea în două poteci ce formau un fel de inel alungit care se închidea ceva mai încolo. Spre marea ei surprindere, femeia văzu cum soțul ei se dedublează și cele două corpuri urmează unul o potecă, iar altul cealaltă potecă. Rămase năucită, neștiind pe ce cale trebuia s-o apuce ea. Din fericire..., o alese pe cea din dreapta și văzu curînd că potecile se uneau și că acolo cele două corpuri ale soțului ei se contopiseră din nou..'” (pp.154-155, din articolul ”Gîndire mitică și gîndire științifică”).

P. S. În imagine: Takeuchi Seiho (1864-1942): Pagodă.


Citiţi în continuare!

joi, 17 iulie 2014

Epitete monahale


1. Deși nu-mi fac iluzii în legătură cu originalitatea, am căutat zile întregi (fără mare efect, după cum veți vedea), în prozatori și poeți (în tratatele filosofilor nu avea rost, nimic mai previzibil și mai anost decît stilul unui filosof) asocieri de cuvinte, în care adjectivul să aibă oarece conotații teologice și, mai cu seamă, să fie surprinzător, inedit.

Repet, nu m-am așteptat la cine știe ce descoperiri. Tot ceea ce a fost de scris s-a scris, încă de la Homer și mai dinainte. Și nu cred că există sintagmă mai amețitoare decît oinops pontos: ”marea de culoarea întunecată a vinului”. Dar asta nu i-a împins cîtuși de puțin pe poeți și prozatori să renunțe la scris. Se vede că sînt o stirpe optimistă...

Poeții au îmbinat substantivul și epitetul în toate felurile posibile, și-au stors vlaga și mintea în versificări îndrăznețe, cînd nu au fost ei înșiși purtați și vorbiți de limbaj și de rutinele lui, fără a-și da seama că, de fapt, nu sînt nimic altceva decît niște surcele purtate de un torent irațional, orb.

Combinațiile lexicale, figurile, tropii sînt, din păcate, în număr finit. Și numai Dumnezeu știe dacă acest număr finit este par sau impar (sau și par, și impar, în același timp). Oricum ar fi, sintagmele poetice se înșiră în spațiul strîmt dintre oximoronul lui Nerval (”soarele negru al melancoliei”) și tautologia Doamnei de fier ("A crime is a crime is a crime"). În opinia mea, de la o vreme, tautologia a devenit mai interesantă decît oximoronul. O tautologie reușită este, neîndoielnic, o summa a teologiei (și poeziei). În chip riguros, divinitatea se definește numai tautologic, este cea care este, atît. Și, altminteri, ce poate fi mai straniu, la miezul nopții, decît un ”întuneric beznă”? Probabil, doar întunericul însuși, nedefinit, alb.

Există, nu știu dacă ați băgat de seamă, tautologii remarcabile, rare, mai presus de orice metaforă. Aleg doar un exemplu din O mie și una de nopți, un superlativ: ”Și hakimul Ruian rămase uluit de mirare și în cea mai mirată uluire”. Ce poate fi mai frumos?

Să revin la prochimen. M-am îndreptat, așadar, spre domeniul vast și pestriț al ordinelor religioase. În Răsărit, toți călugării sînt de-un fel, poartă bărbi răsfirate ca măturile de sorg, stau prin peșteri (scorburi, vizuine, grote) și se hrănesc cu lăcuste (în zilele de harți), cu stafide și acadele (în celelalte zile), cu miere sălbatică și uleiuri vegetale (în zilele de post).

În Occident, este orecum altfel, mai multă varietate în denumiri, mai multă invenție culinară, mai multă frenezie olfactivă. Acolo, călugărițele / călugării țin de ordine și comunități diferite: benedictini, camalduli, carmeliți desculți (sic!), dominicani (predicatori), iezuiți (Papa Francisc, de-o pildă, face parte din ordinul iezuit, este un iezuit la propriu), franciscani (minoriți, cerșetori), cistercieni, cartusieni, trapiști etc.

Sînt mai mult decît sigur că ați auzit de călugării augustini (ignor, în schimb, dacă sfîntul Augustin a fost el însuși un călugăr augustin: va trebui să verific cîndva, înainte de sfîrșit, sau după sfîrșit, dar nu prea cred), de călugărițele ursuline, de călugării capucini (o varietate de ”cerșetori”). Ce fel de pension a urmat Emma Bovary? Sînt curios, dar nici asta n-am timp să verific acum: a învățat la ”religioase”, la maici, asta e sigur, nu cred că Flaubert a făcut vreo precizare în acest sens. James Joyce a frecventat un colegiu iezuit și n-a mai putut uita niciodată acest episod traumatic. Ne putem face o idee recitind Portret al artistului la tinerețe și îndeosebi secțiunea predicii despre eternitatea infernului: ”încercați să vă închipuiți groaznicul înțeles al acestui lucru...”. Pentru Joyce era suficient să se gîndească la Clongowes Wood College și avea aievea infernul în față...

Cum am spus deja, recolta de epitete monahale a fost, mai degrabă, mediocră. Ca ieri și azi și întotdeauna, n-am avut noroc. M-am resemnat de mult cu acest destin ingrat. Iată ce am cules, totuși. Încep cu un fragment dintr-un prozator la care am mai făcut aluzie în notele din carte, l-am citit de curînd și așa se explică simpatia mea subită și, probabil, temporară pentru el. Cînd voi mai avea oare timp și dispoziție să-l recitesc? Așadar:

”[Tristano] se întinse pe pat în încăperea aceea atît de franciscană, dar care aparținea totuși unui palat aristocratic, o cameră modestă, cu o oglindă pătrată și cu un pat... [El] înțelese că sobrietatea franciscană a acelei camere era unicul mod prin care ea [o grecoaică, Mavri Elia, n. m.] se putea opune unei vieți mohorîte, trăită într-o lume mohorîtă” (Antonio Tabucchi, Tristano moare, traducere de Vasile Mitu, Iași: Polirom, 2009, p.27). Ca să fiu acrimonios, sintagma ”sobrietate franciscană” (cum altfel pot fi franciscanii dacă nu sobri?) nu este o asociere formidabilă, se putea găsi ceva și mai original, nu spun ”nu”. Este vorba însă de o odaie din Atena (loc în care călugării franciscani lipsesc, probabil, cu desăvîrșire) și, pentru acest cuvios motiv, sintagma lui Tabucchi mi-a rămas în memorie.

Pasajul de mai sus mi-a sugerat aproape instantaneu un altul, afin; nu conține vreun epitet monahal, dar, la fel, sugerează o virtute evanghelică. Să-l citim: ”Am aruncat o privire în jurul meu. O odăiță minusculă, amenajată cu o sobrietate lapidară: o masă, un scaun, un pat...” (Milan Kundera, Gluma, traducere de Jean Grosu, București: Editura Univers, 1992, p.124). Numai odaia unei fecioare poate arăta așa.

N-am întîlnit deocamdată nici o asociere deșteaptă, care să cuprindă epitetul ”benedictin”. Toată lumea spune ”răbdare (sau minuție) benedictină”, dar asta nu înseamnă mare brînză (a se vedea alineatul următor!). Sintagma a devenit deja un clișeu hidos. Poetul Mihai Ursachi o folosea încă la începutul anilor 70, în batjocură, cu privire la bețivii care nu se mai dau duși dintr-o cîrciumă...

Apropo de benedictini. Într-o abație din Quebec, călugării produc o varietate de brînză (”blue cheese”), numită ”benedictină”. Este, desigur, o brînză eremitică, spirituală, cu foarte puține calorii. Dacă gustați o bucățică din numita brînză benedictină, cereți neapărat și un păhărel de Benedictină. Este un lichior gălbui, din plante, mai presus de orice superlativ. Nu veți regreta.

