luni, 31 martie 2014

12 sfîrșituri de roman


În numărul 12 (pe anul în curgere accelerată 2014) al României literare (ultimul disponibil online), Mircea Mihăieș scrie despre ”începuturi de roman”, despre incipit-uri, adică, pentru a folosi un termen tehnic.

Tema incipit-ului nu este nouă. A fost investigată în fel și chip încă din vechime. Criticul literar Alexandru Călinescu a scris despre ea în anii 70. Este vorba, așadar, de acele propoziții (sau fraze, sau paragrafe) prin care începe textul unui roman oarecare.

Mircea Mihaieș a fost inspirat de un articol din ziarul The Telegraph, care recenza 30 de ”fraze inaugurale”. Însemnarea de față a fost, la rîndul ei, inspirată de articolul lui Mihăieș.

Eu am făcut un inventar al sfîrșiturilor de roman, al frazelor ”terminale”, cum ar veni. Am ales cîteva romane (destul de cunoscute) și am recitit ultima propoziție (sau frază, sau paragraf). Problema cu care m-am confruntat este următoarea. La propriu, ce înseamnă sfîrșitul unui roman? Ultimul cuvînt? Punctul de după ultimul cuvînt? Ultima propoziție? Ultima frază? Ultima secvență narativă? Nu este ușor de spus.

În cazul lui Ulysses al lui James Joyce care este sfîrșitul romanului, atîta vreme cît monologul lui Molly Bloom nu are punctuație și se întinde pe cîteva pagini? Cum delimităm finalul? În fond, unde începe sfîrșitul romanului Ulysses?

Am ales acele sfîrșituri care pot avea sens și fără ca un curios să fi citit romanul. Prin urmare, am transcris o secvență semnificativă și pentru altcineva (decît susiscălitul). Și pentru neofit. Și pentru inocent. În consecința acestui efort de grădinar naratologic, a rezultat un soi de florilegium. Nu am numărat florile. Voi vedea abia acum cîte am cules. Am folosit, firește, ordinea cronologică a publicării romanelor.

Iată, deci, catalogul meu:

1. ”Noaptea pe la unsprezece l-au îngropat în locul pe care și-l alesese. Bătrînul și cu fiul lui au mers după mort. Albert n-a putut să vină. Viața Lottei era în primejdie. L-au dus pe umeri niște meșteșugari. Nici un preot nu l-a însoțit” (Goethe, Suferințele tînărului Werther, traducere de Alexandru Philippide).

2.  ” – Între noi doi, acum!
Și ca un prim act de provocare zvîrlit acestei lumi, Rastignac se duse să ia masa în acea seară la doamna de Nucingen” (Honoré de Balzac, Moș Goriot, traducere de Cezar Petrescu).

3. ”În clipa aceea, s-a ivit în calea noastră o figură de om, parcă învăluit într-un linţoliu, dar cu mult mai mare decît oricare muritor de pe pămînt Iar culoarea pielii sale avea albeaţa imaculată a zăpezii...” (Edgar Allan Poe, Aventurile lui Arthur Gordon Pym).

4.  ”Cuvintele lui stau mărturie: Stăpînul meu, scrie el, m-a înștiințat. În fiecare zi îmi vestește tot mai deslușit – Da, eu vin curînd; și cu fiecare ceas, răspund tot mai înflăcărat: Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Charlotte Brontë, Jane Eyre, traducere de Mirella Acsente).

5.  ”De la moartea lui Bovary, trei medici s-au perindat prin Yonville, fără să poată reuși vreunul, așa de tare i-a lucrat dintru început domnul Homais. Are o clientelă strașnică; autoritățile îl cruță, iar opinia publică îl protejează.
Acum de curînd, a primit Legiunea de Onoare” (Gustave Flaubert, Doamna Bovary, traducere de Demostene Botez).

6.  “… da şi atunci el m-a întrebat dacă vreau da să spun da floarea mea de munte şi întîi mi-am petrecut braţele pe după umerii lui da şi l-am tras în jos spre mine să-mi simtă sînii numai parfum da şi-i bătea inima nebuneşte şi da i-am spus da vreau. Da” (James Joyce, Ulysses, traducere de Mircea Ivănescu).

7.  ”În ultimele două zile, Narcis stătu zi și noapte lîngă patul său, privindu-l cum se stinge. Ultimele cuvinte ale lui Gură-de-Aur îl ardeau în inimă, ca un fier înroșit” (Hermann Hesse, Narcis și Gură-de-Aur, traducere de Ivan Denes).

8. ”Cînd marea se va calma, de pe uscat vor veni oameni și bărci.
Și vor găsi zece trupuri neînsuflețite și o problemă de nedezlegat pe Insula Negrilor” (Agatha Christie, Zece negri mititei, traducere de Mihaela Golban).

9.  ”Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puţin singur, nu-mi mai rămînea decît să doresc în ziua execuţiei mele mulţi spectatori care să mă întîmpine cu strigăte de ură” (Albert Camus, Străinul).

10.  ”Mă gîndesc la zimbri și la îngeri, la taina coloranților existenți, la sonetele profetice, la refugiul oferit de artă. Este singurul fel de nemurire de care ne vom bucura și tu, și eu, Lolita mea”.

Dar și începutul romanului este teribil:

”Lolita, lumină a vieții mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu. Lo-lii-ta” (Vladimir Nabokov, Lolita, traducere de Horia Florian Popescu).

11. ”La revedere, lume neîndurătoare!
Auf Wiedersehen?” (Kurt Vonnegut, Mama noapte, traducere de Rodica Mihăilă).

12. ”Atunci Blimunda spuse, Vino. S-a desprins voința lui Baltasar Șapte-Sori, dar nu s-a înălțat la stele, căci pămîntul îi aparținea și Blimundei” (José Saramago, Memorialul mănăstirii, traducere de Mioara Caragea).

Abia acum văd ceea ce, de altfel, poate vedea oricine. Sînt douăsprezece, numai douăsprezece. Sfîrșiturile, bineînțeles...


Citiţi în continuare!

Cavaleria ușoară a comparațiilor. Elogiul cafelei


”Cafeaua asta îți ajunge în stomac. De acum înainte totul se agită. Ideile se pornesc ca batalioanele Marii Armate [a lui Napoleon] pe un cîmp de bătălie și aceasta are loc. Amintirile vin în pas de asalt, cu steagurile fîlfîind; cavaleria ușoară a comparațiilor se desfășoară într-un minunat galop; artileria logicii vine în goană cu chesoanele cu muniții; vorbele spirituale sosesc desfășurate în trăgători; figurile de stil se înalță amețitoare; hîrtia se acoperă de cerneală, căci veghea începe și sfîrșește cu apă neagră, precum bătălia cu pulbere neagră” (Honoré de Balzac).

