miercuri, 26 februarie 2014

Despre obiceiul de a înghiți cărți (1)


În cuprinsul Bibliei există, cum am arătat deja aici, două cazuri notorii de bibliofagie. Primul personaj care înghite / mănîncă o carte este profetul Iezechiel. Al doilea: Ioan Teologul.

Transcriu cîteva versete din Apocalipsa celui din urmă (10: 9 - 11): ”Şi m-am dus la înger şi i-am zis să-mi dea cartea. Şi mi-a răspuns: Ia-o şi mănânc-o şi va amărî pântecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Atunci am luat cartea din mâna îngerului şi am mâncat-o; şi era în gura mea dulce ca mierea, dar, după ce-am mâncat-o pântecele meu s-a amărât”.

Într-un comentariu pe Facebook, poetul Chris Tănăsescu îmi semnalează cu amabilitate încă un bibliofag demn de a fi notat. Insul nostru a trăit la începutul Evului Mediu în Bizanț și a compus versuri și cîntece de slăvire. Este vorba de sfîntul Romanos Melodul. Pe cînd era tînăr și se îndoia de talentul lui, Romanos a avut un vis (sau o viziune). Maica Domnului (Theotokos) s-a apropiat de el, i-a dat o carte (un sul, un rotulus, cu termenul latinesc) și l-a îndemnat cu blîndețe să o înghită. Romanos Melodul s-a conformat.

Mulți pun înzestrarea lui poetică ieșită din comun pe seama acestui dar dulce-amărui.

Pe lîngă faptul că este un călător neobosit (acum se află, cred, în Canada), prietenul Chris Tănăsescu (Margento) are și blog. Dacă sînteți curioși, îl puteți vizita aici.


Citiţi în continuare!

marți, 25 februarie 2014

Don Quijote



Ce povesteşte, în fond, Miguel de Cervantes Saavedra în Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha? Rezum drastic.

Un nobil mărunt de ţară, Alonso Quijano, nici foarte tânăr, nici foarte bătrân, dar mai degrabă bătrân decât tânăr (are în jur de cincizeci de ani), înnebuneşte din pricina vastităţii lecturilor: “i se usucă creierii”, spune, poate cu ironie, Cervantes. În consecinţa acestui exces bibliofil, Don Quijote nutreşte obsesia că destinul lui e neîncheiat şi banal, dacă nu porneşte de îndată la drum sub chipul unui cavaler rătăcitor.

Visul smintit s-a conturat şi se înstăpâneşte despotic pe mintea protagonistului. Îşi ia un nume nou, se înarmează cu spadă, scut și lance, încalecă pe Rocinante (care, vede oricine, rimează cu Cervantes!) şi începe să cutreiere Spania în căutare de aventuri. Este convins că nedreptăţile au sporit, că orfanii şi văduvele au nevoie de braţul lui neînfricat și de vorba lui mângâietoare. Vrea să tămăduiască bolile şi durerile, să-i apere pe cei săraci şi smeriţi, să ofere consolare tuturor.

Pentru cititorii contemporani cu prozatorul, impulsul lui Don Quijote va fi fost comic. Nu e îndoială. Pentru cititorul actual, aspectul comic a diminuat simţitor. Abia de mai percepem parodia şi gluma.

Nebunia lui Don Quijote nu-l transformă dintr-o dată într-un vizionar. Prin intermediul ei, Don Quijote nu accede la un adevăr mai adânc, nu sesizează un secret neguros, nu pătrunde în străfundul înţelepciunilor eterne. Legătura dintre nebunie şi clarviziune este, negreşit, o achiziţie romantică. Shakespeare a întrevăzut raportul (dintre nebunie și înțelepciune, dintre nebunie și adevăr). În schimb, Cervantes a fost străin de această idee. Un nebun este numai un nebun.

