duminică, 29 iunie 2014

Zâtul


Tatiana Tolstaia, Zâtul, traducere din limba rusă de Luana Schidu, București: Editura Curtea Veche, 2006, 300p.

Vreți o carte de un umor total, nebun? Vreți fantezie, ingeniozitate și inteligență? Într-un cuvînt, vreți să citiți o capodoperă? Atunci cumpărați negreșit Zâtul Tatianei Tolstaia (n. 1951), stră-stră-strănepoata lui Lev Nikolaevici Tolstoi și a lui Aleksei Tolstoi (fiul fiului lui Lev Nikolaevici).

În librării, Zâtul costă 25 de lei. Am verificat. Se mai găsește, deși au trecut 8 ani de la apariția romanului. Cărțile se vînd greu în România, mai ales dacă sînt semnate de autori ruși. Pesemne că Putin, slăvit fie-i numele, dăunează grav cititului. Cititorii de la noi au aversiuni străvechi. La anticariat, Zâtul costă numai 20 de lei. Nu știu cum aș putea caracteriza mai bine acest roman. Este o distopie blîndă, o ”distopie-vodevil” (în opinia criticilor anglo-saxoni), un basm grotesc.

Universul din Zâtul se reduce la o așezare de izbe mizeroase, cu cîteva mii de locuitori extrem de săraci, nu mai mare decît un cătun, numită Fiodor Kuzminsk, după numele Mîrzacului Suprem, Fiodor Kuzmici. Ocupațiile Marelui Mîrzac, slăvit fie numele lui, sînt două: compune decrete (de pildă, legiferează în ce zi începe Anul Nou, poate fi și în 1 martie, nu contează decît ceea ce-i trece prin minte, bunul lui plac complet arbitrar, adică oficial) și plagiază la întîmplare (fără să priceapă el însuși nimic) poeții, prozatorii și filosofii de dinainte de Prăpăd. Un atelier de scribi reproduce aceste broșuri. Protagonistul cărții, Benedikt, este unul dintre scribi.

Fiodor Kuzmici, slăvit fie numele lui, a inventat totul, așa se spune: roata de lemn, focul, blidele de piatră, sania, supa de șoareci etc. Iată ce cred supușii despre Marele Mîrzac: ”Zi și noapte, Fiodor Kuzmici nu doarme, tot merge încolo și-ncoace, mîngîindu-și barba stufoasă, făcîndu-și griji pentru noi, guguștiucii: sîntem mîncați, sîntem băuți, avem vreun necaz, vreo durere?” (18). Sună destul de familiar acest pasaj...

Societatea din Fiodor Kuzminsk s-a diferențiat de la sine: cei mulți (guguștiucii) muncesc fără să se întrebe de ce, abrutizați și pasivi. Bucuriile lor sînt minore, plate: să mănînce o supă de șoareci sau un foculeandru dulce și zemos, de ți se topește în gură. Dacă am înțeles bine, foculeandrul este o varietate de curmală radioactivă. Cîțiva, mîrzacii, îi strunesc pe cei mulți, împart salariile și ridică impozitele. Ei au privilegiul de a umbla în trăsuri și sănii trase de Degenerați, au robi și posedă case cu foișor. Există și o duzină de Foști: indivizi care au prins lumea de dinainte de Prăpăd, precum Fochistul Șef, Nikita Ivanîci, singurul individ care gîndește liber în această post-societate neolitică. Cuțitele sînt de piatră, ca și vasele. În Fiodor Kuzminsk, bineînțeles, gîndirea personală este un delict, o fărădelege.

Oamenii sînt inculți, naivi, rudimentari, superstițioși. Medicina se rezumă la cîteva descîntece. Toți cred în legende. La sud, trăiesc temuții ceceni. În pădurile din nordul așezării, s-ar ascunde făpturi malefice și viclene, precum Zâtul. E foarte periculos să fii în preajma lui. Nimeni nu l-a văzut vreodată aievea, dar lumea vorbește înfricoșată despre el.

Iată două descrieri ale acestei făpturi obsedante: ”La nord sînt păduri dese, cu arbori doborîți de furtună, cu ramurile atît de împletite între ele, că n-ai cum să treci: tufele spinoase ți se agață de haine, ramurile copacilor îți smulg căciula de pe cap. În aceste păduri, spun bătrînii, trăiește Zâtul. El stă pe ramurile întunecate și țipă sălbatic, jalnic: Zî-hîîîî! Zî-hî-hîîîîî! Nu-l poate vedea nimeni. Trece omul prin pădure și el hop! în ceafa lui. Și îl apucă de șira spinării cu dinții - hîrști! - și prinde cu ghearele vena cea mare și o sfîșie, și iese toată mintea din el. Și cînd se întoarce nu mai e același, nici ochii nu-i mai sînt la fel și merge la întîmplare, fără să știe încotro, de exemplu, ca somnambulii care merg în somn la lumina lunii” (7).

A doua: ”Benedikt aprinde o lumînare..., se așază la masă și își sprijină capul în mînă...; deasupra capului bîrne întunecate, dincolo de pereți vuietul pustietății de zăpadă, vuietul zâtului pe crengile întunecate ale desișului nordic: Zî-hîîîî! Zî-hî-hîîîîî! Se vaietă ca și cum ceva nu i-ar ajunge, ca și cum n-ar putea trăi dacă n-ar bea suflet de ființă vie, ca și cum n-ar avea liniște și foamea i-ar răsuci măruntaiele, și dă din capul lui invizibil, își întinde ghearele nevăzute, zgîriind cu ele aerul nopții, și plescăie din buzele flămînde, căutînd o ceafă caldă de om s-o sfîșie, să-i bea conținutul, să înghită ceva viu... Dă din cap și adulmecă, simte mirosul, sare de pe crengi și pornește, plîngînd și jeluindu-se: Zî-hîîîî! Zî-hî-hîîîîî!” (150).

Cînd cineva simte un gol în suflet, o sfîrșiere în măruntaie, se spune că i-a sărit Zâtul în ceafă. În realitate, îl chinuie ”felosofia”...

Acțiunea romanului se petrece la 200 de ani de la Prăpăd. Aluzia este, desigur, la catastrofa nucleară de la Cernobîl, din 1986. Oamenii sînt niște mutanți, toți au ”urmări”, consecințe, o anatomie stricată: unul își poartă urechile subsuoară, alții au nasuri pînă la pămînt, creste de cocoș, picioarele viitoarei soții a lui Benedikt, Olenka, fiica Sanitarului General, se termină cu ghiare. Protagonistul însuși are coadă.

O minoritate citește cărți adevărate, nu se mulțumește cu broșurile Mîrzacului Suprem, copiate de scribi pe coajă de mesteacăn și schimbate la piață pe șoareci. De la pasiunea oarbă pentru cărțile ”arhetipărite” pornește totul. Benedikt își descoperă patima pentru lectură, devine un bibliomaniac și vrea să-și procure tot mai multe cărți vechi. Are loc o lovitură de palat. Fiodor Kuzmici, slăvit fie numele lui, este ucis de Benedikt și înlocuit cu Sanitarul General.

Nu vă spun mai mult.

În limba engleză, titlul romanului este The Slynx. Publicația Times Literary Supplement a comparat-o pe Tatiana Tolstaia cu clasicii ruși și a văzut în Zâtul un roman de forța și energia ”poemului” scris de Gogol, dar neterminat, Suflete moarte.

Ca să fiu franc, nu mi s-a părut deloc o exagerare. Romanul e teribil. Voi reveni...


Citiţi în continuare!

vineri, 27 iunie 2014

Ochii mici, cenușii, păreau a vădi prostie


Lev Tolstoi, CopilăriaAdolescențaTinerețea, traducere de Leonid Dimov, București: Editura Univers, 1980, 358p.

Lev Tolstoi, Copilăria. Adolescența. Tinerețea, traducere din limba rusă și note de Adriana Liciu, Iași: Polirom, 2012, 416p.


Am aflat nu de mult că prima carte a lui Tolstoi a fost tradusă din nou. Am citit și am recenzat în studenție versiunea lui Leonid Dimov. Remarcam atunci prospețimea descrierilor, dar, mai cu seamă, umorul scriitorului și ochiul său critic / sarcastic / sardonic.

Tolstoi a fost un sever observator al păcatelor celorlalți și, nu în ultimul rînd, al păcatelor proprii. Detesta fățărnicia și înfumurarea. Avea și o latură masochistă. Mai tîrziu va deveni sadic; probabil că era deja, dar nu i se ivise prilejul potrivit. Un masochist e un sadic care nu și-a găsit încă mușteriul. Se ascundea într-o magazie și se biciuia cu frînghia pe spinarea goală. Ținea pe palma întinsă, pînă la epuizare, lexicoanele unui anume Tatișcev. Bănuim că erau niște tomuri foarte groase, enorm de grele.

Simțea adeseori că ”a căzut foarte jos”, se învinovățea de tot felul de greșeli și își trasa / aplica perseverent pedepse (fără mare efect!!!). Privea la sine, în oglindă, cu maximă răutate. Citiți:

”Chipul meu (...) avea cele mai obișnuite, mai grosolane și mai urîte trăsături: ochii mici, cenușii, păreau a vădi prostie și nu inteligență... Toate trăsăturile feței trădau moliciune, confuzie, erau nedefinite”.

Era pîndit și de exhibiționism: într-o ocazie și-a ras complet sprîncenele. Izbucnea în plîns cînd asculta Apassionata lui Beethoven. Aprecia, primăvara, mirosul pelinului și rupea crengi tinere pentru a-și biciui obrajii cu ele.

Lev Nikolaevici și-a creat foarte devreme un sistem armonios de idei foarte fixe și nu a mai voit să iasă din el.

Cumpărați oricare dintre traduceri. Vă veți amuza...

P. S. Georges de La Tour (1593 - 1652): Saint Jérôme pénitent (version de Stockholm, 1625 - 1642).


Citiţi în continuare!

joi, 26 iunie 2014

Absența


Pe cînd meditam la verbul de acțiune care ar rezuma cel mai potrivit viața, ajung în parcul de la Fundație, culeg o frunză din arborele lui Iuda, și apoi cobor în Lăpușneanu, la buchiniști.

Vorbisem cu o doamnă anticar să-mi facă rost de traducerea jurnalului lui Samuel Pepys, de prin 1966, dacă nu greșesc anul (bineînțeles că l-am greșit, anul corect e 1965). S-a tradus, firește, numai o fracțiune din însemnările lui Pepys (la fel s-a tradus și din Casanova, scrieri alese, cum ar veni). Jurnalul lui Pepys în engleză are 10 volume, îți trebuie răbdare să-l citești în întregime. Îți ia aproape o lună. Nimeni nu are atîta timp la dispoziție. Am început deja zece cărți și nu am terminat nici una...

Doamna îmi spune că exemplarul vine în cinci minute, îl aduce imediat cineva cu mașina, chiar acum, mă îndeamnă să mă uit prin cărțile expuse pe trotuar, poate mă interesează ceva, mă uit la cotoare, la titluri și la ceas. Stau un sfert de oră cel puțin, îi promit femeii că vin mîine, este și mîine o zi, poate dă Dumnezeu și mai trăiesc o zi, cine știe: Dumnezeu e bun, spune teologia apofatică.

După o anumită vîrstă (după 21 de ani, să zicem, vîrsta la care Arthur Rimbaud și-a luat cîmpii), orice zi este un dar de la Dumnezeu...

Și iar meditez la verbul ăla opac. A fi, a avea, a face: care dintre ele (sau toate trei la un loc) rezumă fără rest viața? Sfînta Treime a verbelor nu mă scoate din impas. Gabriel Marcel, Erich Fromm (nu sînt înțelepții mei preferați) s-au blocat în ea / ele. Nici unul nu m-a convins, fiindcă amîndoi pleacă de la convingerea că a fi reprezintă a priori mai mult decît a avea, ceea ce este fals, nu trebuie să fii un înțelept hirsut pentru a intui asta. Înțelegi și fără barbă...

Dacă nu ai nimic, nu poți fi de nici un fel. Măcar o durere de dinți să ai, un junghi, o reumă, o carie într-un molar, o absență în catalog. Dar ce înseamnă a avea o durere de dinți? Asta este deja o subtilitate de tip Wittgenstein, nu am un răspuns foarte precis, simt că o am și gata, o sesizez. Așa cum sesiza Descartes că există de îndată ce îndrăznea să cugete, totul este să îndrăznești, cînd nu mai îndrăznești, mori.

Și cum meditez eu așa, trec prin fața librăriei Junimea, nu este o coincidență, drumul duce pe-acolo, există un destin, o necesitate, o providență. Șovăi. Dacă am intrat, sînt pierdut. O să-mi cumpăr cărți, o să fiu și mai sărac. Intru... A devenit limpede că a avea este de mai multe feluri. Una este să ai trei taleri kantieni în minte și cu totul alta este să-i ai (și) în buzunar. Deocamdată, eu nu am nimic.