P. S. În imagine: Francisco de Zurbaran (1598 - 1664): Nature morte avec citrons, orange et tasse – 1633.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 29 martie 2014

Ars amandi


După ce, prin 1981, am publicat în Convorbiri literare un eseu elogios despre cărțile lui Alexandru Paleologu, autorul mi-a transmis că este mult prea leneș pentru a-mi scrie o misivă de mulțumire, dar m-a invitat prin secretarul general al revistei numite deasupra (un poet contemporan cu susiscălitul și, în principiu, nemuritor) să-l vizitez negreșit în București.

Vremea a trecut și, în 1984, în primăvară cred, am primit de la Alexandru Paleologu o nouă carte, Alchimia existenței, cu un autograf mai mult decît lapidar: ”Domnului V.G., omagiul cordial al autorului”. Între timp, polemizasem cu el în aceeași revistă, fapt care explica îndeajuns conciziunea omagiului...

Chemat, tot atunci, de amici binevoitori să citesc la așa-zisul Cenaclu din Tei (unde venea și matematicianul Solomon Marcus, dar și Ioan Buduca, dar și George Țâra, dar și Radu G. Țeposu, dar și Matei Vișniec), am profitat de ocazie pentru a da o fugă pînă la eseist acasă.

M-a primit un domn destins, nonșalant, cu aspect sportiv, surîzător și dizert. A vorbit, firește, mai mult eseistul. Eram prea emotiv pentru a discuta în contradictoriu, deși mă deosebeam radical de Alexandru Paleologu în părerea despre Kierkegaard și Nietzsche, pe care el nu-i considera filosofi propriu-ziși, ci simpli mînuitori de fraze frumoase. Ca atare, am strălucit printr-o tăcere mai degrabă reculeasă (și, se înțelege, foarte sceptică).

În pofida diferențelor și vîrstei, cu o singură idee am căzut amîndoi imediat de acord. Alexandru Paleologu considera (și avea suficient cuvînt!) că un critic literar este, mai presus de orice, un ins dotat cu însușirea de a admira. Pare un paradox, dar nu este. Criticul critică și profanul primește totul fără să priceapă, credul. Eroare!

Critic prin esență este omul dispus să admire și să-și justifice admirația. Este mult mai ușor să critici, să respingi și să fii irascibil. Asta poate face orice student mai ambițios de la Litere.

În fața literaturii (și a lumii, în genere), poți adopta două (și numai două!) atitudini la fel de tranșante (și, poate, la fel de lipsite de inteligență).

Cea dintrîi a fost încercată de filosofii cinici, de libertini și dezamăgiți. Este plină lumea de ei.

Cinicul nu stimează nimic și are cuvinte aspre cu privire la poezie, iubire sau moarte. De pildă, pentru cinic, iubirea este frecarea a două epiderme (apud Marcus Aurelius), sărutul, un amestec de bacili, id est de bacterii în formă de cilindru rotunjit la capete (apud E. M. Cioran), moartea, o izbăvire din indiferența oarbă a Voinței de putere (apud Schopenhauer), femeia (ca și omul, în genere), o pasiune inutilă etc. etc..

A doua atitudine consistă în actul dificil (imposibil, adesea) de a încuviința (fără multe speranțe) lumea sublunară (și arta din cuprinsul ei). Există și lucruri care stîrnesc surîsul, bucuria, admirația. Unul dintre ele (nu cel mai neînsemnat) este arta (poezia, muzica, literatura ș. a. m. d.). Există, dragii mei, Frumos.

Cele două atitudini nu se pot argumenta îndeajuns (sau, mai bine, nu se pot argumenta deloc). Nu e vorba de logică, trebuie să consimți. În această credință lipsită de orice rațiune, m-am întîlnit odinioară cu Alexandru Paleologu.

P. S. În imagine: Leonardo da Vinci, La Vierge à l'Enfant avec Sainte Anne (c. 1500), detaliu.


Citiţi în continuare!

vineri, 28 martie 2014

129 864 880


Ei, da! Poate vă interesează cîte cărți există în cuprinsul lumii sublunare. Eu nu am știut pînă de curînd.

Echipa Google a calculat acest număr. Dar pentru a calcula totalul cărților, avea nevoie de o definiție a obiectului ca atare. A meditat și a ajuns la o soluție (aproximativă). Definiția este, așadar, următoarea: ”o carte este un text oarecare, publicat sub forma unui tom” (a unui codex, așadar). Conclavul de savanți nu a ținut seama, prin urmare, de albumele de artă fără comentarii, de liber mundi scriptus digito Deo, de cărțile cu poze, de cartea naturii etc. etc.

Voi mărturisi franc: rezultatul nu m-a impresionat cîtuși de puțin. Mă așteptam la o cifră mult mai mare. Deci: numărul cărților din cuprinsul lumii noastre este (de) 129 864 880. Se înțelege că e vorba de titluri diferite...

P. S. În imagine: Sfîntul Bernard de Clairvaux citind în pădure, cocoțat pe o frunză de arțar (miniatură dintr-un manuscris medieval).


Citiţi în continuare!

joi, 27 martie 2014

Epitaf


Încă din tinerețe, Benjamin Franklin (1706 - 1790) a compus un epitaf menit sa-i împodobească lespedea mormîntului.

Timpul a trecut, Benjamin nu a murit (spre marea lui mirare), s-a apucat de treburi mai importante, a inventat paratrăsnetul, a lucrat în diplomație și, firesc, a uitat cu totul de epitaful redactat odinioară. Nu-l găsim pe mormîntul lui. Voi cita mai jos optimista inscripție:

The Body of
B. Franklin, Printer,
Like the cover of an old Book,
Its Contents torn out,
And stript of its Lettering & Gilding
Lies here, Food for Worms.
But the Work shall not be lost;
For it will, as he believ’d,
Appear once more
In a new and more elegant Edition
Corrected and improved
By the Author.

P. S. În imagine: Trophime Bigot (1579 - 1650), Allégorie de la Vanité.


Citiţi în continuare!

marți, 25 martie 2014

Ascultă-mi sfatul...


În cartea de conversații dintre Jean-Claude Carrière și Umberto Eco, intitulată pedestru Nu sperați că veți scăpa de cărți (Humanitas, 2010), am căzut peste un pasaj care m-a intrigat. Jean-Claude Carrière declară:

”Există însă și teoria  ignoranței docte a lui Nicolas de Cues. 'Vei învăța mai multe de la o frunză de copac decît din cărți' îi scrie sfîntul Bernard abatelui din Vauclair, Henry Murdach. 'Arborii și stîncile te vor învăța ceea ce nu te poate învăța nici un dascăl'. Prin chiar faptul că este un text articulat și tipărit, cartea nu ne poate învăța nimic, ba chiar adesea e suspectă pentru că ne propune să împărtășim gîndirea unui singur individ. Adevărata cunoaștere o găsim în contemplarea naturii” (p.232).

Citatul este fantezist. Comentariul, neclar sau inexact.