Despre Constantin Noica s-a zis adesea că te întîmpina cu un ”surîs iezuit” (adică viclean, ipocrit, nesincer etc.). Cînd ne-am întîlnit, mie nu mi s-a părut deloc așa. Ca adverb, ”iezuit” apare într-un vers de Emil Brumaru: ”Ciuperci umplute iezuit cu greieri” (”Ea stăpînește”, in Commedia dell'Arte, Editura LiterNet, 2006, p.11). Ca locuțiune adjectivală, îl întîlnim, bineînțeles, la Joyce: ”glumele tale lugubre de iezuit” (James Joyce, Ulysses, traducere de Mircea Ivănescu, București: Editura Univers, 1984, vol. 1, p.21).


2. În fine și fără legătură cu restul, un epitet livresc, mai rar la prozatori (mai frecvent la critici și eseiști), am identificat în fraza următoare: ”Soarele încă strălucea, albastrul cerului era cristalin, de o trufie emersoniană, dar eu mă simțeam ca un ticălos” (Saul Bellow, Darul lui Humboldt, traducere de Antoaneta Ralian, București: Editura ART, 2012, vol. 1, p.194).

Despre Ralph Waldo Emerson (1803 - 1882), probabil la el face aluzie Saul Bellow, nu știu decît un amănunt destul de ciudat, fiindcă n-ar trebui să-l știu, de fapt. Poetul american (dar a fost și filosof, și orator) nu face parte din cercul preferaților mei, nu l-am citit cu atenție, nu poți citi absolut tot,,, Tot ce cunosc din Emerson se rezumă, deocamdată, la niște eseuri în care exaltă Intuiția, Incoerența, Geniul, Natura, Experiența etc. Emerson era prețuit de Oscar Wilde, care, în De profundis, îl citează aprobativ*, de Marcel Proust, care îl menționează în eseul despre lectură (prefața la cartea lui John Ruskin, Sesam și crinii) și, bineînțeles, de Jorge Luis Borges care îi prețuia deopotrivă pe toți. Și pe Oscar Wilde, și pe Marcel Proust, și pe Ralph Waldo Emerson. Avea un suflet încăpător...

Și mai știu un amănunt, mi-am amintit de el chiar acum, nu mai puțin ciudat decît primul. Emerson a fost un scriitor anti-livresc: am mai întîlnit această specie de literați, nu este cîtuși de puțin nouă. Poeții sînt cei mai severi inamici ai cărților (se gîndesc cu siguranță la scrierile celorlalți), cei mai inspirați proroci ai experienței, ai trăirilor ferine, ai senzațiilor virginale, deși viața lor este la fel de lipsită de conținut și de fadă ca și a celor mai banali cititori de poezie.

Nu cred că Ralph Waldo Emerson a făcut excepție de la această regulă. Nici Walt Whitman care a afirmat cam același lucru n-a făcut. Și, la urma urmei, nu-mi explic prea ușor de ce lectura m-ar transforma într-un individ livresc, iar scrisul însuși l-ar lăsa pe poet fraged și nealterat...

Mă întorc la avertismentul lui Emerson. Iată ce spune Borges că a spus Emerson într-un eseu: ”Să fim cu băgare de seamă, viața însăși poate deveni un lung citat”. Să ne mulțumim atunci să cităm numai propoziții laconice. Cu toate acestea, problema cea mare nu este cît de lungi sînt citatele, unii au memorie bună și pot recita cărți întregi, alții nu rețin nici măcar un vers de 7 silabe.

S-ar putea, mă gîndesc, ca Emerson să se refere la ceva diferit. Nu la repetarea pe de rost a unor pasaje din înțelepți, cînd e cazul, și cînd nu e cazul, nu văd nimic rău în asta, sînt și înțelepții buni la ceva, dar la repetarea mecanică a unui mod străin, inautentic de a fi (și de a gîndi lumea). Cităm adesea viețile altora (viețile sfinților la modă, viețile starurilor sacre, nu contează), le repetăm / imităm mecanic, devenim un lung citat din alții, în loc să formulăm - mai bine sau mai rău, după puteri și inspirație - propriile noastre vieți mărunte și lipsite de orice sfințenie, pe care nu le va cita nimeni.

Și încă un lucru, un loc comun, ignorat de mulți cititori benedictini: a cita nu înseamnă cîtuși de puțin a gîndi, cînd citezi, din filosofi, îndeosebi, este aproape imposibil să reflectezi. Ți se întunecă mintea. Te ia cu vertij. Efortul este pur și simplu traumatizant. Să evităm, deci, o atare confuzie; mai întîi să gîndim (pre cît ne stă în putință) și abia apoi să cităm. În acest sens, avertismentul lui Emerson este îndreptățit. Dar numai în acest sens.

Asta-i tot. Poate vreun cititor cucernic a avut (va avea) mai mult noroc decît mine.

O notă pe aceeași temă, Omul-citat, aici.

3. Iată, de pildă, ce poate descoperi un cititor cucernic cu mult timp la dispoziție: ”Fruntea benignă a bibliotecarului puritan se aprinse trandafirie de speranță” (Joyce, 1, p.234). Este drept că la puritani nu prea sînt monahi...

Și dacă nu se dă bătut și caută în continuare, este imposibil să nu descopere că poetul Jules Laforgue îl socotea pe un anume Charles Ephrussi, crtic și colecționar de artă, un ”dandy benedictin” (cf. Edmund de Waal, Iepurele cu ochi de chihlimbar. O misterioasa moștenire de familie, traducere de Ioana Aneci, Iași: Polirom, 2014). Unii au pretins că numitul Charles Ephrussi ar fi fost modelul lui Swann al lui Proust.


P. P. S. Francisco de Zurbarán (1598–1664): Autoportret (Saint Luc en peintre, 1635 - 1640), detaliu.


Citiţi în continuare!

miercuri, 16 iulie 2014

Ah, nu-mi plac cărţile...


Max Blecher, Inimi cicatrizate, București: Editura ART, 2009, 208p., 24, 9 lei.

Romanul lui Blecher circulă și pe Internet. A intrat, cum ar veni, în ”domeniul public”, aparține poporului, lumpenproletariatului intelectual, liceenilor. Am găsit o versiune aici, pe ro.wikisource.com, fără paginație, fără adnotări și explicații, fără vreo garanție de acuratețe. Oare textul reprodus îi aparține cu adevărat lui Max Blecher? Nu știm. Nu vom ști. Putem verifica numai dacă avem în bibliotecă o ”ediție pe hîrtie”...

Nu poți cita dintr-o astfel de ”carte”. Nu are paginație, secțiuni, textul este continuu, o întindere de cuvinte; de la început pînă la sfîrșit, nici o diviziune, nici un reper. Să nu mint, totuși: cifre latine marchează cele 5 părți ale romanului. Este un fel de PDF care nu e PDF. Este ceva și, totodată, nu este nimic. Totul e otova, ”o linie oablă, oablă, care mere și mere și mere și iarăși se-ntoarnă ghe unghe o purces”. Știu și site-uri (foarte vizitate) unde cărțile ”electronice” arată la fel.

O astfel de ”carte” nu poate fi de nici un folos. Nimic și nimeni n-o autorizează. Textul plutește în derivă pe oceanul Internetului, ca o corabie fără pilot. Oricum ar fi, cred că romanul lui Max Blecher nu mai poate interesa astăzi decît într-o ediție critică. Îi urez, așadar, spor la muncă istoricului și criticului literar Doris Mironescu, care pregătește o astfel de ediție.