Am cumpărat Paradoxurile stoicilor de Cicero (cu 11, 90 lei), lucrare tipărită în 2011, la editura Saeculum Vizual, și Oblomov (cu 39, 90 lei), romanul lui Goncearov, tipărit la Allfa în 2014.

Tot nu știu ce e viața. Mîine o iau din nou...

P. S. Remarc în vitrina librăriei o poză cu părintele Arsenie Boca. De vînzare, firește. Nici o casă fără chipul lui Arsenie Boca! O fi fiind sfîntul patron al librarilor, mă gîndesc...


Citiţi în continuare!

miercuri, 25 iunie 2014

În zădar în colbul școlii. Gore Pirgu și știința vieții


Nici dacă l-ar vedea pe Satana cu lumînarea în mînă, cîntînd psalmi într-o biserică, Povestitorul lui Mateiu Caragiale n-ar fi mai mirat. Îl întîlnește pe Gore, Gore Pirgu într-o postură cu totul neașteptată, surprinzătoare, oximoronică: Gore a cumpărat cărți!

Și nu orice fel de cărți, ci eseurile lui Michel Eyquem de Montaige. Ca să le citească, să mediteze, să învețe a muri? Mă îndoiesc. Gore nu-i un bibliofil. Pentru lectură nu are decît dispreț. Este cel mult un biblioman. Pentru el, cartea reprezintă un obiect ca toate celelalte, o suprafață. Legătura volumelor prețuiește mai mult decît cuprinsul.

Firește, cartea poate fi și un element de decor. De cele mai multe ori chiar asta și este: un element de decor, o piesă de anticariat menită să-i impresioneze pe ageamii și să-l înduioșeze pe proprietar, o posesiune indiferentă. Cartea îl ajută pe parvenit să simuleze o erudiție înfricoșătoare, o elevație spirituală și un nesaț, un avînt enciclopedic eminent, un statut social, o năzuință mistică. Bibliofobul Seneca avea dreptate: achiziționăm cărți nu de dragul lor, ci împotriva lor, pentru a ne împodobi pereții.

Să citim, deci:

”Dar aceasta nu era nimic pe lîngă altceva care, dacă aș fi ținut la dînsul [la Gore Pirgu], ar fi trebuit să mă îngrijoreze, ceva de necrezut și totuși: Pirgu cumpăra cărți. Întîlnindu-l odată cu patru volume frumușel legate la subțioară, e lesne de închipuit capul meu cînd am citit pe scoarțe numele lui Montaigne.
- Ce ți-a venit, am exclamat, să iei pe Montaigne?!
- Ei, îmi zise cu un zîmbet înduioșat, oricum, Montaigne e drăguț, are părțile lui” (Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, București, Editura Eminescu, 1970, p.136).

”Montaigne e drăguț, are părțile lui”: cine poate uita această replică amețitoare? La drept vorbind, Gore Pirgu disprețuiește cărțile, abhoră lectura. Întîlnim și în cazul lui falsa opoziție dintre viață și cărți. Cititul te împiedică să trăiești. Lecturile te usucă. Cititorul fuge de viața adevărată, de experiența vie, își simulează trăirile, e deja mort și îmbălsămat. Se refugiază într-o lume ireală, într-un univers lipsit de primejdii, matern, fad.

Altceva gîndește Pirgu. Iată ce-i spune într-o împrejurare Povestitorului, aflat în drum spre biblioteca Academiei:

”Nu te mai lași, nene, odată de prostii? Pînă cînd? Ce-ți faci capul ciulama cu atîta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Pașadia? Ori crezi că dacă ai să știi ca el cine l-a moșit pe Mahomet sau cum îl chema pe ăl care a scos întîi crucea la Bobotează e mare scofală? Nimic; cu astea te usuci. Adevărata știință e alta: știința vieții de care habar n-ai; aia nu se învață din cărți” (p.112).

Într-un fel (dar numai într-un fel), Gore are dreptate. Citania nu este tot una cu cititul. Citania sfîrșește într-o erudiție goală, într-o știință de amănunte zadarnice: cum se numea moașa Profetului, cîți îngeri încap pe vîrful unui ac, ce-ar fi ajuns Iisus dacă nu era condamnat la moarte? În schimb, cititul prilejuiește meditația, te ajută să poți ”comenta” viața, să te bucuri de ea. O viață fără comentarii nu merită să fie trăită. Cititul este o plăcere, cea mai ”sănătoasă” dintre plăceri, în opinia lui Harold Bloom. Citania, un chin, o birocrație.

Cititul este o experiență. Citania o evitare a ei.

În fond, citania este pentru școlari bătrîni, de felul celor ironizați de Eminescu în poezia În zădar în colbul școlii:

În zădar în colbul şcolii,
Prin autori mîncaţi de molii,
Cauţi urma frumuseţii
Şi îndemnurile vieţii,

Şi pe foile lor unse
Cauţi taine nepătrunse
Şi cu slovele lor strîmbe
Ai vrea lumea să se schimbe.

Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s-aibă preţ -
Ci trăieşte, chinueşte
Şi de toate pătimeşte

Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.

Nu vreau să mă lungesc. Dar nu mă așteptam cîtuși de puțin să-l văd confirmat pe Gore Pirgu de Mihai Eminescu. Literatura este plină de surprize...

Să nu uit, totuși: Gore Pirgu respinge nu numai citania, dar și cititul. El glorifică viața, instinctele, energia destructivă, lipsa măsurii. Sînt sigur că nu-l va răsfoi niciodată pe Montaigne.

P. S. În imagine: Jan Jansz Treck ( 1605/6 – 1652 ):  Vanitas (1648).


Citiţi în continuare!

marți, 24 iunie 2014

Cărțile sau viața?


Citiți, rogu-vă, acest fragment:

”Mulțimea cărților hărțuiește: așadar, cum nu ești în stare să citești atîta cît poți avea, este de ajuns să ai atîta cît poți citi” (Seneca, Scrisori către Lucilius, 2, pp.38-39).

Citiți și: ”cărțile sînt pentru trîndavi și pedanți” (Montaigne, Eseuri, 1: 25, p.131).

Și încă: ”Urăsc cărțile; nu te învață decît să vorbește despre ceea ce nu cunoști” (Jean-Jacques Rousseau, Emile).

Și încă:

”Să nu luați nimic la a doua sau la a treia mînă,
Nici să nu mai priviți prin ochii morților,
Nici să nu vă mai hrăniți din spectrele din cărți”.

Walt Whitman (Cîntec despre mine însumi)

Și, încă unul, ultimul: ”Ferruccio spunea că acela care scrie pentru a face comentarii despre viață are impresia că e mult mai important comentariul decît ceea ce comentează, chiar dacă nu-și dă seama de asta. Tu, care scrii despre viață, ce crezi?” (Antonio Tabucchi, Tristano moare, traducere de Vasile Mitu, Iași: Polirom, 2009, p.132).

Eu, care scriu despre viață (în loc s-o trăiesc), deocamdată, nu cred nimic precis. Voi medita. Știu doar că iluzia este proprie îndeosebi filosofilor. Numai ei pot crede că viața și comentariul se exclud, că o astfel de opoziție este contradictorie și că unul din termeni este mai prețios decît celălalt. Eu nu cred asta.

Îmi veți reproșa, probabil, faptul că am scos afirmațiile de mai sus din contexul lor. Îmi veți aminti, desigur, că Lucius Annaeus Seneca nu ne îndeamnă să punem pe foc cărțile. Că Michel de Montaigne a fost un cititor îndîrjit și că eseurile lui sînt pline de citate, de fragmente din scriitorii latini, din stoici. Că Walt Whitman se afla încă sub influența lui Emerson. Că Tristano moare este o ficțiune și că nu trebuie să-i atribuim autorului opiniile personajelor. Bineînțeles. Perfect adevărat. Din păcate, în eseul de față, nu pot cita pagini întregi. Fragmentele sînt menite să ofere cel mult o sugestie, o tendință, un semn despre o (in)dispoziție umană străveche: din pricini variate, unii oameni (și nu cei de rînd) n-au iubit cărțile...

Am fost dintotdeauna mirat să găsesc în cărțile celor mai înverșunați literatori (inclusiv în lucrările filosofilor), în tratatele unor indivizi care și-au petrecut toată existența la masa de scris, opoziția falsă dintre viață și comentariu, dintre experiență și lectură, dintre trăire și livresc. Lectura nu ar fi ea însăși o experiență propriu-zisă, veritabilă, ea nu ar fi însoțită de senzații, de afecte și, în concluzie, ar fi mai bine să renunțăm complet la ea (ori să citim foarte puțin și numai dintr-un singur autor: cel ce susține că lectura nu ar fi o experiență veritabilă). Experiența autentică este cu totul și cu totul altceva. Altfel spus, cartea ne-ar îndepărta de viață. Am trăi, citind-o, o existență de mîna a doua, am cunoaște lumea indirect, de după gratii. I-am ignora pe ceilalți. Ne-am izola.

Îndrăznesc să-i rog pe toți apologeții vieții să-mi spună, în acest caz, ce înțeleg prin termenul ”viață”, să o rezume printr-un verb de acțiune.

Măcar Flaubert a înțeles prin viață a scrie. A scrie bine. Și a avut grijă să ne anunțe cu surle și trîmbițe asta. Viața i se părea ceva oribil, hidos și singura lui bucurie venea din scris. Așa a înțeles el împlinirea. Nu-i pricep deloc, în schimb, pe cei care înțeleg prin viață, asemenea lui Gustave Flaubert, a scrie (a face artă, Flaubert scria cuvîntul artă cu majusculă), dar fac apologia vieții pure și simple, a vieții nealterate de scris (și lectură), a Intuiției, a experienței.

La mistici este, cu siguranță, mai simplu. Ei văd totul în opoziții ferme, 0 sau 1, tertium non datur, după modelul: ”cine nu este cu mine e împotriva mea”. Sfîntul Bernard de Clairvaux îi cere unui discipol să lase cărțile, studiul și să vină în pădurea de lîngă mănăstirea Vauclair, ca să trăiască adevărata experiență: ”vei învăța mai mult de la stînci și copaci decît din magiștri și tratate stufoase”. Avea în felul lui dreptate. Pe atunci a te ruga însemna mult mai mult decît a citi. Însemna, de asemenea, mult mai mult decît a trăi. În Evul Mediu, a trăi autentic însemna să te rogi. Lucrătorii, cavalerii nu trăiau autentic...

În treacăt fie zis, erau multe păduri pe vremea lui Bernard, incomparabil mai multe ca astăzi, toată Europa era acoperită de păduri, asceții viețuiau în scorburi, cîntau psalmii lui David și ronțăiau susan... Dar sfîntul Bernard înțelegea prin experiență o trăire de ordin superior, spiritual, netrupesc, inefabil, o întrețesere de energii pneumatice, care constă în intuirea fulgerătoare a divinului și în muțenie.

Din cîte am aflat, scriitorii care fac elogiul vieții și calomniază cărțile (și însăși meseria lor) nu trăiesc (și n-au trăit nicicînd) cine știe ce experiențe inedite. Nu-l întîlnesc pe Dumnezeu la vreun colț de stradă. Nu se trag de șireturi cu sfinții. Nu cad în transă. Nu se jertfesc pentru săraci. Ce înțeleg ei prin viață mi-e imposibil să sesizez cu mintea mea de acum (și de pe urmă). Poate (ipotetizez):

a mînca icre negre, a bea Martini, absint, hiskey, a purta frac, a vîna tigri în savană, a achiziționa de la Christie's tablouri (perle, diamante, partituri scrise de însăși mîna lui John Lennon, palimpsestul lui Arhimede), a străbate jungla Amazonului de unul singur, fără busolă și cuțit, a zbura cu un avion în jurul lumii, a sta într-un peep show și a privi, de după zid, sînii unei profesioniste, a sta într-un picior și a nu privi nimic, a sări într-un picior, a deveni milionar și a trăi pe picior mare, a cheltui 5 milioane din 50 într-o singură noapte, a țese intrigi politice, a educa mulțimile, a dezveli un bust propriu în aplauzele tuturor, a poza pentru un portret cubist. Sau ce?

Dați-mi o sugestie credibilă și renunț imediat la cărți. Mă convertesc la viață. La viața-viață nu la simulacrul ei. Sar în abisul adevărului. Fac o baie de vitalitate. Mănînc carne crudă...

Aștept provincia. Sugestia poate veni și din Serbia, din Suedia, de la un academician, de la un negustor de zaharicale, de la un biochimist, de la un escroc...