De exemplu (și în primul rînd), Nicolas de Cues este, probabil, Nicolaus Cusanus (a fost cardinal de Kues) și a trăit între 1401 și 1464. ”Ignoranța” (doctă) i-a rămas străină sfîntului Bernard. Este o propunere tîrzie. Și nu înseamnă a disprețui cărțile, a fugi de ele, cum pare a crede Jean-Claude Carrière.

Docta ignoranță, este, de fapt, un concept teologic. Despre Bernard de Clairvaux (1090 - 1153), călugăr auster, dar autor al unor faimoase orații despre Cîntarea cîntărilor, am scris aici.

Mi-a luat un ceas de căutare, pentru a identifica locul exact din scrierile sfîntului Bernard la care face trimitere Jean-Claude Carrière. El se găsește în Scrisoarea 106 către Henry Murdach, un discipol aflat la studii în Anglia. Bernard îl cheamă la mănăsirea Vauclair, unde Henri Murdach va deveni peste timp abate. Sfîntul Bernard îl îndeamnă cu vorbele următoare:

”Ascultă-mi sfatul, vine de la un om experimentat [care știe ce spune]. Vei înțelege mai mult în păduri decît din cărți; arborii și stîncile te vor învăța mai multe decît vei fi în stare să pricepi din altă parte [de la magiștri, de la teologi, din cărți etc.]”.

În definitiv, ce vrea să spună sfîntul Bernard de Clairvaux, cînd își îndeamnă discipolul să renunțe la studiu și să caute bezna pădurilor? În nici un caz, am impresia, să dea foc cărților. Destul pentru azi. Voi reveni?

P. S. În imagine: Gérard de Saint Jean (Geertgen tot Sint Jans), ca. 1460/65 - ca. 1488/93: Jean-Baptiste au désert (Saint Jean méditant)


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 22 martie 2014

Sărutul (imposibil)


”Cum citim? Mai bine zis, în funcţie de ce? Ar fi poate nevoie de o şcoală de lectură asemănătoare celei de creative writing. Cititul se învaţă şi chiar în mai mare măsură decât scrisul literar. Puţini sunt conştienţi de cât de prost se citesc în general cărţile de literatură.

Cu vreo zece ani în urmă, când a luat fiinţă la noi masteratul academic, am propus primilor mei masteranzi, în lipsa oricărei programe, un seminar pe tema lecturii. Cum citim, aşa dar. Am deschis la întâmplare un volum din poeziile lui Eminescu şi am căzut pe Dorinţă. Le-am cerut masteranzilor să facă un punctaj al etapelor interpretării poeziei.

Cu ce începem?, am întrebat. Cu simbolistica, mi s-a răspuns. Nicidecum, am spus: începem prin a citi poezia. Doi: citim încă o dată poezia. Trei: arătăm cu degetul spre ce se vede în Dorinţă cu ochiul liber, de pildă, gruparea pe strofe, rimele, măsura şi restul. Şi aşa mai departe.

Masteranzii mei s-au simţit lezaţi de banalitatea demersului.

Se aflau, în definitiv, după patru ani de facultate, nu mai erau nişte începători! Şi aveau ei ce aveau cu simbolurile. Până la care mai era însă o cale lungă de parcurs. Riscul când citeşti este să sari etapele.

Dovadă că lectura literară nu e o ştiinţă exactă, dar e o artă precisă” (Nicolae Manolescu, ”Cum citim?”, România literară, nr. 47 / 22.11.2013, p.1).

Să examinăm, așadar, poezia lui Mihai Eminescu:

Dorinţa 

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

P. S. 1. Puțini au observat imposibilitatea acțiunii descrise în strofa a patra...

P. S. 2. În imagine: Francesco Hayez, Le Baiser (1859).


Citiţi în continuare!

vineri, 21 martie 2014

Fericirea


André Comte-Sponville: "Doar cel care nu speră la nimic este pe deplin fericit; doar cel care este pe deplin fericit nu mai are nimic de sperat" (p.154).

André Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlette Farge, Cea mai frumoasă istorie a fericirii, traducere de Marina Mureşanu Ionescu, București: Editura ART, 2007, 160p.

P. S. În imagine: Jheronimus Bosch (1450 – 1516), Tuin der lusten (1480 - 1490).  


Citiţi în continuare!

joi, 20 martie 2014

Trei sute de nopți ca trei sute de ziduri...


Jorge Luis Borges (1899 - 1986)

Despărţire

Între iubita mea şi mine se vor ridica
trei sute de nopţi ca trei sute de ziduri,
iar marea va fi o taină între noi.

Nu vor mai fi decât amintiri.
O, înserări cu care m-a învrednicit durerea,
nopţi pline de speranţa de a te privi,
câmpii pe care-mi deschid drum, cer înstelat
pe care-l prind cu privirea şi îl pierd...
Definitivă ca marmura,
absenţa ta va întrista alte înserări.


Despedida

Entre mi amor y yo han de levantarse
trescientas noches como trescientas paredes
y el mar será una magia entre nosotros.

No habrá sino recuerdos.
Oh tardes merecidas por la pena,
noches esperanzadas de mirarte,
campos de mi camino, firmamento ț
que estoy viendo y perdiendo...
Definitiva como un mármol
entristecerá tu ausencia otras tardes.

P. S. În imagine: René Magritte (1898 - 1967), Les Amants (1928).


Citiţi în continuare!

miercuri, 19 martie 2014

Trei filosofi care nu au iubit cărțile


Cunosc trei filosofi care nu au iubit deloc cărțile. Le-au acceptat ca pe un rău necesar, nu mai mult. Dar nu le-au iubit.

Cel dintîi a fost Lucius Annaeus Seneca. Data nașterii filosofului stoic nu se cunoaște. Împăratul Nero l-a constrîns să se sinucidă în anul 65. Într-o scrisoare către Lucilius, Seneca își sfătuiește prietenul să renunțe la obiceiul lecturii. Pentru gînditorul roman, lectura este o formă de agitație inutilă. Îndeosebi răsfoirea fără vreun scop anume a unui teanc de cărți i se pare o curată pierdere de vreme (ceea ce uneori chiar este).

Lucius Annaeus Seneca scrie: fiindcă nu putem citi toate cărțile pe care le cumpărăm (și le avem în bibliotecă), să avem doar cărțile pe care le putem citi.

Al doilea filosof care nu a iubit cărțile a fost împăratul Marcus Aurelius (121 - 180). Într-una din notele sale, Marcus Aurelius spune: ”Înlătură setea de cărți, ca să nu mori cîrtind”. În opinia lui, cărțile reprezintă doar un prilej de a cîrti (împotriva autorilor și a gîndurilor exprimate de ei). Este preferabil, ca atare, să nu citești (prea mult).

Al treilea filosof care nu a iubit cărțile este Immanuel Kant (1724 - 1804). Mulțimea cărților, crede Kant, reprezintă o otravă periculoasă și virulentă. Trebuie să ne ferim de a ne lăsa în voia cărților. Lectura se cuvine a fi una reflectată, înceată, lentă.