Dacă Don Quijote “devine” înţelept (cum cred mulţi cititori), e pentru că Alonso Quijano era deja înţelept. Într-o singură privinţă înţelepciunea i-a lipsit cu desăvârşire, insinuează Cervantes: când s-a apucat să citească romane cavalereşti. Înţelepciunea nu rezultă din nebunie şi nici nu e anulată de ea. Un om cumsecade, blând şi înţelegător înnebuneşte într-o bună zi fără a înceta să fie un om cumsecade, blând şi înţelegător. Acesta este (și) cazul lui Alonso Quijano. Nu este la mijloc nici un paradox.

În concluzie, Don Quijote străbate o lume veselă şi destinsă. E mai presus de orice un personaj comic. Îi lipseşte tragismul, fiindcă nu are (nu poate avea) simţământul răspunderii.

Un nebun este un nebun.

P. S. În imagine: Picasso, Don Quijote (1955).


Citiţi în continuare!

luni, 24 februarie 2014

Bastonul


În parabolele zen se pun adesea întrebări. Doar răspunsul se lasă așteptat fără termen. Sau vine într-o manieră inedită. Sau nu mai vine niciodată.

Când călugărul cutare este întrebat de un ucenic cu privire la semnificaţia propoziţiei “sunt una cu pământul şi cerul” (id est m-am contopit cu firea), după un moment de tăcere, maestrul arată fără cuvinte o crizantemă din grădină. Interpretează astfel sentenţa despre uniunea dintre om, pământ şi văzduh în chip ostensiv, prin gesturi. 

Altădată, un călugăr răspunde unei întrebări despre sensul lumii prin frusta ridicare a bastonului. Ucenicul comentează gestul cu multă subtilitate teologică. Maestrul observă faptul că interpretarea lui este excesivă. Prea multă teologie strică! Discipolul îi cere atunci explicaţia precisă a gestului.

Venerabilul ridică din nou bastonul.

Într-o altă parabolă, răspunsul nu are nicio legătură cu întrebarea. O reproduc aidoma: de ce a venit (în Japonia) primul patriarh din Apus? Explicaţia maestrului sună în felul următor: chiparosul în curte.

În fine, la întrebarea despre diferenţa dintre alb şi negru, ucenicul primeşte o palmă usturătoare.


Citiţi în continuare!

duminică, 23 februarie 2014

A de la adulteress (despre Litera stacojie)


Cînd am citit prima dată Litera stacojie, romanul lui Nathaniel Hawthorne, cu mai bine de treizeci de ani în urmă, îmi aminteam că-mi plăcuse. Ţineam minte vag însă cauza acestei plăceri.

Mi-am propus să verific. Şi am purces, într-o pauză, să-l recitesc. Dezamăgire cruntă! Nu numai că nu resimţeam nici cea mai mică plăcere, dar lectura devenea, prin retorica desuetă a paginilor, prin aglomerarea meticuloasă de poncife, imposibilă. Nimic nu mă împingea să o continui. Postulatele lumii descrise de Nathaniel Hawthorne îmi erau străine. Refuzam viziunea puritană a destinului înţeles ca o stihie implacabilă. Nu aveam compătimire pentru pasivitatea cu care-l accepta Hester Prynne (protagonista).

Mai mult, intriga devenea atît de puţin verosimilă, încît lectura mi s-a părut, pentru o clipă, un eroism inutil. La ce bun să mai citesc? Şi fiindcă riscam să renunţ (tocmai din lipsa plăcerii) şi să încerc ruşinea de a accepta, atît de curînd, viziunea despre lectură pe care o denunţasem cu o vervă suspectă mai demult, am recurs la un pretext.

Am procedat precum Lectorul Model al lui Eco, care nu are nici o legătură, după cîte am înţeles din această împrejurare, cu cititorul real. Şi anume, înaintea fiecărui moment al intrigii, cînd se fac opţiunile (se va autodenunţa pastorul Dimmesdale pentru păcatul lui sau nu?), înainte de a o citi pe aceea a lui Hawthorne, încercam s-o ghicesc. Mă opream în faţa fiecărui pasaj şi căutam să descopăr pe cont propriu urmarea. Ce-a gîndit scriitorul? Pentru ce soluţie va opta? Desprins astfel de universul foarte sumbru al cărţii, calculam. 