P. S. Am cerut verbe de acțiune. A iubi este negreșit un verb de pătimire, o formă de inactivitate...

P. P. S. În imagine: Pieter Brueghel le Jeune (1564 - 1637): Danse de noces paysannes.


Citiţi în continuare!

luni, 23 iunie 2014

Dragă Descartes...


René Descartes, Corespondența completă. Volumul I: 1607-1638, editie îngrijită de Vlad Alexandrescu, traducere din franceză, latină și neerlandeză de Vlad Alexandrescu, Robert Arnăutu, Robert Lazu, Călin Cristian Pop, Mihai-Dragos Vadana, Grigore Vida, Iași: Polirom, 2014, 864p., 79, 95 lei.

Știu (îmi pare că știu) cum a fost omul Descartes. Un discret. O fire ascunsă. Un spirit umbros. Toată lumea citează deviza care l-a călăuzit în viață: Larvatus prodeo, înaintez mascat. Am răsfoit atîtea lucrări despre Descartes (era obligatoriu) încît nu cred că mai pot avea o surpriză. Dar cine știe? Omul este mereu imprevizibil. Și unde totul pare a fi fost spus și fixat, se întîmplă adesea să ai surprize. Mi-am dorit din tot sufletul una. N-a fost să fie. Știam bine că n-o pot avea. Corespondența lui Descartes a fost cercetată pe toate fețele. Sute de curioși i-au răscolit biografia, i-au călcat pe urme. Primul a fost Leibniz. În fine, nimic mai cețos decît viața lui Descartes...

Așadar, citesc scrisorile domnului Renatus Cartesius ca să văd cum era omul. Mă întîmpină peste tot filosoful. Discută numai chestiuni foarte grave: meteori și fenomene atmosferice, optică, lunete, lentile (cum se fac, cum se șlefuiesc), ecuații cubice, raporturi muzicale, natura sunetului (într-o scrisoare afirmă că sunetul grav este mai sunet decît cel ascuțit, dar, într-alta, că sunetul ascuțit este mai sunet decît cel grav!), fizică, mașinăria care te ajută să gîndești despre orice (discurile lui Raymundus Lullus), chestiuni de medicină (leacuri, sîngerări), clopote (care este forma ideală pentru un clopot?, îl întreabă la un moment dat cuviosul părinte Mersenne) etc. Nu mai pun la socoteală faptul că misivele lui Descartes (unele foarte lungi) sînt pline de grafice, reprezentări și desene, ca în manualul de geometrie.

Adeseori, pentru un ignorant ca susiscălitul, textul devine de-a dreptul opac. Iată un fragment luat aproape la întîmplare:

”Iertați-mi îngustimea minții... dacă nu voi putea dovedi întrebarea Domniei Voastre, și anume de ce este mai degrabă îngăduit de a trece de la decima minoră la sexta majoră, decît de la terțe la octavă. La care vă voi spune, totuși, că mi se pare că ceea ce face trecerea de la o consonanță la alta plăcută nu este numai ca rapoartele să fie și ele consonante, căci aceasta nu e cu putință; și chiar dacă ar fi cu putință, n-ar fi plăcut, deoarece ar răpi întreaga diversitate a Muzicii. Și, de altminteri, în ce privește rapoartele false, trebuie luate în seamă aproape doar cvinta falsă și tritonul, căci septima și nona se întîlnesc aproape întotdeauna cînd o parte se dezvoltă în trepte conjuncte” (Scrisoarea 19, pp.95-96).

Bănuiesc că este vorba de raporturi melodice, dar pasajul sună (cel puțin pentru mine) ca un poem obscur, îndepărtat.

Nimic frivol nu pare a întrerupe meditațiile riguroase ale domnului Descartes. Este mereu sobru și rezervat. Dar îi place să-și prezinte ideile, să le argumenteze, să le apere. Îi place și faima. Îl surprindem într-un rînd cerîndu-i lui Mersenne să-i spună ce cred alții despre soluțiile lui. Mai mult de atît nu aflăm, totuși. În vremea lui Descartes, oamenii nu-și făcuseră încă obiceiul de a se confesa, de a vorbi la persoana întîi și despre persoana întîi. Vorbeau despre ei la persoana a treia. Sau nu vorbeau deloc. Pe de altă parte, scrisoarea (ca gen literar) era un discurs plin de formule stereotipe, de la adresare la formulele din final, arborescente:

”Nu-mi mai rămîne loc decît pentru a vă încredința că sînt,
Domnule și Cuvioase părinte,
Al Domniei Voastre prea supus și prea afectuos și
Îndatorat slujitor! (finalul scrisorii 20, p.100).

Pentru filosoful francez, gîndirea este o artă combinatorie. Citesc și, pe măsură ce citesc, mă întreb dacă, în afară de calcule, Descartes mai avea și gînduri în cap, emoții, trăiri, sentimente. Are, în orice caz, credința fermă că prin intermediul unui calcul poate răspunde la orice întrebare, poate rezolva orice problemă, oricît de grea, din orice domeniu.

Scrie, de exemplu, într-o epistolă că este în căutarea unui ”medicament care să se întemeieze pe o demonstație infailibilă” (p.139). Aici ”medicament” înseamnă probabil panaceu. Cum adică? Poți lua un hap, o pastilă, o poțiune, o tabletă efervescentă, un ceai anxiolitic, bazîndu-te doar pe raționamente de ordin deductiv? Nu este efectul cea mai bună dovadă a excelenței unui medicament? Și nu reprezintă experimentul singura modalitate de a-i stabili eficiența? În medicină, din cîte știu, eprubeta și microscopul sînt mai utile decît cel mai ascuțit argument...

În sfîrșit, nu mă aștept să găsesc în această corespondență (care acoperă tinerețea lui Descartes, în 1638, anul ultimei epistole din acest prim volum, filosoful are 42 de ani) scrisori de iubire. Descartes nu a fost un Tristan și, din cîte știm, nu a avut vreo Isoldă. Este mereu și mereu sobru. Efuziuni, exaltări, discursuri pătimașe? E bine să le căutăm în altă parte. Și într-un alt secol.

Descartes vrea să gîndească singur (deși discută cu toți ceilalți cărturari ai vremii sale) și, mai ales, vrea să gîndească totul. În opinia lui, universul (inclusiv acela al afectelor) este perfect rațional. Pentru Descartes, nu există miracol, nedefinit, penumbră, aproximativ. Dacă o inferență este validă, indiferent de domeniu, ea trebuie să ducă la Adevăr. Nu există secret care să nu poată fi descifrat printr-un calcul.

Vlad Alexandrescu (îngrijitorul acestei ediții) a făcut o treabă excelentă. Foarte utile sînt notele complementare, îndeosebi aceea, semnată de Călin Cristian Pop, despre așa-numitele ”adevăruri eterne” (pp.737-754). Volumul este cu adevărat impozant. O bucurie pentru orice bibliofil.

P. S. În imagine: Gerrit Dou (1613 - 1675): Astronomer (1650 - 1655).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 21 iunie 2014

500 de cuvinte pe zi


Multă vreme am crezut în Inspirație. Cine n-a făcut greșeala asta? Pînă și T. S. Eliot credea în Inspirație (ar fi o stihie divină) și spunea despre Vergiliu, de pildă, că a fost un poet inspirat.

Și fiindcă am crezut în Inspirație, nu scriam firește decît în orele de inspirație. Pînă la orele de inspirație, așteptam încordat. Orele de inspirație erau foarte rare și din această pricină scriam puțin (dar numai rînduri foarte inspirate), cu mari chinuri și mulți nervi.

Pentru reviste și ziare (care nu se tipăresc numai în zilele de mare inspirație, ci și în zilele obișnuite), eram un colaborator dificil. Imi trimiteam articolele în ultima clipă. Astăzi nu mai cred deloc în Inspirație, bineînțeles, cred numai că dacă ai dormit destul și nu te-ai îmbătat în ajun, te trezești devreme și ești gata inspirat și bun de muncă.

Conceptul romantic de Inspirație (alături de acela de Geniu, pînă și Harold Bloom credea în Inspirație și Geniu, recitiți Anxietatea influenței) i-a încurcat pe mulți scriitori (și artiști). În primul rînd, pe poeți, ei fiind din principiu mai aproape de Divin prin versurile lor elevate. Și în al doilea rînd, pe toți ceilalți. Mă gîndeam pe atunci că și medicii au nevoie de inspirație, cînd scriu rețete ori identifică o maladie după simptome polisemice. Nu eram, probabil, departe de adevăr.

Prima lovitură (dar nu cea decisivă, din păcate) în ideologia Inspirației mi-a dat-o prozatorul englez Anthony Trollope. În monografia despre Henry James, Junior (București: Editura Albatros, 1988, p.96), Petre Solomon menționează următorul amănunt care mi-a rămas în minte pentru vecie: ”Deși a fost multă vreme funcționar și factor poștal, [Trollope] a avut răgazul să scrie 47 de romane, plus alte 25 de cărți, lucrînd zilnic, timp de cîteva ore, cu ceasul în față și cu o 'normă' de minimum 40 de pagini pe săptămînă, fiecare pagină însumînd cîte 250 de cuvinte”.

Îmi veți spune că Anthony Trollope este un romancier minor și că astăzi nu mai vorbește nimeni de el. Vă înșelați amarnic. Faceți o căutare pe Google (chiar dacă rezultatul nu este întotdeauna relevant), pornind de la numele lui, și veți vedea că are mai multe referințe decît Ngugi wa Thiong'o. N-ați auzit de Ngugi wa Thiong'o? În 2010, avea 3 la 1 șanse să ia premiul Nobel. Cu cît ne îndepărtăm de anul 2010, are tot mai puține, deoarece s-a apucat să-și compună operele în limba gikuyu. Este din Kenya și scrie despre comunitățile Kikuyu, care vorbesc limba gikuyu. Polirom i-a tradus, în 2013, povestirea intitulată Rîul care ne desparte: Romeo și Julieta în Africa. În toamna lui 2014, șansele lui au fost de 7 la 2.

Dacă scrii precum factorul poștal Anthony Trollope, este limpede că nu crezi cîtuși de puțin în ore faste și ore nefaste. Nu te interesează starea de grație, Inspirația (cu un I cît mai mare), te interesează doar ceasul la care începi și ceasul la care sfîrșești cele cinci sute de cuvinte (în manuscris sau pe ecran), momentul izbăvitor al Aminului.

Pe cînd răsfoiam, de-o curiozitate, Sfîrșitul unei iubiri de Graham Greene (Polirom, 2013, colecția Top 10+), mi-am amintit de onorabilul Anthony Trollope. După cum bine știți, romanul lui Greene consemnează ”o poveste de dragoste adulterină” (ce-i mai excitant oare decît un adulter pe vreme de război?; unul în vreme de holeră, pesemne!) între scriitorul Maurice Bendrix și Sarah, soția numitului Henry Miles, funcționar în Ministerul Securității Interne. Nu ne interesează acum intriga. Nu vă spun cine moare.

Iată ce obiceiuri trollopiene are Maurice Bendrix, amantul: ”De peste douăzeci de ani, probabil că am scris în medie cinci sute de cuvinte pe zi, cinci zile pe săptămînă [să observăm, în treacăt, că porția lui Bendrix este considerabil mai mică decît porția lui Trollope, n. m.]. Pot să scriu un roman într-un an și-mi rămîne timp pentru revizuirea și corectarea dactilogramei. Am fost întotdeauna foarte meticulos și, cînd mi-am terminat cantitatea zilnică de lucru, mă opresc, chiar dacă mă aflu în mijlocul unei scene... Cînd eram tînăr, nici o legătură amoroasă nu-mi schimba programul” (p.47).

Din nefericire, Bendrix nu mai e foarte tînăr. A devenit vulnerabil. Nu-și mai respectă riguros programul de lucru. Tragedia poate începe...

P. S. Goethe scria cel puțin trei poezii pe zi (deși Muza îl vizita numai de două ori), Thomas Mann nu se ridica de la masa de lucru între orele 9 și 12 (familia avea grijă să nu fie deranjat), Julien Green își măsura lucrul în numărul de rînduri scrise, se simțea excelent cînd reușea 40, José Saramago redacta cel puțin două pagini zilnic etc. În Filosofia compoziției, Edgar Allan Poe a contestat ideea de Inspirație și a susținut că scrisul este, în realitate, o ars combinatoria, un calcul lucid...

P. P. S. Iată și o mărturisire recentă a prozatorului David Lodge (Adevărul, 24 octombrie 2014):
”- Dacă sînt prins de un roman, scriu în fiecare dimineaţă.
- Cîte ore?
- În jur de patru. Dar se întîmplă să nu fac asta în fiecare zi. Uneori sînt angrenat în alte activităţi – trebuie să plec undeva. Dar rutina mea de muncă este să scriu între 8.30 şi 12.30”.