În consecință, recomand ediția de la ART, pe hîrtie, sau aceea de la Aius & Vinea, din 1999, mai veche, fiindcă eu unul nu concep o carte pe care să n-o pot sublinia. Și veți vedea imediat, am subliniat un pasaj destul de consistent.

Nu voi face o recenzie. Toată lumea cunoaște romanul lui Blecher. Este biografia unui student bolnav de morbul lui Pott, tuberculoză la coloana vertebrală, student găzduit în sanatoriul din Berck-sur-Mer, situat lîngă Calais, aproape de marea Mînecii și aproape de Coasta de Opal. Acolo a stat o vreme și Max Blecher. Atmosfera din Inimi cicatrizate aduce aminte, bineînțeles, de aceea din Muntele vrăjit. În romanul lui Thomas Mann, este, parcă, mai multă seninătate decît aici.

Protagonistul se numește Emanuel. Merge în restaurantul sanatoriului. Un prieten îi prezintă o femeie. Femeia îi împrumută o carte. Seamănă cu Clawdia Chauchat din Muntele vrăjit. Același chip de orientală: ”[Isa] Avea în îmbrăcăminte și în gesturi un rafinament atît de ascuns, încît putea fi luat drept cea mai banală simplicitate. Îl intrigară mai ales trăsăturile bizare ale obrazului ei cu pomeții foarte ridicați, ceea ce îi dădea un vag aer mongol, și părul în franjuri pe frunte, tăiat scurt, ca la chinezoaice (mai tîrziu află că se născuse într-o colonie din sudul Asiei și că mama ei fusese metisă). Avea un ten palid însă nicidecum anemic, s-ar fi zis luciul mat al unei pietre gălbui îndelung șlefuită”.

Veți găsi în pasajul transcris mai jos un amestec - întru totul veridic - de bibliofilie și bibliofobie. Isa este o bibliofilofobă, o bibliofobofilă, o filobibliofobă. Ca noi toți, de altfel. Cine iubește cărțile fără să se teamă de ele? Cine nu le urăște măcar un pic? Mulți cred (și spun) - și noi împreună cu ei - că a citi înseamnă a refuza Viața vie, a te așeza precaut la marginea curentului vital, a privi mefient, de la mare depărtare, ceea ce ar trebui trăit nemijlocit. Din păcate, nemijlocit nu putem trăi decît foarte puține lucruri.

Reproduc pasajul din Inimi cicatrizate, partea a III-a, după ediția din 1999*. Emanuel a terminat de citit cartea (poemele contelui de Lautréamont), o înapoiază Isei și îi face o vizită:

”În toată odaia nu exista nici un ornament. Un singur vas enorm de cristal conținea conuri uscate de brad, pe un dulăpior. Emanuel, mulţumind pentru carte, fu mirat cã nu vede nicăieri vreo bibliotecă sau măcar vreun volum.
- Ah, nu-mi plac cărţile!... O carte nu e nimic, nu este un obiect, spuse Isa. E ceva mort... care conţine lucruri vii, ceva ca un cadavru intrat în putrefacţie în care foşnesc mii de gîndaci. Toate cărţile le ţin în odaia de alături a îngrijitoarei mele, într-o ladă sub pat. Şi adăugã pe şoptite ca o mărturisire:
- Mi-e ruşine de faptul că a trebuit sã cunosc viaţa numai din cărţi...” (p.184).

* Blecher, Max, Întîmplãri în irealitatea imediatã. Inimi cicatrizate. Vizuina luminatã, Craiova & București: Aius & Vinea, 1999.

P. S. Marie-Augustin Zwiller (1850 - 1839): La liseuse.


Citiţi în continuare!

luni, 14 iulie 2014

Lista rușinilor mele


Am fost zilele trecute la Polirom și am bătut palma. Gata!

Voi scoate o nouă carte (un volumaș de eseuri, bineînțeles), în toamnă, înainte de Gaudeamus, dacă va binevoi Domnul, căci fără ajutorul Lui nimic nu este cu putință, nici măcar să păcătuiești ca lumea. Asta înseamnă că voi citi mai puțin (dacă se poate deloc, și se poate!) și voi scrie mai mult. Un sfert de oră de citit (rapid!) pe zi, 15 ore de scris. Mi se pare destul de echitabil. Adio recenzii! Adio meditații metafizice! Adio lecturi! Adio postări pe blog! Adio viață!

În alte cuvinte, nu-mi mai pot permite să mă plimb prin grădină, printre straturile de flori și puhoaiele de arome, să contemplu garoafele, gladiolele, crinii regali, mușețelul, rapița, usturoiul. Voi pune mîna pe hîrleț, greblă și stropitoare. Voi îngriji vegetația, voi afîna pămîntul, voi planta pătrunjel.

De unde rezultă matematic și luminos că, pentru un eseist (ca și pentru criticul ori istoricul literar), obiceiul cititului este cronofag. Altfel spus, mai pe românește, cititul este, fraților, o mare pierdere de vreme. Gîndiți-vă numai. Dacă un critic literar contemporan ar citi efectiv cartea despre care pretinde sus și tare că scrie în cronica lui, ar mai avea timp să-și redacteze recenzia? În nici un caz. Datoria poeților, prozatorilor, eseiștilor este să redacteze cărți, iar datoria cronicarilor este să redacteze recenzii. Cine scrie nu citește, cine citește nu scrie. Noi citim, nu muncim... Așa a împărțit Dumnezeu noroacele. Dacă poeții ar scrie cronici, iar cronicarii poezii, n-ar mai exista literatură adevărată, totul ar fi pe dos, oamenii ar începe să gîndească, soarele ar răsări la Apus și ar apune la Răsărit, luna iulie ar începe în data de 31 și s-ar sfîrși în decembrie sau februarie etc.

Să luăm un exemplu ilustru: G. Călinescu. Într-un articol optimist, divinul critic a mărturisit că nu a citit niciodată, dar niciodată, din pură plăcere. A citit din interes. Nimic mai nociv decît cititul fără scop și rost. Citești pentru un examen, pentru o teză, pentru un concurs, pentru a fi isteț într-o conversație, pentru a pune citate într-un studiu academic, dar este o blasfemie să citești doar pentru a citi. Numai fraierii citesc astfel. Numai fraierii citesc...

De ce să fim mai prejos decît somitățile de mai presus? De ce să fim mai naivi decît criticii literari? Adică ei au dreptul să nu citească nimic, iar noi, nu? Vorba filosofului: libertatea se asumă, nu se cerșește. Să fim dar liberi...

Dacă n-aș fi obligat, prin însuși contractul oficial, semnat cu editura Polirom (în două exemplare autentificate la notariat, în prezența unui înalt funcționar de la Oficiul de Mărci și Invenții și a unui fotograf), să renunț la citit pînă la sfîrșitul lui noiembrie 2014, aș răsfoi vara asta măcar cîteva cărți (le-am stivuit lîngă pat, va trebui, din păcate, să le așez la loc în bibliotecă). E vorba de cărți pe care nu le-am citit de mult sau pe care nu le-am citit deloc.

Iată lista rușinilor mele:

1. John Barth, Varieteu pe apă, traducere de Radu R. Șerban, București: Editura Univers, 1992. Un roman excelent, scris de John Barth, pe cînd era proaspăt, adică înainte de a începe să discute despre postmodernism și ”literatura epuizării”. Nemira a scos o traducere nouă în 2007. Romanul descrie ziua de 21 sau 22 iunie 1937 din biografia unui bărbat care și-a pus în cap să se sinucidă. La sfîrșitul zilei, omul nostru face ca Sabbath al lui Philip Roth: renunță la idee.