Menționez că filosofii numiți de mine deasupra nu au fost niște ageamii în ce privește cultura. Seneca a scris o enciclopedie. Marcus Aurelius îi citise pe tragicii greci. Toți trei au folosit cărțile, dar nu au făcut din carte un idol. Toți trei au scris, la rîndul lor, cărți prețuite și azi. În schimb, toți trei ne avertizează că lectura de pură plăcere este prea puțin folositoare. Nu este recomandabil să citim multe cărți. Recomandabil este să citim pe cît e cu putință (doar) cărți fundamentale.

Din pacate (sau din fericire), citim și noi ce apucăm...

P. S. În imagine: Jan van Eyck: Sfîntul Ieronim citind (1442).


Citiţi în continuare!

marți, 18 martie 2014

Cartea și moartea: cartea morților


De obicei, cartea conţine sfaturi şi informaţii foarte utile despre viaţă. Mai ales, despre viaţă şi înţelepciunea în viaţă, cum ar spune Arthur Schopenhauer (care nu a a fost situat în chiar miezul vieţii). Deşi nimeni nu urmează, la propriu, o atare înţelepciune.

Mult mai rar însă, cartea cuprinde (şi unele) sfaturi cu privire la moarte. Utilitatea cărţii este văzută, totuşi, mai ales din perspectiva vieţii. Cu cît citeşti mai mult, cu atîta trăieşti mai intens, mai cuprinzător, mai terifiant, mai sigur. Bine folosită, cartea fereşte pe om de necazurile existenţei, oferindu-i un adăpost fantasmatic, nebiruit. Îl ţine departe de boli şi-l protejează de surprize. Pentru cititorul prevenit, nu mai există aleatoriu, surpriză. Ştie deja totul.

În revolta împotriva lui Dumnezeu şi a destinului, cartea devine, astfel, un aliat preţios.

Prototipul acestei impresii a fost dat, încă în secolul al XIV-lea (în preajma anului 1350, să spunem), de Boccaccio. Tinerii care se retrag, pe timpul ciumei, între zidurile castelului de lîngă Florenţa, se retrag, de fapt, în spaţiul sigur al cărţilor narate. Iar ceea ce-şi povestesc constituie materia Decameronului şi o pildă ilustră de modul în care poţi conjura moartea, uitînd-o sau aruncînd-o voit şi temporar în afara cărţii (şi a vieţii înţelepţite).

Fireşte, acesta e un mod ironic de a pune problema cărţii. Strict vorbind, cartea nu foloseşte la nimic şi nu ridică un obstacol valabil în calea suferinţei. Iar savantul, care ne sermonează din paginile sale, nu este obligatoriu un prooroc infailibil şi un exemplu de urmat. Mă întorc la moarte, dar şi la strălucirea ei fascinatorie, întunecată. Cartea pare, din capul locului, să o excludă, să o evacueze din lume.

Sigur, erudiţii au pretins dintotdeauna că filosofia (pe care au grijă să o depună în pagini memorabile şi perfect nefolositoare) este o pregătire pentru moarte. Cine le parcurge cărţile află acolo ştiinţa măreaţă a biruirii morţii. Dar a muri bine şi filosofic este, de fapt, doar un mod de a trăi cît mai mult, cît mai înghesuit în ceasuri, avînd permanent în minte gîndul morţii, ca o idee fixă, tonifiantă şi nevrotică.

Filosofii nu recomandă niciodată sinuciderea, Doamne fereşte... Nici E.M. Cioran nu o face decît la modul neserios. Apologia morţii şi a sinuciderii, în schimb, dă conţinut şi savoare vieţii, o intensifică, pentru a spune aşa. A medita la moarte, a învăţa să mori, este o formă de a trăi periculos, fără a înfrunta realmente pericolul, de a-ţi pune sîngele în mişcare, cînd eşti senil şi nu mai poţi face mare lucru.

Nimic nu e mai universal, constată înţelepţii dintotdeauna, decît faptul decesului. Repetînd acest verset, cel dintîi dintr-un contemptus mundi, pe care medievalii l-au dus la desăvîrşire, filosofii au acces, adesea, la stări euforice şi paradoxale, aflate în vecinătatea trăirilor de graniţă, investigate de medicii mai scrupuloşi cu oarece teamă.

Există dintotdeauna o aviditate a ultimei suflări şi a pupilelor dilatate. Dar mereu şi mereu este vorba de ultima suflare şi de pupila celuilalt.

Contemplînd spectacolul morţii şi moartea ca spectacol, filosofii se excită la maximum. După o astfel de cogitaţie, îşi creşte, nu-i aşa?, pofta de a trăi. Cartea nu oferă, în consecinţă, secretul teribil al morţii (un secret vid, de altfel), decît pentru a proteja mai bine viaţa.

Acesta e sensul apologului narat de Şeherezada, în noaptea a cincea din colecţia celor o mie şi una de nopţi, mai mult sau mai puţin erotice, unde se povesteşte despre o carte care ucide.

P. S. În imagine: Georges de la Tour (1593 - 1652): Vanité (La Madeleine à  la veilleuse, 1642-1644).


Citiţi în continuare!

luni, 17 martie 2014

Muze şi chelneri


Asemenea lecturii, măcar o vreme, scrisul a fost şi el o ceremonie.

Scriitorul a avut mereu tabieturi particulare, ascunse de ochii scotocitori ai vulgului profan, s-a înconjurat de oarece mister, s-a ferit de curioşi. Biografiile consemnează, de obicei, aceste hachiţe ale autorilor în treacăt şi fără să le acorde o importanţă deosebită. Se ştie că Machiavelli, cînd şi-a redactat Istoriile florentine, adopta o ţinută tragic-solemnă. Se înveşmînta într-o mantie purpurie, ca basileii, aprindea în odaie candelabre parfumate, se aşeza într-un jîlţ regesc, audia solitar corul Muzelor. Creaţia era, prin urmare, un ritual egoist şi, ca să zic aşa, o însingurare. Dar nu întotdeauna şi nu obligatoriu.

Asemenea profesorului Iorga, mai tîrziu, Origen avea şapte stenografi, care îi eternizau spusele*. Sfîntul Augustin, tot pe atîţi. Imensa operă a sfîntului Thoma de Aquino este, în realitate, o operă dictată. Montaigne, la rîndu-i, s-a slujit de un secretar privat. Cogitaţiile din eseuri nu el le-a scris, la propriu.

Şi Sfîntul Duh s-a slujit, se pare, de tahigrafi.

Pentru a remarca mutaţia înfricoşătoare a scrisului şi diferenţa de atitudine dintre antici şi moderni, voi povesti în paragraful secvent, spre unanimă reflecţie, o întîmplare adevărată, sub aspectul unui succint apolog.