P. P. P. S. În imagine: Gustave Moreau (1826 - 1898), Hésiode et la muse (1891).


Citiţi în continuare!

vineri, 20 iunie 2014

Vreți să citiți trei cărți pe zi sau chiar mai mult(e)? Da? Renunțați imediat...



I. ”Vrei să poți citi cel puțin trei cărți pe zi?”, mă întreabă galeș un expert în ”speed reading”. Nu, mulțumesc frumos, sărutmîna, să vă dea Dumnezeu sănătate și avere, dar nu vreau, nu mă ispitește. Și nici nu recomand o astfel de ispravă nimănui. Oricît de ciudat ar părea. Să vă spun și de ce.

Întrebarea cu privire la viteza de lectură m-a frisonat o vreme, demult, cred că încă nu împlinisem 30 de ani. Am găsit și un manual de citire rapidă (pe sărite, în diagonală, fotografic etc.). Principiile sînt simple. În primul rînd, nu trebuie să verbalizezi. Citești efectiv numai cu ochii. Limba trebuie să rămînă cît se poate de destinsă, un organ / mădularcu totul inutil. În al doilea rînd, trebuie să cuprinzi cu privirea cît mai mult dintr-o pagină, un fragment uriaș, o frază inextricabilă, în stilul lui Saramago, al lui Marquez. În al treilea rînd, trebuie să descoperi cuvintele-cheie dintr-o frază sau dintr-un paragraf. Renunți la verbe și prepoziții. Și, în fine, trebuie să ții tot timpul un deget în gură, ca să-l ai umezit și să poți întoarce fulgerător foile...

E nevoie de exercițiu, firește. Și de un scop precis. Dacă ești istoric, ca Nicolae Iorga, și ai de confruntat date, ori martori, ori versiuni ale aceleiași întîmplări (moartea sultanului Suleyman Magnificul la asediul cetății Szigetvár), este recomandabil să verifici mai multe cărți într-o zi. O legendă spune că Iorga trecea (subliniez: trecea) prin 40 de cărți într-o singură ședință de lucru. Una e ”a citi” și cu totul altceva ”a trece”.

Cînd căutăm ceva, un rînd subliniat într-o lucrare, o informație bibliografică, un titlu, date despre un autor, o publicație științifică, fiecare dintre noi poate repeta mutatis mutandis isprava lui Iorga. Nevoia îți dă brînci și o iei la goană, precum Magii din Evanghelie cîntați într-un poem nemuritor de Mihai Ursachi*. Dacă ești filosof și vrei să-l înțelegi cît de cît pe Immanuel Kant, lectura rapidă nu se recomandă. E un obstacol.

Repet adesea alumnilor mei următorul panseu neprețuit: gîndirea nu este o chestiune de spontaneitate. Cine face filosofie, nu are voie să fie spontan în răspunsuri. Aici, mai ales aici, graba strică treaba.

Rapiditatea depinde așadar de scop și de natura cărții. Într-un fel citim un roman polițist (Crima lui Selb, să zicem, romanul lui Bernhard Schlink) și într-altul Război și pace. Citim ca să ne informăm sau pur și simplu ca să ne pierdem vremea (există și lecturi de acest soi, de asta l-am citit pe Schlink) și citim de plăcere. Într-o lume tot mai uscată, uităm plăcerea, nesocotim principalul. Ne veștejim. Ne birocratizăm. Nu mai simțim mare lucru. Devenim niște reprimați, ca pianista lui Elfriede Jelinek, sărmana Erika.

Nu mă rușinez să afirm cu glas tare: citesc Război și pace de plăcere. Am mai spus: nu vreau să mă bucur în felul grăbit și eficient al lui Harold Bloom, care străbate (zice o altă legendă) 1000 de pagini într-o oră. Vreau să mă bucur de romanul lui Tolstoi pe îndelete. O săptămînă, poftim...

Cînd citesc un roman de Kurt Vonnegut, sînt atent la stil, subliniez sintagme, încerc să sesizez ironia lui fină, fac asocieri, meditez. Plăcerea este un amestec destul de complicat.

E ca în amor. Poți rezolva problema într-o oră, în stilul aristocrației putrede, sau în două minute, tinerește, comunist, revoluționar. Dacă nu ești sado-masochist, o vei rezolva, desigur, pe calea cea mai lungă.


II. Partea la care puteți renunța, dacă sînteți un cititor foarte rapid:

1. Pentru cei interesați de problema lecturii rapide, recomand următorul articol de pe blogul ziarului The Guardian: You can't speed read literature.

2. Știa Nietzsche ce știa, cînd își îndemna admiratorii să-l citească lent, langsam lesen. Era filolog...

3. În imagine: Georgy Kurasov (n. 1958): Cititoare rapidă.

* Poemul lui Mihai Ursachi se numește Goana Magilor.
Citiţi în continuare!

joi, 19 iunie 2014

Cum să citești isteț


Mortimer J. Adler & Charles Van Doren, Cum se citește o carte. Ghidul clasic pentru o lectură inteligentă, traducere de Doru Castaian, Pitești: Editura Paralela 45, 2014, 368p.


Nu știu dacă vă puteți închipui acest paradox temporal: e vorba de o carte mult mai veche decît subsemnatul. Nu este o carte clasică, din păcate, este numai o carte extrem de curioasă. Mortimer Jerome Adler (1902 - 2001) a publicat-o în 1940. În 1972, la a treia ediție (amplificată, bineînțeles, cu o listă de ”cărți fundamentale”), autorului originar i s-a asociat un autor secund: Charles Van Doren. Cartea nu a devenit nici mai bună, nici mai rea decît fusese la obîrșie.

În traducere, titlul este, desigur, modificat. În 1940, cartea se intitula How to Read a Book: The Art of Getting a Liberal Education. În ediția din 1972, titlul a devenit How to Read a Book: A Guide to Reading the Great Books.

Mortimer J. Adler a pornit de la constatarea (cît se poate de corectă, altminteri) că multă lume nu știe să citească (să priceapă, să interpreteze) o carte, deși a trecut printr-o universitate sau măcar printr-un colegiu. Pentru a remedia situația (era un filosof foarte optimist), s-a gîndit la un soi de îndrumător practic și a redactat lucrarea de față în stilul cel mai pedestru cu putință. Un critic i-a reproșat că ar fi trebuit să citească, înainte de a compune How to Read a Book, o lucrare intitulată How to Write a Book. Profesorul Adler scria, pesemne, într-un mod înfiorător.

Ideea de bază este că trebuie să citim ”sursele”, marile cărți, capodoperele, și că trebuie să ne ferim ca de foc de cărțile secundare, de literatura ”periferică”. Erudit spus, ca să citez din clasici, e bine să mergem la izvor și nu la ulcior.

În opinia lui Adler, cunoașterea este de trei feluri (fiecare fel fiind la rîndu-i de mai multe feluri): practică, informațională și comprehensivă. Se putea mai limpede: există cunoaștere directă și cunoaștere indirectă, prin intermediar. În Problemele filosofiei, Bertrand Russell fusese ceva mai concis în această privință.

Observație marginală: cunoștințele noastre provin în mare parte pe o cale derivată. Ceea ce știm, știm din cărți, de la părinți și profesori, de la amici, din wikipedia, din auzite. Nu am fost pe lună, dar știm cu precizie că pe lună nu curg fluvii. N-am încercat să spargem cu ciocanul un diamant, dar știm că e greu de spart, dacă nu-l trecem, cum cerea sfîntul Augustin, prin sînge de țap. N-am fost în Japonia, dar știm că locuitorii de acolo au ochii oblici și obișnuiesc adeseori să-și facă seppuku.

În consecință, trebuie să citim pe F. Scott Fitzgerald în original și să ignorăm literatura critică despre pasiunea lui Gatsby pentru frumoasa Daisy Buchanan. Există mai multe feluri de lecturi. Unul dintre ele se cheamă ”syntopic reading”. Cînd citim, trebuie să facem deosebirea dintre propoziție, frază și paragraf. Pe vremuri, paragraful era lung. Uitați-vă în Proust! În post-modernitate, din princina jurnaliștilor, este mai scurt. S-a petrecut o revoluție. Scopul unei lecturi deștepte este "the growth of the mind". Frumos! Înțeleagă fiecare ce vrea din sintagma citată...

Cam acesta e genul de cogitații preferat de Mortimer James Adler în lucrarea lui din 1940, reeditată în 1967 și 1972, și tradusă în românește în anul de grație 2014.

How to Read a Book rămîne, cel puțin pentru mine, o curiozitate. Nici dacă m-aș întîlni la colțul străzii cu Matusalem, n-aș fi mai uimit...


Citiţi în continuare!

miercuri, 18 iunie 2014

2BRo2B la microfon


N-am apucat încă să ”citesc” un Audio Book. Fiindcă n-am mașină, probabil :)) Dar nu sînt deloc mîndru de asta. Vreau să (mă) dumiresc (și) de ce nu am citit pînă acum o astfel de ”carte”.

Deși pare ceva post-modern, ”audiobook”-ul ne întoarce de fapt în trecut. Probabil că știți mai bine decît susiscălitul: aproape două milenii, în Antichitate și Evul Mediu, oamenii au trăit, într-un fel, printre ”audiobook”-uri. Au citit prin ascultare. Au tras cu urechea. Prea puțini știau să citească. Iar cei puțini care se pricepeau la dificila artă a lecturii, citeau cu glas tare. Cu cîteva excepții deja inventariate de specialiștii în silent reading, nimeni nu citea numai cu ochii, în gînd.

În tot acest timp, cartea (și textul) a(u) fost mai degrabă un fenomen sonor decît unul vizual. Să ne gîndim la Cîntarea cîntărilor din Biblie. Noi o percepem ca text, vedem un poem erotic acolo, dar Cîntarea cîntărilor a fost multă vreme exact ceea ce spune explicit titlul: cel mai reușit dintre toate cîntecele pe tema iubirii. Grecii ascultau nu numai tragediile lui Sofocle (în amfiteatrul lui Pericle de la poalele Akropolei), dar și prelegerile lui Platon sau Aristotel, dar și poeziile lui Sappho..

Medievalii se adunau în sala mare a castelului și ascultau un recitator. Un ”audiobook” vivant, cum ar veni. Nu era obligatoriu să fie însuși autorul romanului despre Tristan și Isolda. De cele mai multe ori era altcineva, un individ cu voce frumoasă și cu multe cărți în cap. Recitatorul știa pe de rost o carte întreagă, Cavalerul în cotigă, Erec și Enide, și o interpreta în fața unui grup de nobili. Divina comedie se recita, de pildă, la răspîntii sau în forum. Numai monahii, the happy few, puteau citi efectiv, singuri. În iernile lungi de iarnă, țăranii spanioli au ascultat pățaniile lui Don Quijote, interpretate de un literat, și au rîs cu poftă de discursurile caraghioase ale cavalerului despre Veacul de Aur. Pentru ei, romanul lui Cervantes era unul comic. Și asta se întîmpla în secolul al XVII-lea.

”Audiobook”-ul ne întoarce la epoca neștiutorilor de carte, a analfabeților. Îmi aduce aminte de emisiunea ”Teatru la microfon”, de ”Noapte bună, copii”. Am înțeles dintotdeauna cititul ca pe ceva activ, la care particip cu toată ființa, nu numai cu ochii (sau urechile). A citi înseamnă a face numai și numai acest lucru. Nu pot să parcurg o carte și, totodată, să-mi pun ordine într-un sertar sau să mătur prin cameră. ”Audiobook”-ul mi-ar strica toate reflexele (și rutinele) de lectură (și gîndire). Aș avea impresia că nu mi-am terminat studiile elementare. De ascultat, ascult cu plăcere muzică de tot felul, rock, blues: The Beatles, Led Zeppelin, Pink Floyd, Cinderella etc.

M-am obișnuit să citesc pe ecran, pe laptop, la calculator, cărți în formal electronic, studii în PDF, ziarele cu ediții online. Scriu de zece ani și îmi fac extrase tot la / pe laptop. Am, totuși, un caiet pentru notițele nocturne, ca să nu uit ideea pînă dimineața. De prea multe ori am uitat. Accept e-book-ul. M-am resemnat de mult cu el. N-are gust, n-are miros, e fad. Asta e. Nu mă fac, așadar, că nu știu pe ce lume trăiesc.

Dar nu mi-ar plăcea cîtuși de puțin să audiez Război și pace, nici dacă mi-ar citi însuși Lev Nikolaevici Tolstoi, resuscitat pentru acest eveniment colosal. M-aș acuza de lene. În treacăt fie spus: s-a păstrat vocea lui Tolstoi, voalată, într-o înregistrare de la începutul secolului trecut. Scriitorul spune ceva, un mesaj semnificativ, cu siguranță, în mai multe limbi (rusă, engleză, franceză, germană).