2. N. V. Gogol, Suflete moarte, traducere de Emil Iordache, Iași: Polirom, 2012. N-am recitit Suflete moarte din septembrie 1979. Eram în practica agricolă. M-a prins o ploaie grozavă pe cîmp. A trecut, vai, o întreagă eternitate. Este ca și cum n-aș fi citit niciodată ”poemul” lui Gogol. Îmi aduc aminte mai degrabă ploaia decît intriga romanului. Mai mult nu zic.

3. Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopții, traducere de Maria Ivănescu, București: Editura Cartea Românească, 1978. Cine nu a citit pînă în 2014 Călătorie la capătul nopții este un nătăfleț, un looser și un incult. N-am citit pînă acum romanul lui Céline.

4. Jean-Pierre Richard, Literatură și senzație, traducere de Alexandru George, București: Editura Univers, 1980. Autorul afirmă, și cred că are perfectă dreptate, că scrisul și cititul sînt la fel de mult experiențe de viață (și viață vie!!!) ca spălatul rufelor în zi de sărbătoare, ca pescuitul de sturioni în Bahlui, ca zborul cu Zeppelinul pe deasupra Atlanticului, ca ajunarea și rugăciunea în pustiul Tebaidei.

5. Montaigne, Eseuri, traducere Mariella Seulescu, București, Editura Științifică, 1971. Niciodată nu citești de suficiente ori cărțile fundamentale. Remarc în treacăt că traducerea eseurilor este infernal de proastă. Poate se hotărăște o editură importantă să tipărească o nouă traducere.

Dixi et salvavi animam meam...

P. S. Jusepe de Ribera (1591 - 1652): Saint Jérôme lisant. Interesant: citesc că Jusepe de Ribera a fost un pictor spaniol ”tenebrist”...


Citiţi în continuare!

vineri, 11 iulie 2014

Louise Colet


Norocul a făcut ca, după cearta definitivă cu Flaubert, Louise Colet să-i păstreze scrisorile. Cine a fost femeia care l-a determinat pe Flaubert să-i scrie aproape în fiecare noapte, vreme de un deceniu?

Louise Colet era mai vîrstnică decît prozatorul cu 11 ani. Se născuse în 15 august 1810 (Flaubert în 12 decembrie 1821). Prozatorul avea 25 de ani cînd s-au cunoscut. Ea: tot cu 11 în plus. Femeia era căsătorită cu un anume Hippolyte Raymond Colet, muzician (profesor de armonie la Conservator), dar avea deja un amant oficial, pe filosoful Victor Cousin (traducător și specialist în Metafizica lui Aristotel), și alți cîțiva amanți neoficiali. Iubea iubirea: amabam amare, a spus și sfîntul Augustin.

Louise scria poezii care nu-i plăceau deloc lui Flaubert: le considera prea declamative. Flaubert visa un lirism pur, non-subiectiv. Cu toate acestea, prietenii și criticii literari (în cercurile cărora trona ca o Muză binevoitoare) o vor ajuta pe Louise să primească de 4 (patru) ori premiul Academei franceze.

În 1840, cînd naște o fată (o va numi Henriette), nici muzicianul Hippolyte Raymond Colet, soțul oficial, și nici filosoful Victor Cousin, amantul oficial, nu acceptă paternitatea fetiței. Aveau oarece îndoieli. Louise Colet va trebui să se descurce singură. Ingratitudinea bărbaților este bine cunoscută.

Gurile rele pretind că poeta a avut și alți amanți (principali și secundari). Enumerăm pe cei mai iluștri: Alfred de Vigny, Alfred de Musset, Abel Villemain (acesta a fost și politician) și, la urmă, dar nu în ultimul rînd, Gustave Flaubert. După un început promițător, ardent, legătura dintre Louise Colet și Flaubert s-a răcit treptat, din pricina comodității prozatorului și a ciudățeniilor lui, devenind ceea ce francezii numesc atît de plastic (acesta e geniul lor: formulele eufemistice!) ”une amitié amoureuse”.

Între timp (1849 - 1851), Flaubert călătorise în Orient (Egipt, Turcia, Palestina, Siria etc.), vizitase lupanarele din Cairo și Esneh (aici o cunoaște pe faimoasa curtezană Rușciuk-Hanem), odăi mirosind a păduchi, a depravare și a ulei de santal. Cînd s-a întors acasă, cu aproape toți dinții căzuți, pleșuv, și, poate, cu un sifilis, avea 30 de ani și nici o dorință sexuală. Devenise brusc bătrîn și mofturos. Pe Louise o amîna cu lunile.

Prietenia celor doi se stinge la începutul anului 1855. Flaubert lucra la Madame Bovary, cîte 16 ore pe zi, nu mai ieșea din casă. Era ursuz, nesociabil.

Louise Colet moare în 8 martie 1876. Cum am menționat deja, a păstrat toate epistolele primite de la Flaubert. Îndată după moartea prozatorului, în 8 mai 1880, nepoata lui, Caroline, solicită de la destinatari (sau moștenitori) scrisorile și începe să le publice, în mai multe volume, începînd cu anul 1887.


Propun să citim, mai întîi, o colecție de amînări și îndurări:

”Nu-mi repeta mereu că ți-e dor de mine, nu-mi mai spune toate lucrurile astea care mă mîhnesc. La ce bun? Odată ce trebuie să fie așa, odată ce nu pot lucra altfel. Sînt un om al exceselor. Ceea ce ar fi înțelept pentru un altul îmi este funest... Te încredințez că un deranj material de trei zile mă face să pierd alte cincisprezece, că mi-e îngrozitor de greu să mă reculeg și că, dacă am luat această hotărîre care te supără, este în virtutea unei experiențe infailibile și repetate” (p.130, 25 septembrie 1852, către Louise).

”Nu ne vom vedea, biata mea dragă, pînă cel mai devreme la sfîrșitul lui ianuarie; Bovary merge atît de încet! Nu fac decît patru pagini pe săptămînă” (p.143, 29 decembrie 1852, către Louise).

”Am ceva să-ți spun, și anume că Bovary înaintînd doar cu pași de broască țestoasă, renunț să mai amîn pînă la terminarea părții de care mă ocup întîlnirea noastră de la Mantes. Ne vom vedea peste două săptămîni cel tîrziu” (p.161, 26 aprilie 1853, către Louise).


În încheierea acestei note, transcriu cîteva imagini tipic flaubertiene:

”Încordîndu-mi voința, am reușit să fac din muncă un obicei; cînd mă întrerup însă, toată sila mea urcă iar la suprafața apei, ca un stîrv umflat arătîndu-și pîntecul verde și împuțind aerul pe care-l respir” (p.64, 2 decembrie 1846, scrisoare către Louise Colet).

”Am în mine, în adîncul meu, un plictis radical, intim, înecăcios și permanent... Reapare cu orice ocazie, ca stîrvurile umflate ale cîinilor, care se ridică mereu la suprafața apei, în ciuda pietrelor legate de gît ca să-i înece” (p.65, 20 decembrie 1846, către Louise Colet).

”Mîlul e răscolit; tot soiul de melancolii, ca niște broaște rîioase trezite din somn, își scot capetele din apă și formează o stranie muzică” (p.189, 14 august 1853, către Louise Colet).

”Am senzația că străbat o singurătate fără sfîrșit ca să ajung nu știu unde. Și tot eu sînt în același timp deșertul, călătorul și cămila” (p.393, 27 martie 1875, scrisoare către George Sand).