 Într-una din zilele anului 1857 (sau ale lui 1858, nu mai ştiu), la Londra, într-o sală ticsită de auditori, un tînăr romancier rus asistă la un spectacol de strigăte, şuiere şi expansiuni. În faţa lui, la tribuna improvizată, o persoană de statură mai curînd mijlocie. S-o numim, provizoriu, Dickens: un ins bărbos, surescitat, într-o continuă agitaţie expresivă oferă o reprezentaţie bizară. Poartă un costum ţipător. Sub jacheta de catifea, ascunde o vestă “trăsnită”, de un neverosimil roşu-crepuscular, precizează sarcastic G.K. Chesterton.

Şi mai departe, tot eseistul: “Gura încadrată de barba castanie (barbă “imperială”, i s-a spus, n.m.V.G.) era mare şi mobilă, ca de actor şi într-adevăr [Dickens] era un actor… Izbutea să-şi sugă obrajii, căpătînd dintr-o dată expresia de aiureală stupidă a fetei ce-o slujea pe Mrs. Raddle, sau să şi-i umfle, încît păreau de două ori mai mari, atunci cînd imita energia apoplectică a domnului Serjeant Buzfuz” (G.K. Chesterton, Charles Dickens, Bucureşti, Editura Univers, 1970, pp.160-161).

Sala (şi, nu mai puţin, tînărul romancier) respiră în ritmul declamaţiilor. Atîrnă de vocea recitatorului, se indignează sau plînge. Doamnele îşi moaie ochii în batistă. Cînd se încheie spectacolul, după aplauze şi ovaţii, ascultătorul iese zdrobit.

Lev Nikolaevici Tolstoi, căci el este tînărul voiajor, îl aprobă. Îl admiră. Amintirea acestui spectacol funambulesc nu-l va părăsi niciodată. Nu-l va urma însă pe ilustrul Dickens în această privinţă, nu va deveni un rapsod, deşi va citi frecvent familiei ori mujicilor de la Iasnaia Poliana un soi de fabule didactice, cu final edificator, cum sînt toate compunerile de manual.

La urma urmelor, Dickens nici nu este, în privinţa metehnei sale, foarte inedit. În Evul Mediu, am amintit altădată, scriitorul proceda la fel. Scrisul reprezintă, desigur, un act iniţiatic, o ceremonie privată, un exerciţiu egotist. Lectura, dimpotrivă: o ceremonie populară! Divina Commedia a lui Dante, să zicem, se citeşte, de către interpreţi, la răspîntii, în văzul şi auzul tuturor, spre colectivă minunare. Şi uneori, dacă are talent dramatic, însuşi autorul recită marţial din propria-i operă.

Aşa au procedat şi Chrétien de Troyes, trubadurii ori Charles d’Orléans. “Romanul” este, mai întîi, o scriere poematică, nu foarte amplă, în versuri scurte, tocmai pentru a se putea recita în faţa unui auditoriu, într-o singură după-amiază.

Cînd Muzele îl părăsesc, autorul se înfăţişează în public. Scriitorul se converteşte, aşadar, din creatorul inspirat într-o ipostază a histrionului. Se pogoară cu trufie din ceruri pe pămînt. Catadicseşte să grăiască.

Întorcîndu-mă la parabola londoneză, aş menţiona următorul fapt: cu Lev Nikolaevici Tolstoi se întîmplă altceva. Și mai senzaţional. El ajunge, în ultimii ani de viaţă, să scrie pur şi simplu în public. Nu doar că dictează dactilografei, dar acceptă de-a valma alături de cabinetul de lucru (şi uneori, înăuntru) pe musafirii de la Iasnaia Poliana, în frunte cu V.G. Certkov, pe fii, fiice şi nepoţi. Se consultă, viclean, cu toţi, alege dintre finalurile imaginate, la Anna Karenina, să spunem, pe cel care iese prin referendum, adică finalul prezumat de el însuşi.

O fotografie documentează această insurecţie scripturală. Un film din epocă (probabil că Tolstoi a fost dintre scriitorii de la începutul secolului trecut cel mai filmat) pecetluieşte adevărul, revoluţia scrisului. Admiratorii îi copie jurnalul, nuvelele, povestirile, testamentul. Îl confiscă pur şi simplu.

Tolstoi nu mai are de mult intimitate. Şi nici scrisul, mister. Creaţia nu mai este, ca la medievali şi romantici, o demiurgie privată, un miracol sfîşietor. În raportul dintre autor şi auditoriu, are loc, cum vedem, o răsturnare spectaculoasă. Autorul nu se mai fereşte de ochii celorlalţi. Compune chiar sub văzul lor. Cititorul, în schimb, se retrage, el, în cabinetul de lucru.

Mai nou, actul creativ îşi pierde cu totul aureola, cade în profanitate, în cenuşiul cotidianului, banalizîndu-se de-a dreptul**. Autorul nu mai instituie lumi, la concurenţă cu Arhitectul suprem (Demiurgul cel rău!), în completarea universului real, vădit imperfect. Inspiraţia, susurul Muzelor nu-i mai tulbură luciditatea, nu-i mai halucinează minţile.

În Principiul poetic, în Filosofia compoziţiei, Edgar Allan Poe, cel puţin, asta declară în chip răspicat. Deşi eu nu l-aş crede pe cuvînt. Creaţia devine un calcul, o aplicaţie a retoricii, în vederea unui efect bine definit. Muzele sînt evacuate din cuprinsul lumii. Nimeni nu mai are nevoie de ajutorul lor.

Mutaţia, de o radicală natură, este comentată de T.S. Eliot (care mai credea, totuşi, în inspiraţie) în cuvintele următoare: “poetul nu mai e posedatul sfîşiat, care aşterne pe hîrtie un întreg poem, într-o singură noapte de febră; el e un savant rece, un algebrist aproape…”.

Scrisul devine, în aceste condiţii, o practică de artizan şi coboară în stradă. Curînd, Ion Barbu şi Sartre vor compune la cafenea, în direct, printre lăutari şi cheflii. “Înţeleptele fecioare”, invocate cîndva de Montaigne, Muzele adică, se transformă în chelneri.

* Şi Eugène Ionesco, mai aproape de noi, şi-a dictat piesele de teatru unei secretare.

** Cu toate acestea, în ultimii ani de viaţă, şubrezit, Voltaire îşi înviorează spiritul bînd cafele nenumărate şi scrie în pat. Adoptă, astfel, postura cea mai prozaică.

P. S. În imagine: o Muză (Tiziano Vecellio, Venus Anadyomene).


Citiţi în continuare!

duminică, 16 martie 2014

Cartea


Cei interesați de istoria lecturii pot viziona aici o cronologie a cărții (în engleză). Iar aici un site dedicat istoriei și viitorului cărții și o bogată bibliografie. Site-ul este administrat de Allison Muri de la University of Saskatchewan.