Oricum, dacă vreți să citiți prin ascultare Emma de Jane Austin, Vrăjitorul din Oz de Frank L. Baum, Oameni din Dublin de James Joyce, 2BRo2B de Kurt Vonnegut (abia acum am întîlnit acest titlu, trebuie să fie o povestire din tinerețe, poate un sf!), o puteți face pe gratis aici.

Sînt un retrograd, asta sînt, recunosc...

P. S. Plăcerea de a citi un ”audiobook” nu o poate avea decît acela care dorește să ”posede” și o carte cît o unghie cu toate sonetele lui Shakespeare pentru a o contempla la microscop: bibliomaniacul.

P. P. S. În imagine: măști de actor pe un mozaic roman din secolul I î. e. n.

P. P. P. S. În Încercare de poetică medievală (traducere de Maria Carpov, București: Editura Univers, 1983, p.68), Paul Zumthor susține că pînă și în secolele XIV și XV noțiunile de ”auctor” și ”actor” se confundă. În secolele XII și XIII, textul este un eveniment care se joacă în fața unui public. Astăzi, noi îl vedem sub formă de carte, dar el nu a fost gîndit ca o ”carte”, ci ca reprezentație, ca interpretare, ca joc scenic. În acest interval, textul este un ”obiect auditiv”, un eveniment sonor.


Citiţi în continuare!

luni, 16 iunie 2014

17 - 17 = 0 + 0 = 17 - 17 = 0 + 0


Găsesc pe / în blogul publicației The Guardian o postare amuzantă, cu sfaturi foarte prețioase, întitulată ”How not to title a novel”.

Firește, îndemnurile bloggerului Durragh McManus sînt de fantezie. Omul nu vorbește serios. Și chiar dacă ar vorbi, nu există reguli în formularea unui titlu bun sau prost. Fiecare pune titluri și subtitluri, pe propria răspundere, după cum îl taie capul. Dar este greu de închipuit că o carte intitulată precum primul volum al lui Eminescu, Poesii, și-ar găsi astăzi curioși. Sînt pline librăriile de poesii și poeți...

Dintr-un talent și o inspirație, titlul a devenit cu timpul o afacere. Nu pui un titlu isteț, nu atragi atenția cumpărătorilor. Rămîi nevîndut, obscur (și cu buzele umflate). Productul drag al unei munci benedictine zace, vai, într-un depozit. Îl citesc doar carii lui Umberto Eco. Fie vorba între noi, nu este, totuși, o tragedie. În viață sînt dureri mai mari, nefericiri mai acute, divorțuri...

Îți trebuie un curaj nebun să intitulezi o carte, în felul lui Thomas Pynchon, V. Sau o teribilă încredere în sine. V este un titlu original (prin raport cu celelalte titluri, originalitatea e un raport), dar nu și un titlu bun (și recomandabil). În pofida acestei opinii, modelul a prins. Vassilis Vassilikos și-a intitulat un roman Z. Roland Barthes publicase mai demult, în 1970, dacă nu mă înșel, o analiză a povestirii lui Balzac Sarrasine sub titlul S/Z.

La fel de mult curaj îți trebuie și dacă îți intitulezi cartea printr-o cifră / printr-un număr. Cunosc foarte puține cazuri. Numele corect al distopiei lui George Orwell este, în realitate, O mie nouă sute optzeci și patru (în cuvinte, așadar). În schimb, Ryu Murakami și-a intitulat o carte 69; prozatorul elvețian Christian Kracht, o alta, cu cifra 1979, anul în care se petrece acțiunea cărții, dar a precizat imediat: Ein Roman (ca să știm despre ce este vorba), și, iată, editura Polirom anunță că va tipări foarte curînd nuvela lui Kenzaburo Oe intitulată 17, după numele unui magazin american, vizitat de protagonistul cărții, un tînăr de, ați ghicit, 17 ani care devine asasin.

Același Kenzaburo Oe și-a numit o altă nuvelă cu litera J. La notorietatea lui, își poate permite. A luat premiul Nobel în 1994.

1994 nu este un titlu. Încă...

P. S. Din recenzia semnată de Constanța Ciocârlie în România literară, nr. 10 / 2014, ”La război ca la război”, aflu că scriitorul francez Jean Echenoz a publicat în 2012 romanul intitulat 14. 14 trimite la anul izbucnirii primului război mondial, 1914.


Citiţi în continuare!

duminică, 15 iunie 2014

Scrisorile unui director al sectorului de săraci


Johann Gottfried Herder, Scrisori, traducere şi note de Cristina Petrescu, Bucureşti: Editura Univers, 1981, 428p. Preț promoțional: 9, 99 lei.

Herder s-a vrut multă vreme un ”predicator itinerant”, care vorbește mulțimii rătăcind călare pe asin. N-a fost cel mai adesea decît un ”superintendent” înecat în registre. Se aseamănă cu Montaigne, cel retras în Turnul castelului său, care judecă de la mare distanță oamenii cu o pasiune sceptică. Autorul se lamentează mereu că este un izolat, un fugar și un pelerin. Nu face însă nimic pentru a-și schimba situația, ba, mai mult, are grijă să-și diminueze corespondența, nu înainte de a se plînge că este ocolit și părăsit de prieteni.

Aduce și cu Rousseau. E un complexat cu măsură. Notează într-o scrisoare: ”am fost respins ca un ciumat, ca un impur de către o societate onorabilă”. Își găsește afinități și cu Sancho Panza. Pe Don Quijote nu-l simpatizează, pentru că este mult prea idealist și idealiștii riscă mereu să se facă de rîs. Herder preferă liniștea, e un hedonist casnic (mai puțin superficial, totuși, decît Michel Onfray). Elogiază într-o misivă ”funcția episcopală a gurii”, pomenind de cana uriașă cu care bea punch.

Profesor vagant, am văzut, n-a fost niciodată. A preferat să rămînă ”patronus al școlilor și directorul sectorului de săraci”, cum se numește în derîdere. Funcțiile acestea extravagante se pare că nu erau tocmai prost remunerate. Herder se ferește mereu de exaltări. La Goethe îi displace tocmai firea înclinată spre nestatornicie. Caută să-l disciplineze conform dictonului ockhamist, pe care îl traduce astfel: ”limitează-te pentru ca să pătrunzi mai adînc”. Intenția pedagogică nu-l părăsește nici un moment. Scriitorul a lucrat mereu ”cu sentimentul scopului”.

Despre sine vorbește întotdeauna cu o desăvîrșită umilință. Prin 1763, se recomandă ca un ins ”învrednicit cu studiul înțelepciunii lumești și al învățăturii divine”. A sa Filosofie a istoriei o prezintă cu aceeași ponderație: ”Este un foc în ea și sînt cărbuni aprinși, zvîrliți în capul secolului nostru”. Un incendiator, deși s-a vrut, n-a devenit însă niciodată. Munca proprie și-a prezentat-o constant în cele mai impresionante cuvinte: scrierea unei cărți îl ”secătuiește și îl arde”. Creația i se pare o ”magie care ucide”. Amenință că ”merge prin flăcări” și, din modestie, folosește expresia latinească: incedo per ignis. Se prezintă încă o dată drept un izgonit și un rătăcitor și nu uită numele lui Sisif cu care își găsește analogii. Treburile îl pustiesc și îl consumă.

Se consideră cu ironie cînd ”un flecar al Domnului”, cînd un adevărat ”ministre de la parole de Dieu”. A fost suspectat de convingeri ”libertine” (deși nu era deloc adevărat), fiindcă îl admira pe Spinoza. Sic! Metafizic era un panteist, ca și Goethe. Într-o scrisoare comentează vioi formula panteistă: ”eu sînt unul și totul”. Îl stimează pe David Hume, care e una dintre lecturile lui preferate.

În recenzii este mai puțin tolerant. El însuși se caracterizează, într-o epistolă destinată lui Merck, drept ”decanul irlandez cu biciul”. Face aluzie, firește, la Jonathan Swift. Pe Immanuel Kant îl numește sistematic ”un viclean și un răutăcios”. Filosofului Friedrich Nicolai îi găsește un spirit ”lipsit de fantezie, lucid, plat”. Literații i se par, aproape toți, niște scamatori, iar secolul în care trăiește fals, epuizat, mizerabil. Cordial a fost doar cu Lessing și Goethe.

Johann Gottfried Herder a fost un excelent epistolier, mai ales în scrisorile către Karoline Flachsland, viitoarea soție. Acestea sînt cu adevărat niște briliante ale stilului. Apelativele dau fiori: Karoline este pe rînd ”copilă nobilă și leală”, ”înger al nevinovăției, al statorniciei și fidelității”, dar și ”copilă dură și nestatornică”, atunci cînd îndrăgostitul simte că îngerul se răcește. Umoarea nu ține însă mult și, peste o pagină numai, revine la sentimente mai bune, numind-o pleonastic  ”tînăr serafim” și ”prosternîndu-se” în fața acestuia ”cu lacrimi ale celei mai dureroase simțiri”. Frisoanele i-au trecut, de altfel, curînd și Karoline a sa, devenită doamna Herder, a înflorit de vreo șapte ori spre bucuria fericitului tată.

Altfel, scrisorile lui Herder sînt mereu echilibrate. Aparțin unui picnic cu bună dispoziție, care recomandă ”cumătrului Hamann”, suferind de stomac, meniuri lipsite de primejdie, și-și încheie misivele cu formula: ”Mă îndrept acum cu Dumnezeu înainte, spre cină”...

Se consolase, probabil, că focul lui e ”prea subtil pentru a aprinde butucănoasa asta de pădure”.

P. S. Giuseppe Arcimboldo (1527 - 1593): Estate (1573).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 14 iunie 2014

Șoarecele de bibliotecă


Elias Canetti (1905 - 1994) este autorul unui roman important, Orbirea (Die Blendung), despre un sinolog bibliomaniac. A scris cartea în 1931, dar a a publicat-o abia în 1935. N-am înțeles niciodată de ce, în traducere engleză, titlul romanului a devenit Auto-da-Fé. Nimic din ce a scris mai tîrziu (în special, teatru și eseuri) nu s-a ridicat la valoarea primei sale cărți.

În 1974, Canetti a adunat într-un mic volum, intitulat Das Ohrenzeuge (Ohrenzeuge este instrumentul auditiv, folosit de surzi), o sumă de portrete în linia ”caracterelor” lui Theophrast, din care nu lipsesc grotescul, absurdul, ironia și un ciudat ”amestec de fantastic și realitate”. În 1981, Elias Canetti a primit premiul Nobel pentru literatură.

Cîndva am tradus pentru Opinia studențească cinci caractere din cele cincizeci cuprinse în volum. Transcriu în seara asta unul singur (potrivit pentru un blog dedicat artei lecturii), cel intitulat

Șoarecele de bibliotecă

Șoarecele de bibliotecă citește toate cărțile, nu contează ce fel de carte, cu condiția să fie dificilă. Nu este mulțumit cu cărțile despre care se vorbește: trebuie să fie rare, uitate și greu de procurat. S-a întîmplat să caute un an întreg o carte, doar pentru că nimeni nu auzise de ea. A găsit-o în fine, o citește rapid, înțelege, reține și poate cita oricînd din ea. La 17 ani, arăta ca acum la 47. Cu cît citește mai mult, cu atît e mai stăpîn pe sine. Orice încercare de a-l surprinde cu un titlu eșuează; este la fel de bine pregătit în orice domeniu. Din pricină că există mereu ceva ce nu cunoaște, deocamdată nu s-a plictisit. Se ferește, totuși, să-și divulge lacunele, ca nimeni să nu i-o ia înainte cu lectura.

Șoarecele de bibliotecă arată ca o casetă care nu s-a deschis niciodată, pentru ca să nu piardă nimic. Se jenează să vorbească despre cele șapte doctorate ale sale și-și recunoaște doar trei; ar fi un fleac pentru el să obțină în fiece an un nou doctorat. E prietenos și vorbește cu plăcere; pentru a putea perora, lasă și pe altul să ia cuvîntul. Cînd spune: ”Asta nu știu”, este de așteptat din partea lui o prelegere amănunțită și doctă. Este expeditiv, întrucît caută mereu oameni noi care să-l asculte. Nu uită pe nici unul dintre cei care l-au ascultat; lumea lui constă din cărți și din auditori. Știe să prețuiască tăcerea celorlalți, el însuși tace cîteva momente înainte de a începe o nouă prelegere.