P. S. În imagine: Louise Colet, o litografie.


Citiţi în continuare!

miercuri, 9 iulie 2014

Eczema


Ideea de a scrie pentru o recompensă, pentru notorietate, pentru faimă, vîlvă, glorie, pentru reputație i-a fost complet străină lui Flaubert. Îl cred pe cuvînt, cînd declară (și nu o singură dată): ”Am abandonat orice idee de vîlvă”.

În realitate, Flaubert a scris (numai și numai) pentru euforia solitară pe care o trăia, uneori, cînd era mulțumit de munca lui, cînd termina o frază printr-un adverb, cînd reușea o propoziție simplă (de felul ”El ieși”), cînd elimina dintr-o frază un ”care” (sau un ”că”).

Scrisoarea către Louise Colet din noaptea de 24 aprilie 1852 este cea mai bună mărturie. Există, se vede, fericire și în singurătate, o fericire egoistă, avară: ”Am întrevăzut cîteodată (în zilele mele mari cu soare), la lumina unui entuziasm care îmi înfioară pielea de la tălpi pînă la rădăcina părului, o stare de spirit astfel superioară vieții, pentru care gloria n-ar fi nimic, și chiar fericirea inutilă” (p.108, 24 aprilie 1852, către Louise Colet)..

A scrie cu un scop străin scrisului (a scrie, repet, pentru faimă, a scrie pentru un cenaclu, pentru un grup de fani, a scrie pentru un premiu academic, pentru omenire) era în ochii lui Flaubert cea mai proastă opțiune posibilă într-o viață de scrib. Nu-ți poți sprijini bucuriile (fericirea, cu un cuvînt desuet și ieșit din vocabularul filosofilor) pe ceva care nu depinde cîtuși de puțin de tine. Stoicii au constatat primii asta.

Flaubert nu scria greu decît pentru că voia să scrie greu. În fond, scria lesne și repede. Corespondența lui este o dovadă suverană. În cîteva ceasuri, dincolo de miezul nopții, acoperea zece pagini pentru Louise Colet. Îi refuza adeseori rugămințile de a se întîlni într-un hotel obscur și mizer, la mijlocului drumului dintre Rouen și Paris (numai o oră de mers cu trenul și pentru unul, și pentru altul), în localitatea Mantes, dacă nu mă înșel. Îi scria, în schimb, aproape zilnic (în ceasurile nopții, după ora 1), epistole de o mare frumusețe. Dar de văzut, nu voia s-o vadă. Bărbații sînt ciudați, cînd nu sînt idioți de-a binelea...

Deci, Flaubert scria, în fond și la urma urmelor, cu ușurință. La Madame Bovary și la celelalte romane, la povestirea Un coeur simple, înainta cu o exasperantă (pentru editorii săi) lentoare, dintr-un soi de egoism al voluptății. Trăise euforia în scris. Voia să o repete. Numai așa îmi explic ”chinurile” stilistice ale prozatorului (devenite proverbiale).

Tipărirea romanelor îl lăsa rece. Zarva nu-i spunea nimic. În definitiv, nu pentru asta muncise. A făcut un atac cerebral la nici 59 de ani. Și-a trăit viața ca un ”un urs în peșteră”, ca o ”stridie” (sînt termenii lui), scriind și recitînd ceea ce scria, izolat în pavilionul din cătunul Croisset, pe malul Senei. Mă întreb dacă merită să trăiești așa, refuzînd aproape totul. Nu găsesc nici un răspuns acum. Și nu e prima dată cînd mă întreb...


Cîteva citate din volumul 4 de Opere, Flaubert, Corespondență, traducere de Liliana Alexandrescu-Pavlovici, București: Editura Univers, 1985.

”Iată-mă din nou la Croisset, lîngă foc, eu însumi buturugă. Stau aplecat peste masă și scriu cu îndîrjire. Am abandonat orice idee de vîlvă. Ce fac e pentru mine, numai pentru mine... Nimic mai monoton decît viața mea; se scurge mai uniformă decît rîul care-mi trece pe sub ferestre... Am îmbătrînit mult în raport cu o grămadă de lăcomii a căror satisfacere, altădată, mi se părea indispensabilă. Și pe urmă tot repetînd că strugurii sînt acri, nu ajungi s-o crezi? Așa că trăiesc de pe o zi pe alta, lucrînd ca să lucrez, fără un plan de viață, fără proiecte (am făcut prea multe proiecte), fără vreun chef anume, decît să scriu mai bine” (p.99, 17 ianuarie 1852, scrisoare către Ernest Chevalier).

”A voi să placi înseamnă a te înjosi. Odată ce publici, cobori din operă. Gîndul de a rămîne toată viața complet necunoscut nu mă mîhnește deloc” (p.100, 3 aprilie 1852, către Louise Colet).

”Peste un sfert de oră, s-a schimbat totul; îmi bate inima de bucurie. Miercurea trecută am fost obligat să mă scol să-mi caut batista; îmi curgeau lacrimile pe obraz. Mă înduioșasem eu însumi scriind, aveam o voluptate plină de delicii, izvorîtă și din emoția ideii mele, și din fraza care o exprima, și din satisfacția de a o fi găsit... Sînt, în ordinea asta, emoții mai înalte: acelea în care elementul sensibil nu intră cu nimic. Ele depășesc atunci virtutea în frumusețe morală... Am întrevăzut cîteodată (în zilele mele mari cu soare), la lumina unui entuziasm care îmi înfioară pielea de la tălpi pînă la rădăcina părului, o stare de spirit astfel superioară vieții, pentru care gloria n-ar fi nimic, și chiar fericirea inutilă” (p.108, 24 aprilie 1852, către Louise Colet).

”Să fiu cunoscut nu e principalul meu interes, așa ceva nu satisface total decît foarte mediocrele vanități... Celebritatea cea mai completă nu-ți potolește neliniștea și mori aproape întotdeauna în nesiguranța propriului tău renume, dacă nu ești un nătărău. Așadar, faima nu te clasează mai mult în propriii ochi decît obscuritatea. Țintesc mai sus, să-mi plac mie însumi” (p.117, 26 iunie 1852, scrisoare către Maxime du Camp).

”Îmi vorbești iar, sărmană, dragă Louise, de glorie, de viitor, de aclamații. Acest vechi vis nu mă mai stăpînește... Nu fac aici paradă de falsă modestie; nu, nu cred în nimic. Mă îndoiesc de toate, și ce importanță are? Sînt resemnat să muncesc toată viața ca un negru fără nădejdea vreunei recompense. O eczemă pe care o scarpin, asta-i tot... Și apoi chiar admițînd ipoteza succesului, îți dă el vreo certitudine? Dacă nu ești un cretin, mori întotdeauna în incertitudinea propriei valori și a valorii operelor tale” (p.129, 19 septembrie 1852, către Louise Colet).

P. S. În imagine: Bernardo Luini (1480 - 1532): La Modestie et la Vanité.


Citiţi în continuare!

luni, 7 iulie 2014

Mickey Sabbath


Philip Roth, Teatrul lui Sabbath, traducere de Iulia Gorzo, Iași: Polirom, 2013, 517p., 34, 95 lei.


Și, da, citesc Teatrul lui Sabbath, știu că este o capodoperă, știu și că toată lumea știe și susține că este o capodoperă, îmi dau seama pe măsură ce citesc că este o capodoperă, înțeleg că este o capodoperă, toți criticii și scriitorii care au recenzat romanul lui Roth au zis deja că este o capodoperă, juriul care acordă National Book Award for Fiction a consfințit acest adevăr în 1995, recunosc faptul luminos că este o capodoperă, și, da, asta nu mă oprește să-i văd cusururile.