Între timp, din păcate, al doilea link a devenit (in)disponibil.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 15 martie 2014

Am iubit o fată mîndră şi albă de o linişte hispanică


Jorge Luis Borges (1899 – 1986): Viaţa mea întreagă

Aici încă o dată, buzele neuitate, unic şi asemenea vouă.
Am stăruit în apropierea fericirii şi în măruntaiele suferinţei.
Am străbătut marea.
Am cunoscut multe locuri, am văzut o femeie şi vreo doi-trei bărbaţi.
Am iubit o fată mîndră şi albă de o linişte hispanică.
Am văzut un cartier nesfîrşit unde se împlineşte o nesătulă nemurire de asfinţituri.
Am savurat multe cuvinte.
Am convingerea nestrămutată că asta e tot şi că nu voi mai vedea
şi nici nu voi mai săvîrşi lucruri noi.
Cred că zilele şi nopţile mele sînt egale în sărăcie
şi în bogăţie cu cele ale lui Dumnezeu şi cu cele ale tuturor oamenilor.


Citiţi în continuare!

joi, 13 martie 2014

Frumosul estetic


Am facut aluzie ieri la un text mai vechi despre apariția tîrzie (recentă) a simțului estetic.

Grecii, romanii, medievalii nu l-au avut. Pare extrem de curios. Dar acesta e purul adevăr. Seneca nu privește estetic lumea, ci funcțional. În ochii lui, statuia Venerei nu este cîtuși de puțin frumoasă. Ea nu înfățișează o femeie, ci o zeiță. Grecii, romanii, medievalii nici nu comentează lumea în termeni estetici. Nu vom găsi niciodată, în comentariile lui Seneca, în comentariile teologilor din Evul Mediu, termenul ”frumos” în accepțiunea de azi. Accepțiunea lui pulchrum este mai degrabă etică, ontologică, fiind confundat cu bonum. Nu insist. În treacăt fie spus, și frumusețea femeii este o descoperire modernă.

Trimit deci la însemnarea de vineri, 4 iunie 2010, intitulată Privire estetică și privire contemplativă, cu sfioasa rugăminte de a-l parcurge din nou. Este suficient un click aici.


Citiţi în continuare!

miercuri, 12 martie 2014

Venere, marmură caldă...


Orice plăcere este un viciu, cred filosofii stoici (în unanimitate) și subliniază, la rîndu-i, Seneca într-o scrisoare către Lucilius, pe la anul 64 e. n..

Generalizarea mi se pare mult prea îndrăzneață, chiar dacă filosofii și-au făcut un viciu (neapărat plăcut!) din ea. Numai o parte dintre plăceri țin(e) propriu-zis de viciu - care este oricum o problemă de grad, nu de esență. Viciosul exagerează. Este viciu tot ceea ce depășește măsura. Viciul e o perseverență...

Socot, așadar, că există plăceri care nu au nimic de a face cu viciul.

Dau un exemplu banal: plăcerea trezită de frumosul artistic. În fața unui portret de Leonardo da Vinci, în fața unui peisaj, plăcerea privitorului nu are nimic vicios. De altfel, frumosul poate fi definit precum o face, în Istoria frumuseții, Umberto Eco: ”un bine care nu stîrnește dorința”.

Oare de ce nu s-a gîndit Seneca la plăcerile de ordin estetic, la plăcerile pure de orice conținut carnal? Dintr-un motiv cuvios (în sens etimologic, termenul ”cuvios” înseamnă întemeiat), dezvăluit deja într-o însemnare mai veche. Pentru că nici nu putea. Frumosul estetic, frumosul gratuit reprezintă invenții recente.

În vremea lui Seneca, nimic nu este gratuit. Nici măcar o statuie a Venerei. Sau, mai ales, o statuie a Venerei (care avea în primul rînd o finalitate religioasă). Grecul și romanul care se opreau în fața Venerei nu simțeau nici o plăcere (licită ori ilicită), fiindcă nu percepeau încă frumusețea statuii. Pare curios, dar așa stau lucrurile...

Mă opresc aici, deși simt că m-am exprimat prea succint. Voi reveni. În orice caz, în pofida venerabilei credințe a stoicilor, există plăceri numeroase, care nu sînt cîtuși de puțin vicii.

P. S. În imagine: Léon Perrault (1832 - 1908), Vénus à la Colombe (1908).


Citiţi în continuare!

marți, 11 martie 2014

Fluturele lui Chuang Tzu


Se cuvine transcrisă în această notă parafraza rezumativă a lui Jorge Luis Borges şi Adolfo Bioy Casares (după Herbert Allen Giles, Chuang Tzu, 1889) din Scurte istorii extraordinare: “Chuang Tzu a visat că era un fluture, iar la trezire nu mai ştia dacă el însuşi este un om care a visat că era fluture, sau este un fluture care visează, acum, că e om”.

P. S. Isabelle Dewez: Papillon des etoiles (2012).


Citiţi în continuare!

luni, 10 martie 2014

Mihai Ursachi: arta erotică


Au trecut zece ani de la moartea neașteptată a poetului Mihai Ursachi.

Constat încă o dată cît de necruțătoare este uitarea. Adulat odinioară, însoțit în procesiune reculeasă de admiratori în plimbările sale prin Piața Unirii, poetul Mihai Ursachi nu mai este menționat astăzi nici măcar de amicii lui cei mai înflăcărați. E firesc și, in acelasi timp, straniu.

După moartea unui scriitor (oricare ar fi acela), peste opera lui se așterne, măcar pentru o vreme, tăcerea. E firesc, dar nu mi se pare cîtuși de puțin drept.

Să ne amintim, totuși. Mihai Ursachi s-a născut la Ipotesti in 17 februarie 1941 (unii biografi pun ca loc al nașterii localitatea Strunga). A facut studii de Filosofie, Medicină (numai un an) și Germanistică. Pentru o tentativă de a fugi din țară, a stat închis patru ani. A debutat in 1967 cu poezii în revista Cronica. Primul lui volum, Inel cu enigmă, s-a tipărit in 1970. Pînă la plecarea poetului în Statele Unite, în 1981, a mai publicat o duzină de cărți. Poeziile lui Mihai Ursachi au fost traduse în germană și engleză.

În 1990, după 10 ani de exil, s-a întors în Romania. În chip surprinzător (măcar pentru mine), după această dată, nu a scris decît foarte puțin. A murit în dimineața zilei de 10 martie 2004. Dacă ar fi trăit, anul acesta poetul ar fi împlinit 73 de ani.

Dincolo de uitarea în care au căzut și omul, și opera lui, Mihai Ursachi contează, neîndoielnic, ca un poet important și profund original al generației sale. Reproduc, în încheierea acestei note, un poem ludic și "fără perdea" din acelea (nu foarte multe) care au circulat, spre amuzament, printre apropiații poetului.

Cuvîntul de rămas bun ce l-a rostit magistrul Mihai Ursachi aflîndu-se pe patul de moarte

Iubitelor, vă las acum.
Adio-ți zic deci, Nicoleta,
adio Nuți, Muți, Geta,
căci viața asta-i doar un fum.