La drept vorbind, nimeni nu vrea să învețe ceva de la el, pentru că știe atîtea într-un mod cu totul deosebit. Nu pentru că nu s-ar repeta niciodată inspiră neîncredere, ci pentru că este întotdeauna deosebit pentru unul și același ascultător. Dacă n-ar spune mereu ceva deosebit, ar fi chiar amuzant. Este echidistant față de știința sa, totul contează, ar trebui să cauți îndelung ca să găsești la el ceva care să prețuiască mai mult decît altceva. Se scuză pentru timpul în care, asemenea oamenilor obișnuiți, doarme.

Cînd îl revezi după ani, aștepți încordat și-ți dorești să-l prinzi, în sfîrșit, cu o înșelăciune. Dar poți să-ți dorești mult și bine asta, deși vorbește despre ceva întru totul diferit, este același pînă la ultima silabă.

Uneori, s-a căsătorit între timp, alteori este din nou divorțat. Femeile dispar din viața lui; legătura a fost mereu o greșeală. Admiră oamenii care-l provoacă la întrecere și, odată întrecuți, îi aruncă la deșeuri. N-a fost niciodată într-un oraș fără ca mai întîi să nu fi citit totul despre el. Orașele se potrivesc cunoștințelor sale; confirmă ceea ce a citit despre ele, orașe despre care nu poți citi nimic par să nu existe.

Cînd se apropie de un inocent, rîde de departe. O femeie care țintește să se mărite cu el trebuie să-i scrie misive prin care să-l roage să-i dea informații. Daca femeia îi scrie suficient de des, șoarecele de bibliotecă îi cade în mreje și vrea să fie asediat de întrebările ei.

P. S. Carl Schleicher: Der Bücherwurm.


Citiţi în continuare!

vineri, 13 iunie 2014

Trei steluțe pentru Montaigne și alte două pentru Tanizaki


Nu numai în România bloggerii pun note (sau steluțe) autorilor și cărților, dar și în Franța.

Este, observ, o modă răspîndită. Un blogger inocent citește, de pildă, Jurnalul unui bătrîn nebun de Junichiro Tanizaki și, fiindcă nu sesizează miza romanului, vede în el numai o carte despre un moșneag pervers și-i acordă numai două steluțe avare din cinci. Îmi amintesc că și Sandra Newman (despre care am scris cu simpatie, în 1 februarie, aici) punea note lui Balzac și Tolstoi. Dar am luat-o ca pe o glumă. Fenomenul este, totuși, foarte serios.

Ceva îți place (sau nu-ți place): puțin, mult, oarecum, deloc, nespus ș. a. m. d. Ceva e bun (sau prost): foarte, nu prea, destul de ș. a. m. d. Adverbele plăcerii sînt multe, dar nu nenumărate. Știi că îți place ceva, dar îți este imposibil să spui în ce măsură și, uneori, de ce. Plăcerea, cred, nu poate fi cuantificată precis (în cifre de la 1 la 10 sau în steluțe). Reprezintă ceea ce logicienii numesc o ”mulțime vagă”. Simți că o carte e bună sau proastă. Intuiești. Ai dreptul să spui asta. În adverbele limbii române. Cînd vine vorba de note, devin sceptic. N-are nici un haz să pui note lui Flaubert.

Aflu, deci, că în Franța a apărut, în mai, o nouă carte despre Michel de Montaigne (nimic mai firesc, unde în altă parte să se analizeze Les Essays?) și caut recenzii în publicațiile din Hexagon spre a-mi face o impresie. Cartea se intitulează Montaigne: la vie sans loi, este semnată de Pierre Manent (deja cunoscut în România, i s-au tradus mai multe studii) și a apărut la Flammarion. Costă numai 20 de euro. Citesc o recenzie nesfîrșită pe un site cu de toate (inclusiv comentarii politice), numit Atlantico. La sfîrșitul recenziei, domnul Arnaud Joly, cronicarul, acordă cărții lui Pierre Manent 3 steluțe din 5. Înțeleg că lucrarea e bună, dar nu extraordinară. Nu am cum verifica acest verdict înstelat. Așa va fi fiind. Trebuie să cumpăr cartea.

Și dacă tot veni vorba de Montaigne, menționez că lucrarea lui Antoine Compagnon, Un été avec Montaigne, care s-a tipărit anul trecut, s-a vîndut pînă acum în 150.000 de exemplare. La noi, nici cărțile de ficțiune nu au atîți cumpărători. Asta e :)

P. S. În imagine: Johann Baptist Reiter (1813 - 1890): Madchen mit Liebesroman.


Citiţi în continuare!

joi, 12 iunie 2014

Cranii reci și capete înfierbîntate


Un nesăbuit aruncă o piatră într-un iaz și o sută de înțelepți se muncesc în zadar s-o recupereze. Dacă ar fi un diamant uriaș, poate că ar merita efortul. Dar proverbul nu se referă la un diamant, ci la o piatră oarecare.

O atare înțelepciune l-a îndemnat, probabil, pe jurnalistul și blogger-ul Mathieu de Taillac să publice în Le Figaro din 30 aprilie 2014 un articol nervos, sub titlul Les folles recherches du squelette de Cervantès.

Spaniolii caută, așadar, scheletul lui Cervantes. La noi, istoricii au căutat, nu de mult, scheletul lui Negru Vodă pentru a-i determina ADN-ul și proveniența etnică. A fost român? A fost cuman? A fost peceneg? Nimeni nu va ști niciodată. Iar folosul acestei științe este egal cu zero. Românii au aflat un lucru precis: Negru Vodă de la Curtea-de-Argeș nu este adevăratul Negru Vodă. Spaniolii vor acum capul lui Cervantes. Noi am vrut capul domnitorului Negru Vodă. Nu-mi dau seama cine este mai nesăbuit.

Se știe că Miguel de Cervantes a murit în aprilie 1616 și a fost îngropat într-o biserică din Madrid în data de 23. Tot în 23 aprilie 1616, după calendarul iulian, a murit Shakespeare. Cervantes a cerut ca nici un semn să nu-i marcheze mormîntul. E greu de spus cum se vor descurca spaniolii. De unde vor scoate ADN-ul lui Cervantes? În ce chip îl vor recunoaște?

Fie vorba între noi, nici francezii lui Mathieu de Taillac nu au fost mai breji. Se cunoaște povestea craniului cartesian. René Descartes a murit în 11 februarie 1650 în Suedia. Nu peste multă vreme, un smintit i-a furat craniul. Țeasta lui Descartes a circulat de la un colecționar la altul și a fost cumpărată de un chimist francez abia la începutul secolului al XIX-lea. Craniul a fost expus mai întîi la Muzeul de Anatomie Comparată și de Paleontologie și apoi la Muzeul Omului din Paris. Unde se găsește și acum, dacă nu a fost vîndut între timp, la Christie's, unui miliardar rus.

Să nu uit. Povestea nefericitei grecoaice Calypso o știm de la C. Negruzzi. Craniul frumoasei femei se mai găsește în osuarul de la Mănăstirea Neamț. Nu-l ratați...

Fiecare popor cu țeasta lui...

P. S. Cornelis Norbertus Gysbrechts (sec. XVII), Vanité.


Citiţi în continuare!

miercuri, 11 iunie 2014

Regele citirilor


Mă îndoiesc, dragi cititori modești, că știți precis cine este adevăratul, unicul, incomparabilul Rege al citirilor, King of Reading. Așa-i că nu știți? Nu-i nici o rușine. Nici eu n-am știut pînă de curînd. Am întîlnit numele regelui în cartea semnată de Mikita Brottman, The Solitary Vice: Against Reading, Los Angeles: Counterpoint, 2008.

Am crezut multă vreme că Regele cititului (și citirilor) este fostul profesor de la Yale University, criticul literar Harold Bloom, omul care poate străbate, de la un capăt la altul, rînd cu rînd, Război și pace numai într-o oră și jumătate. Veți spune, probabil, ca și mine: ”Nu vreau, stimabile, să citesc Război și pace într-o oră și treizeci de minute. Vreau să mă bucur de romanul lui Tolstoi cel puțin o săptămînă. Vreau să citesc cartea asta așa cum făcea multifobicul G. Ibrăileanu, care își lua concediu de la cursuri și nu ieșea din casă vreme de zece zile și zece nopți”.

Deci nu știți...

Nu vă mai fierb. Astăzi sînt într-o dispoziție miloasă. Iubesc umanitatea. Vă dezvălui, așadar, numele fericitului monarh: el este Art Garfunkel. Ați auzit cu siguranță de el. A. G. a făcut pereche, prin 1957, cu muzicianul Paul Simon în grupul numit inițial ”Tom & Jerry”, apoi, din 1965, ”Simon & Garfunkel”. El însuși cîntă vestita melodie Sound of Silence.

Începînd cu 1968, de la vîrsta de 27 de ani, A. G. a ținut un jurnal (o listă) în care și-a notat toate cărțile citite: autorul, titlul, anul primei ediții și numărul de pagini. Nimic în plus. Cînd a apărut netul, A. G. și-a făcut un site, Garfunkel Library. Prima carte de pe lista lui A. G., din iunie 1968, este Confesiunile lui Rousseau. Ultima, lectura cu numărul 1195, din octombrie 2013, Cosmos de Witold Gombrowicz. Art Garfunkel citește într-un ritm de două cărți pe lună. Nu și-a notat niciodată vreo impresie de lectură. Omul citește, dar nu știm ce gîndește. Se prezintă el însuși ca un ”cititor vorace”.

Publicația The New Yorker din 28 ianuarie 2008 l-a proclamat ”King of Reading”. Dacă sînteți curioși și doriți să vizitați acest site cel puțin bizar, o puteți face aici.

Art Garfunkel seamănă cu un aparat din acelea în care trebuie să introduci monede printr-o fantă pentru a primi ceva în schimb: o sticlă de suc, o cafea. Între timp, aparatul s-a defectat. Nu face decît să înghită monede. Dacă vrei o cafea, trebuie să mergi în altă parte...

P. S. Alberto Manguel: ”Adevăratul cititor nu-și contabilizează niciodată cărțile”.


Citiţi în continuare!

marți, 10 iunie 2014

Flowering Judas...


Mi-am amintit astăzi, brusc, o discuție mai veche.

Am găsit chiar pe 1 mai (răsfoiam un roman de Vonnegut) un fragment din poemul lui T. S. Eliot, Gerontion, l-am citat pe Facebook și m-am întrebat ce poate să însemne ”arborele lui Iuda”. Nu mai auzisem de el. Știam legenda care spune că Iuda s-a căit pentru fapta lui, că a înapoiat arginții și că s-a spînzurat. Pe FB discuția a fost pasionantă, dar a deviat repede spre teologie. A fost necesar Iuda în scenariul christic?

În Evanghelia după Matei (27: 3-10), numele arborelui nu este specificat. Imaginația comentatorilor poate broda în deplină libertate (și gratuitate). A fost măslin? A fost cedru? A fost chiparos? A fost smochin? Nimeni nu poate spune cu maximă certitudine. Oricum, trebuie să fi fost un arbore serios, cu ramuri trainice, nu un simplu boschet. Într-un fel, pentru un atare act, măslinul nu pare a fi un copac de încredere. Ce-i drept, cînd omul vrea cu orice preț să-și ia viața, este suficient și un fir de pai. Se gîdilă pe la tălpi cu el și moare de rîs. O astfel de moarte nu este de lepădat :)).

Bănuiesc, totuși, că bietul apostol nu a murit de rîs. A făcut o depresie, un episod melancolic, probabil, și nu a putut să meargă în pavilioanele doctorului Brânzei, la Socola, pentru a fi salvat, asemenea poeților depresivi din Tîrgul Ieșilor, prin cure cu electroșocuri și relaxare musculară progresivă. Cum ar veni, i-a lipsit asistența de specialitate...

Mă întorc la poemul Gerontion al lui T. S. Eliot. Citez, încă o dată, fragmentul în original și traducere:

”In depraved May, dogwood and chestnut, flowering judas,
To be eaten, to be divided, to be drunk
Among whispers”

Versiunea românească aparține lui Virgiliu Ștefănescu Drăgănești (traducătorul lui Kurt Vonnegut):

”În risipitorul mai, sîngerul și castanul, arborele lui Iuda acum în plină floare,
Să fie mîncați, împărțiți și sorbiți
Printre șoapte”.

În fața versurilor lui T. S. Eliot, Virgiliu Ștefănescu Drăgănești nu s-a omorît prea tare cu firea, deși era vorba, într-un fel, și de sinucigașul Iuda. Traducerea este literală, aproape corectă (”acum” e în plus), dar termenul ”depraved” înseamnă, în versul lui T. S. Eliot, altceva decît ”risipitor”. Risipitor este un adjectiv prea cuminte. În versul lui Eliot, ”depraved” nu înseamnă, desigur, ”depravat”, ”pervers”, ”stricat” (cum găsim în dicționar). (Dar dacă înseamnă, ce mă fac?) Aș traduce, deocamdată, expresia ”depraved May” astfel: ”exuberantul (jubilatorul, ebrietatul) mai”. E vorba de o izbucnire vegetală. Mîine s-ar putea să găsesc o echivalare mai nimerită.