Nu mă priviți cu dispreț. Nu-s un încuiat. Nu-s nici mironosiță. Știu și de glumă. Prețuiesc lucrul bine făcut oriunde s-ar afla (cînd sînt în stare să-l percep), inclusiv în romanul lui Philip Roth, există scene de-a dreptul delirante, zeci de pagini de o mare, paradoxală frumusețe: iubirile lui Sabbath, îndeosebi, relația lui cu frenetica Drenka, căutarea disperată a vaporoasei Nikki, obsesia nimicniciei.

Prețuiesc și umorul personajului, cinic, batjocoritor, lipsit de bunăvoință și speranță. Numitul Sabbath (64 de ani, ”un butoi cu barbă” etc.) este, printre altele, și un desfrînat major, unul dintre cei mulți de pe fața încăpătoare a pămîntului, un nesăbuit, un erotoman, un maniac minor, un depresiv minor. Nu-și refuză nici o plăcere (de ordin auto-hetero-erotic, numai homosexual nu este, și mă întreb de ce...), nu se poate cenzura în nici o împrejurare (moarte reprimaților!), n-are măsură (ca și, uneori, prozatorul care l-a imaginat). Aici seamănă întru totul cu ultima lui iubită, croata Drenka.

Ca filosof cinic-sardonic, Sabbath (fostul păpușar din New York, fosta speranță a teatrului experimental de marionete, ratatul care și-a ratat pînă și propria-i ratare), știe că totul cu moarte se sfîrșește și trage din acest principiu încurajator toate consecințele de care este în stare un evreu american. Nu posedă nimic (doar femei, cît mai multe femei, o posesiune efemeră, totuși), nu face nimic (este un trîntor stricto sensu), a renunțat aproape la orice, la niște haine curate, de pildă, nu are casă, bani, nimic, nimic, nimic. Numai o enormă disponibilitate de a rîde acru de toți ceilalți și, cu atît mai mult, de el însuși. Dar privațiunile nu-l salvează, nu-l fac simpatic. Nici nu urmărește asta.

Sabbath înțelege viața (mai degrabă intuitiv, nu a trecut prin școli, nu i-a citit pe înțelepți) ca prilejul unui mărunt hedonism, departe de euforia solitară a unui Flaubert, să zicem, departe de ceea ce înțelegeau filosofii hedonici din Antichitate prin plăcere: a bea un pahar cu apă cînd ți-e sete. Nu caută noblețea și, în consecință, se poartă rareori cu noblețe. Nu-i un aristocrat, un binefăcător, un filantrop. Pot cita o singură împrejurare care-mi dezminte caracterizarea: o vizitează în fiecare seară pe Drenka (ultima lui iubită și amantă), bolnavă de cancer, în odaia de spital și discută cu ea, îi povestește întîmplări din trecut, încearcă să-i aline suferința.

Știți ce nu-mi place la această carte? În primul și în primul rînd, excesul. Excesul nu-i bun nici în virtute, nici în viciu. Nici în plus, nici în minus. Nici în rai, nici în iad. Și, în definitiv, excesul nu-i bun nici în exces. Nu-mi vorbiți de măreția excesului, de tragicii greci, de hybris. Nu există nimic măreț în exces. Ce-i drept, nu există nimic măreț nici în opusul lui...

O glumă, o potrivire amuzantă de vorbe, o frază au haz numai și numai dacă le spui o singură dată, hai, două. Depinde de auditoriu. Dar dacă le repeți de o sută de ori, în aceeași formă și cu aceeași intonație, plictisești și, de la un moment încolo, iriți. Publicul pleacă furios de la prelecțiune sau adoarme. Cititorii suspină: ”Nașpa roman!” Tot ce-i mult strică, obosește, devine antipatic. Chiar la un prozator cinic, ca Philip Roth, că de el vorbim acum, ori la Mickey Sabbath.

Presupun că lumea știe despre ce este vorba în acest roman apărut în toamna anului trecut, prin noiembrie. Dacă nu, trimit la cronicile specialiștilor. Una aici . Și încă una dincoace

Mă întorc la aspectul excesiv al cărții. Voi da un exemplu. După moartea Drenkăi, Sabbath merge la mormîntul ei, se întinde pe țărîna rece și vorbește cu ea, ca și cum femeia iubită ar mai fi în viață, ca și cum l-ar putea auzi și i-ar putea răspunde, ca și cum ceea ce spui aici ar putea fi auzit și dincolo. Dincolo de moarte. Și pe măsură ce vorbește, Sabbath se excită (nici nu-i trebuie mult), este meritul lui, și, în consecința dialogului, se masturbează deasupra mormîntului. Să ziceam că o astfel de încununare a conversației cu o defunctă ar putea fi acceptată de către un cititor dezinhibat (și chiar de unul inhibat).

Dar Sabbath nu este singurul mușteriu care își strigă în acest chip suferința (aici intervine excesul). În cazul Drenkăi, durerea tuturor foștilor ei amanți ia una și aceeași formă hilară și cam monotonă. Inșii opresc mașina, se furișează prin cimitir la mormîntul femeii, plîng și se masturbează, se masturbează și plîng. Trece pe acolo un anume domn Scott Lewis, ”magnatul cardurilor de credit” și procedează ca Sabbath. Trece și electricianul pensiunii, Barrett, și procedează ca domnul Scott Lewis. Trece și un polițist furios, care procedează conform regulamentului și le trage o mamă de bătaie. Oamenii se repetă, cad în rutină, devin niște automate. Pînă una alta, i-aș fi voit mai inventivi. Lipsa de inventivitate se cheamă ritual compulsiv. Unii vor accepta acest episod mecanic. Alții, nu. Mă prenumăr, din păcate, printre ei.

Sigur, recunoaștem aici o comedie a excesului. Ce-a fost azi, va fi și mîine, și va fi și poimîine, și răspoimîine, și întotdeauna, și în veacul vecilor. Amin. Atît în mare cît și în mic, vorba lui Nietzsche. Același individ este toți indivizii și nici unul. Nihil sub sole novi...

Dar să trecem... Calitățile prozei lui Philip Roth sînt evidente orișicui. De neuitat rămîne figura primei soții a lui Sabbath, sinucigașa Nikki, femeia cu ”ochi de nepătruns”, care nu trăiește în realitate decît atunci cînd este pe scenă, printre păpuși.

În concluzie, nu vă sfiiți... Cumpărați romanul lui Philip Roth. Are un preț rezonabil, la urma urmelor, orice viciu se plătește :)) Îndrăzniți și vizitați această lume de marionete absurde, din care lipsește tocmai Păpușarul-Șef, Bossul care trage sforile! Precum Mickey Sabbath, are și El, poate, degetele cuprinse de artrită...

P. S. În imagine: Robert Cranois: La mort du clown.


Citiţi în continuare!

duminică, 6 iulie 2014

Nuduri în bibliotecă


Am privit multă vreme portretele unor cititori din Renaștere și Baroc, îmbrăcați foarte gros, cu sentimentul și ideea (greșite!) că veșmintele bogate (îndeosebi blănuri) aveau menirea să arate rangul acestor personaje, noblețea, prestigiul lor. Cartea avea, în opinia mea, o funcție similară: sugera complicația intelectuală a individului.

Vă amintiți poate de portretele lui Erasm din Rotterdam. Unul dintre ele este pictat, în 1523, de Hans Holbein cel Tînăr. Să-l examinăm cu atenție: robă grea, mîneci răsfrînte, căciulă pe frunte, degetele sprijinite pe un tom.