Adio ție, Minodora,
un trai deplin și fericit
cum altă dată ne-am dorit
nu ne-a fost dat amîndurora.

Căci tu fiind de felul tău
muiere pururi fără saț,
ți-au trebuit atîți bărbați
cîte femei am avut eu.

Și iarăși, încă zic adio
elevei mele Artemisa,
cu carnea tare cum e tisa.
Pe unde este, Domnul ție-o.

Aș zice doar la revedere
grecoaicei, numele Marcela,
și mort îți scoală daravela,
pe drept cuvînt, halal muiere!

Dar clipele mi-s numărate,
mireasă tu, cu neagră coasă,
îngaduie și îmi mai lasă
atîtea clipe cît păcate.

Atunci aș mai trăi o mie
de ani bogați printre gagici
și cînd ar fi sa plec de-aici
înc-aș muri pe veresie!

Însa cum florile se scutur
în primavară, de cais,
tot astfel anii noștri ni-s,
ce i-am trăit, ca niște fluturi.

Doar de la Una, cea la care
pe nume nu-s vrednic să-i spun,
îmi iau acuma rămas bun,
îngenunchind pentru iertare.

13 decembrie 1971

P. S. În imagine: Bernardino Luini (1480/1482 - 1532), Irodiada.


Citiţi în continuare!

duminică, 9 martie 2014

Nevermore



Nu e locul să discutăm minuţios (im)posibilitatea de a parafraza specia poeziei lirice şi, în general, orice scriere de imaginaţie. În principiu, poezia lirică nu se poate rezuma decât cu preţul nimicirii sale neîntârziate. Un adevăr repetat şi de Cleant Brooks.

Nu poţi abrevia fără rest The Raven al lui Edgar Allan Poe, un sonet de Eminescu (“S-a stins viaţa falnicei Veneţii”), una din elegiile duineze ale lui Rilke (şi sunt zece în total), The Waste Land, compoziţia glossolalică a lui T. S. Eliot (cuprinde versuri în engleză, germană, latină, greacă etc.), Cantos CXVII de Ezra Pound sau Variazioni su nulla, poemul lui Giuseppe Ungaretti.

Îmi amintesc, cu acest prilej, că Emil Brumaru, într-o conversaţie privată, a negat scurt orice posibilitate de a reduce la o fişă austeră vreunul din nemuritoarele-i versuri, durate în bronz. Adevăr grăia! Singura “abreviere” corectă a unui poem dificil e să-l reproduci aidoma, în exact aceleaşi cuvinte şi după aceeaşi prozodie, la modul tautologic…

Şi, oricum, e un fapt dovedit că metaforele nu se pot prescurta. Soarele negru al melancoliei rămâne soare, rămâne negru şi rămâne pentru totdeauna să vegheze melancolia lui Nerval (şi să se confunde cu ea). În plus, nu e locul să vorbesc, în această notă, despre banala realitate că orice rezumat e numai o ipoteză
interpretativă cu privire la unul din multele sensuri ale cutărui poem.

Dacă abreviezi brutal şi, poate, incorect, The Raven, poemul lui Edgar Allan Poe, prin enunţul prozaic “un eu liric nenumit presimte că nu o va mai vedea nicicând pe Lenore”, sau prin propoziţia mai abstractă “nimic, niciodată, nu se repetă”, sau prin sentenţa anti-nietzscheană “este în van să invoci o eternă reîntoarcere” sau, în mod radical de această dată, prin termenul “nevermore”, farmecul creaţiei lui Poe dispare cu totul. Ai prins o semnificaţie aproximativă, dar ai pierdut poezia.

Şi nu primeşti de niciunde vreo garanţie că ai sesizat corect, până la urmă, intenţia lui Poe, intenţia textului, sau intenţia cititorilor din 1845, anul publicării poemului.

Dar dacă Edgar Allan Poe s-a exprimat alegoric în poezia The Raven (deşi, în Filosofia compoziţiei, nu menţionează explicit acest fapt), cum vei rezuma (şi) această semnificaţie? Vom avea o singură poezie intangibilă şi două rezumate, unul pentru semnificaţia literală (un corb pătrunde - sau nu - în odaia poetului, se aşază pe bustul zeiţei Atena şi repetă mecanic cuvântul “niciodată”), altul pentru semnificaţia alegorică (un mesager al lumii de dincolo retrage poetului speranţa de a întâlni, aici sau în altă parte, pe frumoasa Lenore). 

Nu ne rămâne decât să recitim poemul:

”Once upon a midnight dreary, while I pondered weak and weary, / Over many a quaint and curious volume of forgotten lore, / While I nodded, nearly napping, suddenly there came a tapping, / As of some one gently rapping, rapping at my chamber door. / `’Tis some visitor,’ I muttered, `tapping at my chamber door - Only this, and nothing more.’ /? Ah, distinctly I remember it was in the bleak December, / And each separate dying ember wrought its ghost upon the floor. / Eagerly I wished the morrow; – vainly I had sought to borrow / From my books surcease of sorrow – sorrow for the lost Lenore - / For the rare and radiant maiden whom the angels named Lenore - / Nameless here for evermore...”


Citiţi în continuare!

vineri, 7 martie 2014

Frumusețea


Nu ştim mare lucru despre a treia versiune a odei poetului irlandez (tot o ficţiune în desfăşurarea unei ficţiuni), evocat de Jorge Luis Borges în povestirea Oglinda şi masca.

Nu ştim decât ceea ce afirmă parcimonios naratorul: că poetul a fost chemat de rege, după grozava bătălie de la Clontarf (încheiată printr-o strălucită victorie), şi a primit porunca de a slăvi evenimentul (şi pe rege) într-o odă.

Prima variantă a poemului prezenta cusurul de a fi doar desăvârşită. A doua avea şi virtutea originalităţii, fiindcă explora toate posibilităţile sintaxei şi toate resursele vocabularului: “prepoziţiile erau străine normelor comune”, acordul dintre subiect şi predicat nu mai avea nicio importanţă.

Dar a treia, a treia variantă a odei, nu mai lungă de un singur vers (Borges spune doar atât, dar ne putem imagina că versul odei putea fi un cuvânt, putea fi o silabă, putea fi o simplă vocală, putea fi, la urma urmelor, şi un e mut), a fost nu numai desăvârşită, nu numai originală, dar surprindea ceva extrem de periculos.

Citez declaraţia poetului: “În zorii zilei, m-am pomenit rostind nişte cuvinte pe care întâi nu le-am putut pricepe. Cuvintele acestea sunt în poem. Am simţit că făptuisem un păcat, acela, poate, pe care Spiritul nu-l iartă”. Aruncase o privire asupra frumuseţii. Regele îl răsplăteşte pe poet cu un pumnal. Finalul povestirii e ambiguu: “Despre poet se ştie că şi-a dat singur moartea îndată ce a părăsit palatul; despre rege, că-i cerşetor şi rătăceşte pe drumurile Irlandei, care i-a fost cândva regat, şi că n-a mai rostit poemul niciodată”.