Sintagma ”flowering judas” (poate fi și plural) trimite la așa-numitul arbore al lui Iuda (Cercis siliquastrum), originar din Asia, dar aclimatizat de mult și în Europa. Tufe minore de Cercis siliquastrum înfloresc, în ”depravatul mai”, și într-un parc din Iași situat foarte aproape de ”Fundațiunea regele Ferdinand Întîiul”, care adăpostește biblioteca universitară.

Despre implicațiile teologice ale citatului, vom discuta cît de curînd. N-am de gînd (încă!) să-mi procur firul de pai...

P. S. Imaginea reproduce o pictură murală din secolul al XVI-lea. Iuda pare a atîrna de un palmier pipernicit...


Citiţi în continuare!

duminică, 8 iunie 2014

Neglijența asasină


Există oare cărți importante, capodopere, cum ar veni, neglijate de public și critică?

Dacă luăm aminte la soarta romanului Moby-Dick (1851), s-ar zice că da. Herman Melville nu a vîndut mai mult de 3000 de exemplare (din Moby-Dick) în toată viața lui (a murit în 1891, uitat de toți), iar critica ori i-a adus reproșuri (amestec de ficțiune și informații lipsite de relevanță) ori l-a neglijat cu totul. Dar astăzi? Mai este posibil astăzi un astfel de caz? Scriitorii (în unanimitate) trăiesc cu impresia că da. În ceea ce mă privește, am temeiuri să mă îndoiesc. Exemplul lui Melville nu este relevant. Trăim, totuși, pe o altă lume.

S-a făcut caz de romanul unui anume Dow Mossman, The Stones of Summer (un roman de aproape 600 de pagini). Cartea lui Mossman s-a tipărit în 1972 la o editură (Bobbs-Merill) care a dat faliment imediat după publicarea ei. Deși nu a fost promovată de editură, cartea a avut parte de o recenzie foarte elogioasă, în The New York Times Book Review. Ironia sorții (dacă există soartă și dacă soarta poate fi ironică): recenzia era semnată de un critic literar care îl comentase, într-un volum publicat cu doi ani înainte, intitulat The Ironic Diagram, și pe Melville. Se numea John Seelye și era la rîndu-i prozator.

Peste trei decenii, în 2002, un regizor a făcut un film, Stone Reader, cu și despre sărmanul Mossman. L-a găsit cu greu pe autor. Omul trecuse printr-o criză nervoasă, îndată după debut, stătuse cîtva timp într-un spital și, amănunt nu lipsit de importanță, renunțase cu totul la scris. Fusese sudor vreme de 19 ani, apoi lucrase la un ziar din Cedar Rapids, Iowa, ca ”paper bundler” (nu sînt în stare să traduc sintagma: împacheta, probabil, gazete pentru a fi trimise cu poșta la abonați). Nu rezistase, așadar, ”traumei” debutului.

Nu este singurul literator care s-a lăsat de scris. Dow Mossman face parte din grupul destul de numeros al autorilor cu un singur volum. Din film nu reiese deloc că ar fi devenit autor de sertar. Omul era pur și simplu labil. Romanul lui, The Stones of Summer, s-a republicat în 2003, la Barnes & Noble. Ecoul a fost mai degrabă modest. John Seelye se înșelase. Cartea lui Mossman nu era o capodoperă.

Mă întorc la întrebarea de la care am pornit: există capodopere de care încă nu am aflat? Există genii lipsite de ecou? Repet: în secolul XX și în cel în care am intrat de multișor, posibilitatea existenței (în biblioteci și librării) a unei capodopere încă nereperate de critică și de public este aproape egală cu zero.

Mai mult, pentru ca posibilitatea să fie într-adevăr egală cu zero, s-a înființat un site, The Neglected Books Page, care poate fi consultat aici și care și-a propus să recupereze toate cărțile disprețuite de un public indiferent, pervers și ingrat.

P. S. Voi propune administratorilor acestui site promițător Porunca lui rabbi Akiba și Breviarul sceptic. De ce să mint? Am convingerea că sînt un eseist foarte neglijat  :)

P. P. S. Din păcate, Dow Mossman nu figurează nici măcar în lista pe care Enrique Vila-Matas a propus-o în Bartleby & Co.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 7 iunie 2014

Doctorul Brânzei și orhideea de argint


Am povestit aici, cu belșug de amănunte, cît de fericit am fost în data de marți, 27 mai 2014, cînd o doamnă în mare doliu, cu voaletă de dantelă deasupra unui chip bănuit de mine ascetic, mi-a întins un exemplar din Porunca lui rabbi Akiba (pe care tocmai îl cumpărase de la buchiniștii din Lăpușneanu) și mi-a cerut un autograf, deși cartea mai avea unul, din februarie 2006, compus tot de mine, caligrafic și cît se poate de mișcător, chiar deasupra titlului.

Cu acest emoționant prilej, mi-am repetat adevărul banal cum că orice volum trebuie să migreze de la un cititor la altul, de la o admiratoare la alta, de la o frăgezime la o altă frăgezime, prin intermediul anticarului, al blazatului ”staționar”, cum se numea insul în vechime. O carte care n-a ”staționat” niciodată în rafturile unui anticar, măcar doi-trei ani, e ca și cum n-ar fi. O astfel de carte nu există aievea. Nu-și merită titlul și faima.

De aici urmează un adevăr la fel de luminos: stagiul într-un anticariat ține de însuși destinul cărților. Am perceput aceste adevăruri prețioase, abia după ce am început să public la Polirom. Dar nu am gîndit întotdeauna la fel de sănătos. Am avut și momente de rătăcire.

Cu același fericit prilej (întîlnirea cu doamna îndoliată), mi-am amintit indignarea care mă cuprindea prin anii 80, ori de cîte ori urcam la anticariatul din așa-numita Casă a Cărții, situat la ultimul etaj al edificiului. Mai țineți minte? Intram cu fereală, înghiontit de ceilalți bibliofili care se repezeau la rafturi cu o energie fioroasă. N-am dispus niciodată de energia lor. Trăiau intens clipa. Îi invidiam. Bibliofilii înșfăcau cîte un raft întreg, îndeosebi romane, douăzeci o dată, un braț întreg, îl mutau lîngă perete și începeau să controleze cărțile. Păstrau una și aruncau restul într-o dezordine de neînchipuit...

Mie îmi rămîneau, din fericire, poeții. Ca și astăzi, în anii 80, nimeni nu dădea nici doi bani pe ei. Bibliofilii gîndeau pe atunci, ca și în clipa de față, că poeții fac degeaba umbră pămîntului. Este un mod de a privi lumea (și literatura) cu care eu nu m-am împăcat niciodată. Cînd mă uit la un poet și îl văd atît de plăpînd și neajutorat în dosul bărbii profetice, sub băscuța tocită, eu unul mă înduioșez negreșit. Mi se umezesc ochii de ”roua compasiunii”, ca să mă exprim asemenea unui poet plăpînd, din generația 2000.

Rezistau mișcării de înșfăcare, așadar, numai cărțile poematice. Pipăiam cotoarele ”plachetelor” (acesta era termenul de specialitate pentru un atare produs), scoteam cîte una din raft, o frunzăream cu un simțămînt aproape mistic și citeam o terțină, un fragment, un distih. În vremurile de demult, poeții erau mai grijulii cu prozodia, cu rimele, știau ce sînt iambii, troheii, versul glyconic. Mai nou, nici măcar poetul Radu Vancu (profesor la Universitatea din Sibiu și teoretician reputat) nu cred că are știința acestui vers. Nu insist. N-am cîtuși de puțin intenția să-i fac de rușine pe literatorii contemporani... :))

Ei bine, chiar atunci, în clipa aceea de extaz pur, observam cu groază și cutremurare, pe prima pagină a cărților, autograful creatorului. Destinatarul statornic al tuturor poeților era un anume doctor Petre Brânzei, vestit pe vremuri pentru ciudățeniile lui, directorul stabilimentului Socola. Nu știu cum se face, dar liricii ieșeni fără excepție îi prezentau omagiul de pioasă recunoștință, deși medicul psihiatru nu părea să aprecieze suficient aceste efuziuni. Remarcam cu indignare indiferența criminală a numitului Brânzei. Mă revoltam. Clocoteam de mînie...

Să primești de la însuși poetul Florin Mihai Petrescu (1930 - 1977) volumul Orhideea de argint și să-l vinzi la anticariat (cu tot cu dedicație), mi se părea suprema blasfemie. Dacă m-aș fi întîlnit cu doctorul bibliofob, i-aș fi spus cîteva de la obraz. N-am avut acest noroc decît mai tîrziu, în împrejurări mai degrabă dubioase.

Petre Brânzei era un star al psihiatriei locale, purta tot timpul (inclusiv vara) mănuși negre de piele, nu le scotea niciodată (mă întreb cum ținea lingura, cum scria rețetele), dormea în spital (și nici atunci nu-și scotea mănușile), alături de bolnavi și simulanți, avea niște cîini uriași, care ascultau numai și numai de el. De fiecare dată cînd intram la Socola (pentru a-mi vizita amicii aflați în suferință), mă gîndeam la cîinele din Baskerville și la ochii lui fosforescenți.

Mă îndoiesc profund că Brânzei a citit vreodată cărțile poetului Florin Mihai Petrescu. Dacă le-ar fi citit, nu le-ar fi transportat cu atîta ușurință la Casa Cărții. Nepăsarea lui mă intriga. Nu poți fi om întreg, dacă nu-i stimezi pe poeți. Numai un individ cu o minte primitivă și cu un suflet foarte crud poate disprețui o carte semnată de Florin Mihai Petrescu.

Astăzi m-am cumințit. Viața mi-a tocit asperitățile. Nu mai am indignări, simpatii, uri. Privesc altfel lucrurile. M-am detașat precum stoicii. Mă aflu la ani lumină de mine însumi. Împărtășesc un adevăr diferit de adevărul din anii 80: cu autograf (sau fără), cărțile sînt făcute să circule...

P. S. Și apostolul tolstoismului, antipaticul Vladimir Grigorievici Certkov, purta mereu mănuși negre de piele.

P. P. S. În imagine: un autograf al lui Gustave Flaubert.


Citiţi în continuare!

vineri, 6 iunie 2014

Teologia veselă (6): 81


Într-un pasaj din Convivio (IV: 24), Dante Alighieri a discutat concis o întrebare contrafactuală: ce s-ar fi întîmplat dacă Iisus Christos nu ar fi fost răstignit? Cîţi ani pămînteşti ar fi stat printre muritorii de rînd?

Răspunsul lui Dante este foarte precis: Iisus Christos ar fi trăit exact cîti ani a trăit şi Platon, “acel bărbat desăvîrşit, care l-a frapat pe Socrate, cînd l-a văzut prima oară” (Vincent de Beauvais, Speculum historiale, III: 60).

Dar cît a trăit Platon? Nu este nici un secret. Optzeci şi unu de ani. Nici mai mult, dar nici mai puţin. De unde ştia Dante, în secolul al XIV-lea, cîți ani a trăit Platon, cu aproape două milenii îainte? Printr-o viziune? Printr-o intuiţie subită? Nu. Din lectura unui tratat al lui Marcus Tullius Cicero (De senectute, 5).

Ţinând cont de premise, concluzia nu poate fi decît una singură. Citez: “Iar eu cred că dacă Christos nu ar fi fost răstignit şi ar fi trăit tot timpul cît putea dăinui viaţa lui potrivit naturii, la optzeci şi unu de ani ar fi fost strămutat din trupul pieritor în cel veşnic”.

Dante Alighieri nu spune însă dacă Iisus Christos ar fi continuat să predice sau nu, dacă s-ar fi stabilit în Ierusalim sau Nazaret, dacă ar fi fost proclamat de facto regele iudeilor, dacă s-ar fi întîlnit cu împăratul Tiberius, dacă s-ar fi căsătorit cu Maria Magdalena, dacă s-ar fi împăcat cu fariseii, dacă ar fi călătorit la Alexandria sau Atena, dacă l-ar fi stimat pe arhiereul Caiafa, dacă l-ar fi pus dregător pe Iuda, dacă l-ar fi cunoscut pe Saul din Tars, dacă ar fi iertat smochinul, dacă Irod ar fi renunţat de bunăvoie la tron etc. etc. etc.

P. S. În imagine: o miniatură medievală reprezentînd Arborele lui Iesei, arborele genealogic al lui Iisus Christos.


Citiţi în continuare!

joi, 5 iunie 2014

Sărmana Gertie a făcut asta. Sărmana Gertie....