Un alt portret al lui Desiderius Erasmus (realizat de același artist) îl reprezintă pe savant scriind.



Să privim acum un tablou al lui Jean Siméon Chardin, din 1734, intitulat Un philosophe occupé à sa lecture; prezintă aceleași caracteristici: filosoful nostru este strivit de blănuri.



Să trecem acum, cu voia Dvs., la tablouri mai recente. Propun, mai întîi, celebra La Liseuse a lui Jean-Jacques Henner. Tabloul a fost realizat în 1883. L-am pus pe blog de multe ori. Iată-l:



Tot o carte citește (sau se preface numai) și femeia din tabloul (mai degrabă, ironic) al lui Emmanuel Benner, Marie-Madeleine au désert (1886). Îl puteți contempla chiar deasupra acestei note (este prima imagine din șirag). Din fericire pentru ea, Maria Magdalena nu se găsește chiar într-o pustie, ca sfîntul Anton al lui Flaubert, ci într-o încăpere (poate, o peșteră). Penitenta se sprijină pe mătăsuri și moliciuni. Instrumentarul căinței este complet (îl știm din tablourile care descriu ”vanități”): un craniu, o evanghelie uriașă, penumbră, melancolie, alean. Singurul amănunt incongruent în contextul tristeții este albeața trupului, nefirească pentru o locuitoare a pustiei. Trebuie să presupunem în peșteră (dacă e o peșteră) și existența unui izvor. Emmanuel Benner insinuează fie că straiul femeii a putrezit de mult, s-a tocit de purtare (dar asta nu explică strălucirea așternutului), fie că orice căință autentică produce fierbințeală și ridică temperatura încăperii pînă la un nivel suportabil și de către un om dezbrăcat. Optez, desigur, pentru a doua posibilitate.

Mă întorc la imagini. Constatăm că veșmintele dispar treptat, dintr-o cauză necunoscută, mai ales dacă este vorba de domnițe și penitente. Nuduri de bărbați care citesc este mai greu să găsim pe Google (cineva îmi arată că se găsesc, totuși). Bărbații nu au desuetul obicei de a citi cărți. Ei citesc cel mult cadranele de pe bordul mașinilor (adeseori, este singura lor lectură în viață)...

Pentru a înțelege rostul straielor bogate, trebuie să deschidem cartea lui Fritz Nies, Imagerie de la lecture: Exploration d'un patrimoine millénaire de l'Occident, traduction de l'allemand par Jacques Grange, Paris, PUF 1995. Este o cercetare iconografică.

Autorul german pretinde că, timp de secole, nu s-a făcut foc în bibliotecă din pricina obiectelor ușor inflamabile. Cărturarii lucrau, deci, în frig. Cei care petreceau multe ore în bibliotecă sau scriptorium, călugării în Evul Mediu, savanții în epoca modernă, erau obligați să se îmbrace foarte gros. Desigur, nu era o ținută extrem de comodă. Dar cititul a presupus dintotdeauna sacrificii. Mai tîrziu, a apărut caloriferul. Cititorii au putut, astfel, să se dezbrace fără teamă. Precum cititoarea lui Jean-Jacques Henner.

Să nu uităm că regina Christina a Suediei îl convoca pe Descartes în biblioteca ei. Lua lecții de filosofie de la el. Răsfoiau cărți. Gînditorul a răcit și a murit (în februarie 1650). Regina, obișnuită cu gerul, i-a supraviețuit...

Nu vă lăsați, așadar, ademeniți de regine...


Citiţi în continuare!

vineri, 4 iulie 2014

Akropolis


Cînd am urcat pe Acropole, într-o zi foarte luminoasă de februarie, și am văzut templele și statuile (Erechteion, Parthenon), mi-am pus o întrebare simplă, o întrebare pe care nu mi-o pusesem pînă atunci. Bine, bine, și grecii ce făceau aici? Cum se manifesta pietatea lor? Aveam bănuieli, dar nu citisem nimic precis. Nu mă interesase problema.

Răspunsul pare extrem de banal. Grecii nu făceau aproape nimic. Intrau în templu, spuneau o rugăciune, o formulau chiar atunci, încă nu apăruseră rugăciunile de-a gata, și plecau senini acasă. Oamenii se bucurau, erau veseli, destinși. Nu aveau sacerdoți. Nu-i supraveghea nimeni. Lăsau o ofrandă de fructe și flori...

Gianni Vattimo a predicat, în secolul 20, o ”gîndire slabă”, dar s-a săturat foarte rapid de ea și a trecut la ”gîndirea forte” a marxismului, semn sigur de imbecilitate (în sensul etimologic, superior, nobil, al termenului). La bătrînețe, omul vrea certitudini, dogme.

În deosebire de evrei, grecii aveau - acum 2500 de ani - o ”pietate slabă”.

Istoricii au constatat că Misterele de la Eleusis (misterele despre care nici un grec nu cuteza să vorbească) nu erau nici ele mare lucru. Nu se întîmpla nimic spectaculos, nimic înfricoșător, nu tremura nimeni, nu-și lovea nimeni capul de pereți. Aristotel însuși a fost dezamăgit: numai atît?

Relația încordată cu divinitatea vine din altă parte: de la evrei. Yahweh este adesea mîniat pe poporul lui, este un ”Dumnezeu gelos”, se înfurie, pedepsește, se îndură de cine vrea să se îndure și are milă de cine vrea să aibă milă. Dumnezeul furios și arbitrar al evreilor a fost moștenit de creștini. Pietatea s-a birocratizat. Au apărut vicarii, arhiepiscopii, paracliserii, mediatorii, popii. Rugăciunea a devenit liturghie dirijată de funcționari posomorîți.

Să schimbăm decorul.

M-am uitat chiar azi la niște poze. Am văzut un chip cunoscut, o grădină. Un edificiu mai degrabă modest. Era un templu din Japonia. Cineva prindea pe un perete de lemn (în Japonia toate templele sînt de lemn) un bilețel pe care scrisese o dorință. Asta e tot ceea ce trebuie să faci într-un templu. A, și mai trebuie să faci ceva: să fii cît se poate de destins.

Îți (s)pui o dorință, o scrii pe o hîrtie și o lași acolo. Dacă zeii își vor găsi timp (oricum, au o eternitate la dispoziție), o vor citi...


P. S. Cîteva citate din Robert Flacelière, Viața de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, București: Editura Eminescu, 1976.

Religia grecilor este una ”fără dogmă și fără carte sfîntă” (p.240).

Și: ”preoții nu aveau nevoie de 'chemare', ei erau magistrați ai cetății” (239).

Și: ”Cultul este format în esență din rugăciuni, din sacrificii și din purificări. Rugăciunea se face de obicei în picioare, cu brațele ridicate spre cer, cînd e adresată lui Zeus sau celorlalte divinități cerești, cu brațele lăsate în jos, spre pămînt, cînd e adresată lui Hades sau celorlalte divinități din infern” (241).

Și încă: ”Ofrandele care însoțesc în mod normal rugăciunea pot fi o libație de vin sau de lapte, sau pot consta din cîteva prăjituri și dulciuri (pelanos) așezate pe altar, din legume și din primele fructe din orice recoltă” (p.241).

P. P. S. În imagine: cîntăreț din aulos.


Citiţi în continuare!

joi, 3 iulie 2014

Restul


Lui Marcel Proust nu-i plăceau scrisorile lui Gustave Flaubert (1821 - 1880), deși îi aprecia romanele, din care cita pe de rost zeci și zeci de fraze, sintaxa deformată, faptul că o propoziție se putea termina printr-un adverb. O spune decis în eseul despre stilul prozatorului: ”ceea ce uimește la un asemenea maestru este mediocritatea corespondenței”. Uimitoare observație!