Am bănuiala că amândoi se apropiaseră prea mult de ceea ce nu-i este permis nimănui.

P. S. În imagine, o figurare a ceea ce nu poate fi privit. Kazimir Malevich, Păstrat alb pe fond alb.


Citiţi în continuare!

joi, 6 martie 2014

Supliment


José Ortega y Gasset: “Ştim atâtea lucruri pe care nu le înţelegem”.

P. S. În imagine: Jake Baddeley, There are two lights (2009).


Citiţi în continuare!

miercuri, 5 martie 2014

Mesaj



În O mie şi una de nopţi, femeile folosesc, de multe ori, un limbaj de semne (lucruri). Aleg un singur exemplu.

În noaptea 107, Sheherezada începe o întortocheată poveste despre Aziz, Aziza şi Diadem. Procedeul multiplicării instanţelor narative în Cartea celor o mie de nopți și încă una este un fapt bine cunoscut.

Peste mai multe episoade ale naraţiunii, în noaptea 115, aşadar, Sheherezada spune sultanului Shahriar că vizirul Dandan a spus sultanului Daul’makan, într-o altă noapte, sub zidurile cetăţii Constantinopol, că un tânăr pe nume Aziz a remarcat, într-o dimineaţă, în cadrul unei ferestre o fată nespus de frumoasă. Aziz a privit stăruitor într-acolo, dar domniţa nu a scos nicio vorbă. Băiatul a observat, totuşi, că fata ţinea în mâini un sac, o oglindă, un ghiveci cu flori şi o lampă. Şi a urmat spectacolul.

Fata a pus, mai întâi, oglinda în sac. A legat sacul şi l-a aruncat îndărăt în odaie. Şi-a desfăcut pletele. O, vicleană slăbiciune a cuvintelor! Citez propoziţia Şeherezadei: părul domniţei s-a “prăvălit năvalnic, de sus până jos”, precum bezna, şi a întunecat-o. Fata a aşezat apoi lampa în mijlocul florilor din ghiveci. În cele din urmă, a luat totul şi a pierit din fereastră.

Aziz a rămas uimit, fiindcă nu a înţeles discursul fetei. Nu a înţeles nici măcar faptul precis că avea de a face cu un mesaj. S-a întors abătut acasă şi a dezvăluit întâmplarea logodnicii sale, Aziza. Să mai spun că Aziza îl iubeşte în taină pe Aziz? Nu are rost. Asta se subînţelege de la sine. Oricum, Aziz nici nu bagă de seamă iubirea ei, întrucât este orbit de iubirea lui. Va regreta amarnic mai târziu.

Aziza îi explică mesajul rivalei în felul următor: prin limbajul lucrurilor, fata din fereastră l-a chemat, de fapt, să vină la casa ei, noaptea (părul desfăcut), după apusul soarelui (oglinda pusă în sac). Aziz va trebui să pătrundă în grădină (ghiveciul cu flori) şi să caute un felinar aprins (lampa). Acolo va aştepta exact cât va trebui să aştepte.

Simplu, nu? Orice enigmă are o cheie. Orice nod, o dezlegare. Din păcate, Aziz va merge la casa fetei, va aştepta, va fi neglijent, va adormi, îşi va risca viaţa etc. Va primi neînţelegător şi alte mesaje. Şi, spre eterna lui pagubă, o va ignora pe Aziza. Va ignora iubirea de alături pentru o iubire îndepărtată și problematică.

Așa cum face omul aproape întotdeauna...

P. S. În imagine: Lalla Essaydi: Arabian Woman.


Citiţi în continuare!

marți, 4 martie 2014

Ecce homo!


Când Platon a definit omul ca fiind un vieţuitor biped fără pene şi a cules aplauzele auditoriului, Diogene din Sinope (Diogene cinicul) a jumulit un cocoş, a pătruns în amfiteatru şi a strigat: “Iată omul lui Platon!”.

În consecinţa acestei obiecţii, definiţia a devenit: omul este un vieţuitor biped, fără pene şi fără unghii late (cf. Diogenes Laertios, VI. 2, 40).

Din lac în puţ! Diferenţa “fără unghii late” nu face definiţia lui Platon mai bună.

P. S. În imagine: Jean-Léon Gérôme (1824 - 1904): Diogenes (1860).


Citiţi în continuare!

luni, 3 martie 2014

Aurea mediocritas


Vineri, 28 februarie, în emisiunea ”Moștenitorii lui Socrate” de la TV Apollonia (emisiune care poate fi, sper, vizionată aici), nu mi-am propus cîtuși de puțin să uimesc pe cineva, deși am evocat pe îndelete ”tehnicile” de sfidare a simțului comun (și a părerilor unanime), folosite de Diogene din Sinope (filosoful cinic care dormea în butoiul din fața templului Metroon din Atena). Dar eu nu mi-am propus să uimesc pe nimeni.

Cu toate acestea, mi s-a părut că moderatoarea emisiunii m-a privit cu oarece neîncredere în momentul în care am ”elogiat” mediocritatea. Nu am fost fariseu. Nici frivol. Și nu am facut o ironie.

În sensul etimologic al termenului, mediocritatea poate fi un ideal de dorit (și chiar este unul, vă rog să mă credeți). Termenul latinesc mediocritas, - atis înseamnă, de fapt, cale de mijloc, moderație, măsură. Cicero avea, deci, cuvînt să ne îndemne să ținem ”mediocritas illa, quae est inter nimium et parum”, adică drumul de mijloc, care se găsește între ce este prea mult (excesul în plus) și ce este prea puțin (excesul în minus).

Sintagma aurea mediocritas (deloc peiorativă sau umilitoare la romani) aparține poetului Quintus Horatius Flaccus (o întîlnim, de pildă, în Carmina, 11: 10, 5). Expresia ”auream mediocritatem diligere” se traduce în chipul următor: a iubi moderația care este prețioasă ca aurul. Prețioasă ca aurul!

Mult mai tîrziu, în 1552, în al doilea prolog la cartea a patra a lui Pantagruel, meșterul François Rabelais a scris: ”Soubhaitez donc la médiocrité!” (Preferați calea de mijloc!). Substantivul “médiocrité” înseamnă, în acest loc, moderaţie, umilinţă, cumințenie, modestie. Mediocritatea (şi numai ea) trebuie dorită din răsputeri.

Astăzi, viziunea despre mediocritate s-a modificat radical. Dacă spui cuiva ca este un poet ”median”, nu se va supăra, fiindcă medianitatea nu pare agresivă. Dacă îl faci ”mediocru”, ți-ai căpătat un ”prieten” pentru tot restul vieții...

P. S. În imagine: Geertgen tot Sint Jans (Gérard de Saint-Jean, 1460 - 1490), Sfîntul Ioan Botezătorul în pustietate.


Citiţi în continuare!