Nu mai știu unde am găsit aceste reguli formulate de prozatorul german W. G. Sebald. Nici despre Sebald nu știam mare lucru acum cîteva luni.

Am întîlnit numele lui într-o recenzie semnată de Alberto Manguel în The Guardian din 15 iunie 2012. Manguel scria despre romanul Dublinesque de Enrique Vila-Matas și-l compara pe autorul spaniol cu Jorge Luis Borges și cu un anume W. G. Sebald: tustrei ar amesteca personajelele închipuite cu personaje reale. De Borges auzisem cumva-cumva. De Sebald, nu. M-am rușinat. Rușinea m-a împins la căutare. Unde în altă parte dacă nu în uriașa magazie a net-ului?

Pun în această notă rezultatul investigațiilor. Winfried Georg Sebald s-a născut în 1944 și a murit într-un accident de mașină, în decembrie 2001. Se afla la volan și a făcut un atac de cord. Locuia în Marea Britanie de multă vreme. Era profesor la University of East Anglia. Publicase șapte romane foarte apreciate. Criticii literari de pretutindeni îl vedeau ca pe un posibil cîștigător al premiului Nobel. Ca și Antonio Tabucchi, n-a apucat să-l ia. Au murit prea devreme. De la o vreme, pentru a primi Nobelul, trebuie să trăiești cel puțin 90 de ani. Asta e viața! Vorba lui Vonnegut: so it goes...

În 2008, Irina Nisipeanu a tradus romanul Austerlitz pentru Editura Curtea Veche. Ecoul a fost minim. Am citit numai două recenzii. Despre confecțiile lui Vila-Matas (că tot l-am pomenit în introducere) s-au redactat cîteva zeci. Nu-i normal. Anul trecut, prin mai 2013, Ziarul Financiar anunța iminenta apariție (în traducere românească) a unui nou roman de Sebald. Era vorba de Inelele lui Saturn. Ziarul publica și un fragment grăitor. Dacă nu greșesc, cartea nu a apărut nici pînă azi, 5 iunie 2014.

Transcriu mai jos regulile stilistice formulate cîndva de Sebald, într-un scop care nu-mi este foarte limpede, poate pentru studenții săi. Regulile de acest tip sînt extrem de utile cu condiția să le ignori. Iată:

1. Fiecare propoziție luată ca întreg trebuie să semnifice /să însemne ceva.

2. Scriitura / textul nu trebuie să dea impresia că scriitorul încearcă să fie poetic.

3. Este facil să scrii proză ritmată. Te poartă cu ea. Dar după un timp începe să plictisească.

4. Frazele lungi te feresc să numești mereu subiectul (”Gertie a făcut asta, Gertie a simțit asta” etc.).

5. Evită propozițiile care nu fac decît să pregătească alte propoziții / propozițiile următoare.

6. Folosește cît mai puțin posibil cuvîntul ”și”. Caută varietatea în conjuncții.

Nu mă îndoiesc că W. G. Sebald a urmat cu sfințenie aceste reguli și, probabil, multe altele, întrucît cine are un fix are întotdeauna mai multe. Ce-i drept, dacă nu ai idei fixe, nu te apuci de scris. În materie de stil, este preferabil, totuși, să nu ai obsesii, precum acestea ale lui Sebald.

Îmi amintesc aprinderea cu care discutam în urmă cu cîțiva ani - într-un grup foarte select de literatori - despre cîți de ”care” ai voie să repeți într-o frază. Cineva afirma tranșant că pronumele relativ ”care” se cuvine a fi evitat cu desăvîrșire. Eu cred că un ”care” nu strică niciodată. Am descoperit în paginile unor scriitori mult lăudați pentru stilul lor îngrijit fraze în care există cel puțin patru de ”care”. Dacă ești hotărît să construiești fraze foarte lungi (așa cum făcea și W. G. Sebald în romanele lui) nu poți evita, cel puțin în limba română, repetarea lui ”care” și o pletoră hidoasă de gerunzii. 

Ion Barbu cerea la rîndu-i să ocolim repetițiile de felul tă – to, să – su. El se referea, ca la un exemplu abominabil, la versurile lui Arghezi:

”Niciodată toamna nu fu mai frumoa / Sufletului nostru bucuros de moarte”. Și sublinia batjocoritor să - su...

Unii prozatori sînt foarte deranjați de rimele interioare, alții, nu. Eu le evit pe cît îmi stă în putință.

Ca să vedeți cît de diversă e lumea și cît de puțin imperative sînt sfaturile cu privire la stil, amintesc faptul că Umberto Eco îi îndemna pe tinerii scriitori să construiască propoziții cît mai scurte și să nu uite niciodată să precizeze subiectul acestor propoziții. Într-o succesiune de fraze, este mai bine să repeți de fiecare dată subiectul decît să-l lași în ambiguitate. Deci este indicat să scriem și să repetăm: ”Gertie a făcut asta, Gertie a simțit asta, Gertie așa și pe dincolo. Sărmana Gertie!”.

În ceea ce mă privește, deși sînt atent la stilul meu (și al altora), n-am curaj să fac recomandări. Dacă am obsesii stilistice (nu se poate să nu am!), ele rezultă din însemnările de pe blog.

P. S. În imagine: corecturile lui James Joyce pe o dactilogramă.


Citiţi în continuare!

miercuri, 4 iunie 2014

Fals Faust


Iată o înțelepciune care vine de demult: vinul nu se bea oriunde, oricînd, oricît, de oricine. Iată ce spune, în Fals Faust sau Rețetar Revăzut și Reîntregit, compozitorul și prozatorul leton Marģeris Zariņš (1910 - 1993):

”E de știut că din paharele de cristal zvelte, conice și ornamentate se bea vin alb, din cele șlefuite și pîntecoase - vin roșu, din cele înalte și gingașe - șampania Sparkling Hak și Sparkling Moselle, iar din cele înalte și netede - Fleur de Sillery, Grand Vin BrutExtra Dry Martini se soarbe din mici cupe sferice, nu însă și în cazul în care se servește combinat cu diverse alte băuturi, mixturile servindu-se în pahare de oranjadă” (Fals Faust, traducere de Denisa Fejes, București: Editura Univers, 1988, pp.23-24).

Am cumpărat romanul lui Marģeris Zariņš în data de miercuri, 28 septembrie 1988, l-am citit în două zile, duminică, 13 noiembrie și luni, 14 noiembrie 1988. Mi-a plăcut. L-am recomandat tuturor prietenilor. Acum cîteva zile mi-am amintit de el. L-am căutat în bibliotecă. Volumul lui Zariņš nu era nicăieri. Parcă intrase în pămînt. Abia aseară, cînd nu mai aveam nici o nădejde, l-am descoperit în colțul unui raft. Am recitit cîteva zeci de pagini, locurile subliniate cu creionul, însemnările marginale (chiar mai insipide decît cititorul perfect insipid, care eram pe atunci).

Nu mi-a mai plăcut la fel de mult. Nu-i nici o surpriză: o carte citită în împrejurări diferite dă reacțiuni diferite.

Viltotais Fausts jeb pārlabota un papildināta pavārgrāmata, titlul în limba letonă, adică Fals Faust pe românește, rescrie, desigur, povestea lui Faust.

În cazul nostru, Faust este bătrînul magistru apoticar Janis Vridrikis Trampedahs (ce nume!), iar dracul - nimeni altul decît tînărul Christopher Marlowe. Romanul lui Marģeris Zariņš este o parodie amuzantă. Naratorul este, bineînțeles, Marlowe. Tot el - personajul principal. Autorul întoarce tragedia lui Goethe pe dos. ”Totul se petrece de-a-ndoaselea” (p.256), constată dezolat povestitorul. Margareta Schella este o poetesă proletară, care compune poezii satirice la adresa Madonei și vrea să se sinucidă. Faust, un individ penibil și meschin. Mephisto-Marlowe, în schimb, este un seducător. Margareta Schella se îndrăgostește de el (nu de Faust).

În linii mari, acțiunea se petrece în anii 30. Dar povestitorul sare de la una la alta, amestecă timpurile, epocile, prescrie deznodămintele, încurcă personajele. Rezultă un roman mai degrabă hilar, o caricatură a mitului faustic, o parodie.

În încheierea acestei note, ofer încă două pasaje:

”În aerul nopții, plutea o duhoare umanoidă, cumplit de intimă” (60).

”Noaptea, magistrul [Janis Vridrikis] avu un vis urît; se făcea că necuratul nici gînd să-l ducă la Riga; îl ademenise în spațiul unei șure, într-un hangar, unde se desfășura un bal straniu - niște domni cu coadă, înveșmîntați în redingote cenușii, cu pulpanele fîlfîind, învîrteau în dans niște neobrăzate cu aspect obscen. Una din desfrînatele și șturlubaticele astea, pe nume Holy Red, îl obligase pe vîrstnicul bărbat să țopăie charleston de trei ori la rînd, răstimp în care dama uzase în așa măsură de mîngîieri perfide, îl ispitise și îl gîdilase în așa hal, încît după al treilea dans bătrînul căzuse, bătînd în neștire aerul cu brațele și nemaifiind în stare să-și continuie dănțuiala...” (61).

”Christopher rătăcea fără a-și găsi locul, inutil ca o grivnă tocită” (182).

P. S. Luis Ricardo Faléro (1851 - 1896): Vision de Faust (1878).


Citiţi în continuare!

marți, 3 iunie 2014

Don Quijote din Don Quijote din Don Quijote...


Voi rezuma succint un episod din Don Quijote. Întîmplarea se petrece în partea a doua a romanului, mai precis în capitolul XXX.

Protagonistul îşi urmează peregrinarea prin universul deja quijotizat, care-i confirmă la fiece pas convingerea că este un cavaler rătăcitor, cel mai viteaz şi mai milostiv dintre toţi, un cavaler întru totul asemenea lui Tristan şi Lancelot. Pe măsură ce străbate lumea, don Quijote se arată tot mai convins că este însuşi don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri (şi acum Cavalerul Leilor). Să vedem în ce fel…

Întîmplarea se petrece după ciudata păţanie cu luntrea fermecată, de pe rîul Ebru. Don Quijote scapă cu bine din cumplita încercare şi-şi continuă, alături de scutier, drumul. A doua zi, ajung la o pădure. Don Quijote îl trimite pe Sancho să salute un grup de vînători cu toată deferenţa. Scutierul îi îndeplineşte porunca şi se apropie de grup. Zăreşte o doamnă îmbrăcată în strai verde şi călare pe un sireap alb, extrem de binevoitoare. Pe pumnul stîng, înmănuşat, doamna (care este ducesă) ţine un şoim. Pare stăpîna alaiului vînătoresc. Sancho îngenunchează, cum a fost instruit, i se adresează în cuvinte meşteşugite şi-i transmite, astfel, salutul smerit al cavalerului. Doamna îi ascultă discursul şi dă semne de mare bucurie. A auzit deja despre straşnicul cavaler o mulţime de lucruri. Sancho se minunează. Cum e cu putinţă ca vestea despre aventurile stăpînului său şi despre năzdrăvăniile lui să fi făcut înconjurul lumii? Faptul pare de necrezut.

Spre a-l dumiri, doamna continuă în acest fel discuţia (reproduc locul după traducerea, mai veche, realizată de Edgar Papu şi Ion Frunzetti): “Ia spune-mi, dragă scutierule, stăpînul acesta al tău nu e unul despre care se află tipărită o istorisire numită a Iscusitului hidalgo don Quijote de la Mancha şi care are drept doamnă a inimii sale pe o anume Dulcineea din Toboso?”. Hîtrul scutier oferă un răspuns pe măsură: “Chiar el e, doamnă, iar acel scutier al său, care intră sau trebuia să intre în istorisirea asta, şi pe care-l cheamă Sancho Panza, sînt eu, afară numai dacă nu m-or fi schimbat în leagăn, vreau să zic dacă nu m-or fi răsbotezat la tiparniţă”. Sancho recunoaşte, deci, deplina îndreptăţire a bănuielii ducesei. În consecinţa renumelui său, don Quijote este primit la casa de vînătoare a ducelui etc. etc.

Nu importă peripeţiile care urmează. Să luăm aminte la următorul fapt remarcabil. În romanul Don Quijote al lui Cervantes, un personaj sau mai multe (vînătoriţa cu şoimul şi soţul ei, ducele) pretind că au auzit despre cavalerul don Quijote, un personaj din roman, fiindcă au citit romanul Don Quijote, în care locuiesc ei înşişi.

Putem rezuma artificiul narativ astfel: în Don Quijote există (cel puţin) un personaj care citeşte un roman intitulat Don Quijote, în care există un personaj care citeşte un roman intitulat Don Quijote

Ş.a.m.d.

P. S. Pablo Picasso: Don Quijote.


Citiţi în continuare!