În opinia mea, Proust nu avea dreptate. Flaubert a fost un epistolier admirabil. Ce-i drept, în vremea lui Proust, încă nu i se publicase (lui Flaubert) corespondența în întregime. Era încă risipită pe la moștenitorii destinatarilor. Și nu știu în ce an au fost publicate scrisorile către Louise Colet. Nicăieri nu este autorul lui Bouvard şi Pécuchet mai liber, mai autentic, mai destins decît aici. Începea să redacteze o scrisoare îndată după miezul nopții și se oprea pe la 3-4 dimineața. Cînd lucra la un roman, avea palpitații, dureri. În epistole, scria cu o plăcere vădită...

Corespondența lui Flaubert nu este doar un jurnal de lucru. Mai mult decît numărul de pagini redactate într-o săptămînă, mă interesează părerile lui despre raportul dintre artă (scris) și viață. Am mai spus: viața lui Flaubert se rezumă perfect prin verbul a scrie bine. Nu-l interesa nimic altceva, restul. Deși Gustave Flaubert știa perfect ce cuprinde acest mult disprețuit ”rest”: nu doar să scrii, ci să și privești, să miroși, să guști, să meditezi, să iubești. Poate să și iubești, cine știe... Chiar dacă a iubi este o formă de pasivitate...

Firește, cei mai mulți oameni (oamenii normali, folosesc termenul fără nici o ironie) înțeleg altceva decît Flaubert prin viață. Și se comportă ca atare. În definitiv, nimeni nu-i obligat să facă precum autorul acestor scrisori. Și eu găsesc excesivă credința lui în Artă, numai și numai în Artă (majuscula este a lui). În numele ei, Flaubert trage o linie groasă peste toate celelalte lucruri pe care le-am putea face într-o viață. Pe de altă parte, experiența lui (aproape neomenească) constituie un bun prilej de meditație asupra raportului numit mai sus. Pentru ce anume este mai bine să optăm: pentru viață sau pentru scris? Pentru lumea din jur sau pentru cărți? Literatură sau senzație?

Am cules aici, într-o mică chrestomatie, o parte dintre propozițiile definitorii pentru gîndirea lui Flaubert. Dacă sînt deja prea multe, vă rog să vă opriți la oricare dintre ele. Nu-i nevoie să le citiți pe toate, chiar dacă mie mi-a făcut plăcere să le transcriu în încheierea acestei note.

Recitesc (și voi cita din) volumul 4 al scrierilor lui Flaubert: Corespondență, selecție și traducere de Liliana Alexandrescu-Pavlovici, București: Editura Univers, 1985.




”Oricît de uniformă ar fi viața ta, ceva tot ai de povestit. Dar a mea e ca un lac, ca o mlaștină stătută, pe care nimic nu o tulbură și în care nimic nu apare. Fiecare zi seamănă cu cea din ajun, pot spune de pe acuma ce am să fac peste o lună, peste un an, și asta mi se pare nu numai înțelepciune, ci chiar fericirea” (p.58, 26 august 1846, scrisoare către Louise Colet).

”...n-am renunțat la viață cum pari tu să crezi. Ca oricare altul, deschid nările ca să adulmec trandafirii și deschid ochii ca să contemplu luna. Dragoste, prietenie, n-am dat nimic deoparte” (p.59, 27 august 1848, către Louise Colet).

”Să ne ferim de tot ce seamănă a inspirație. De altminteri nu se trăiește permanent în inspirație” (p.64, 13 decembrie 1846, către Louise Colet).

”Sînt trei luni și jumătate de cînd scriu fără oprire de dimineață pînă seara” (sfîrșit de noiembrie 1847, către Louise Colet).

”Urăsc viața. Vorbele mi-au ieșit, să rămînă! Da, viața, și tot ce-mi amintește că trebuie s-o suport” (p.94, 21 octombrie 1851, scrisoare către Maxime du Camp).



”În viața pe care mi-o predici aș pierde și puținul ce-l am... Mai bine stau la gura sobei făcînd Artă numai pentru mine, așa cum aș juca popice. Arta, la urma urmei, poate că nu e mai serioasă ca jocul de popice. Poate că totul nu e decît o imensă farsă...” (p.96, 3 noiembrie 1851, către Maxime du Camp).

”Am abandonat orice idee de vîlvă. Ce fac e pentru mine, numai pentru mine... Nimic mai monoton ca viața mea; se scurge mai uniformă decît rîul care-mi trece pe sub ferestre” (p.99, 17 ianuarie 1852, scrisoare către Ernest Chevalier).

”Spui că începi să-mi înțelegi viața. Ar trebui să-i cunoști rădăcinile... Mă consider ca avînd patruzeci de ani, ca avînd cincizeci de ani, ca avînd șaizeci de ani. Viața mea este un mecanism pus în mișcare și învîrtindu-se cu regularitate. Ce fac astăzi, fac și mîine, și am făcut și ieri” (p.101, 1 februarie 1852, către Louise Colet).

”Muncesc ca un catîr de cincisprezece ani. Am trăit toată viața într-o încăpățînare de maniac, excluzîndu-mi celelalte pasiuni pe care le închideam în cuști, ducîndu-mă să le văd numai din cînd în cînd, ca să mă destind” (p.104, 20 martie 1852, către Louise Colet).

”Gîndul de a rămîne toată viața necunoscut nu mă mîhnește deloc” (p.106, 3 aprilie 1852, către Louise Colet).

”Duc o viață aspră, pustie de orice bucurie exterioară și în care nimic nu mă susține, decît un fel de turbare permanentă, care plînge uneori de neputință, dar care e continuă. Îmi iubesc lucrul cu o dragoste frenetică și perversă, ca un ascet ciliciul care-i zgîrie pîntecul” (p.107, 24 aprilie 1852, către Louise Colet).

”La ce să-ți folosești ceasurile cînd buzele sînt leneșe? Iubind? Iubind? Asemenea beții mă depășesc și e într-asta o capacitate de fericire și de trîndăvie, ceva satisfăcut care mă dezgustă” (p.167, 1 iunie 1853, către Louise Colet).

”Sînt o grămadă de mici gusturi de care mă lipsesc; dar trebuie să te lipsești de toate cînd vrei să faci ceva. Ah! ce vicii aș avea dacă n-aș scrie” (p.187, 15 iulie 1853, către Louise Colet).

”...sînt înalt de 1, 87 m., am umeri de hamal și iritabilitatea nervoasă a unei cochete. Sînt celibatar și solitar” (p.258, 18 martie 1857, scrisoare către domnișoara Leroyer de Chantepie).

”Obligă-te la o muncă regulată și obositoare. Viața este un lucru atît de hidos încît singurul mijloc de a o suporta e s-o eviți” (p.261, 18 mai 1857, către domnișoara Leroyer de Chantepie).

”Mă întrebi ce cărți să citești. Citește Montaigne, citește-l încet, pe îndelete! Are să te calmeze. Și nu-i asculta pe oamenii care vorbesc de egoismul lui. Are să-ți placă, ai să vezi. Nu citi însă cum citesc copiii, ca să te distrezi, nici cum citesc ambițioșii, ca să te instruiești. Nu, citește ca să trăiești” (p.264, 6 iunie 1857, către domnișoara Leroyer de Chantepie).

 P. S. În imagine: cîteva pagini din manuscrisul romanului Madame Bovary.


Citiţi în continuare!