Lectura a luat, astfel, aspectul unei partide de şah: autorul devenise adversarul meu. Nu l-am mai crezut pe cuvînt pe narator / autor. I-am pus la îndoială toate aluziile. Am încercat să-i anticipez mişcările. I-am dejucat, pas cu pas, tentativele de a mă duce în eroare. Am eliminat surpriza. Cu mult înainte de sfîrşit, am făcut supoziţii în legătură cu sfîrşitul. Dar nu doar cu sfîrşitul.

 Intram la bănuieli dacă eroina (sărmana Hester, care e obligată să poarte pe veşmînt semnul stacojiu, atît de infamant, A de la adulteress) devenea prea fericită. O astfel de fericire nu e făcută să dureze, îmi spuneam. Autorul pregăteşte ceva. Şi constatam, de îndată, că avusesem dreptate. Hawthorne tocmai pe asta mizase.

Ciudat, abia ca exerciţiu anticipativ, lectura m-a prins şi am putut-o duce pînă la capăt. Satisfacţia mea, absolut minoră, era să nu-l las cu nici un chip pe Nathaniel Hawthorne să mă înşele. Mărturisesc fără nici o vanitate, n-a reuşit.

La pagina 217 (se poate verifica şi acum), eu notasem deja finalul, care e consemnat de scriitor abia la pagina 251. N-am greşit. Înainte de a muri, pastorul Arthur Dimmesdale, cu nervii slăbiţi, îşi mărturiseşte în public în public păcatul. El a sedus-o pe Hester. El este tatăl copilului. El trebuie să răspundă pentru această faptă.

În final, am fost obligat să mă întreb: ce mai înseamnă lectura, dacă refuzi (sau nu mai poţi) să te pierzi în labirintul ficţiunii? Ce mai înseamnă lectura, cînd nu-l mai crezi pe cuvînt pe autor? Din fericire, rareori citim astfel. De obicei, ne ferim să anticipăm desfăşurarea evenimentelor şi deznodămîntul. Ne lăsăm cu bună ştiinţă în voia iluziei şi nu ne place să aflăm de la altcineva cum se termină o scenă sau alta.

Eu am făcut pe dos, pentru că altfel mi-ar fost cu neputinţă să citesc mai departe. Am denunţat vechea alianţă, pactul care există de obicei între autor şi cititor. Unul îşi propune explicit să mintă; celălalt acceptă, cu bună ştiinţă, să fie minţit. Am renunţat la orice complicitate şi am devenit suspicios.

N-aş putea spune, totuşi, că lectura n-a mai fost însoţită de vreo plăcere, doar că plăcerea avea o altă sorginte şi era de o altă esenţă.

 Există, mai întîi, plăcerea de a crede ceea ce ţi se spune, de a fi minţit, de a accepta pasiv iluzia în care eşti chemat. Această plăcere o resimţisem odinioară.

Există, în al doilea rînd, plăcerea de a te opune cu orice preţ tentativelor autorului de a te minţi.

Şi, în al treilea rînd, există plăcerea de a constata cinstit, la sfîrşitul lecturii, că autorul a fost mai dibaci decît tine şi că, în pofida tuturor măsurilor de siguranţă, te-a înşelat. Nu a fost, totuşi, cazul lui Nathaniel Hawthorne.

Fiecare dintre aceste specii de plăcere îşi are publicul său. Nelăsîndu-mă cu nici un preţ minţit, eu am ales o specie diferită, o voluptate rece. Cînd am închis cartea, mi-am constatat izbînda. Aşa am făcut la a doua lectură. Mă întreb, cu toate acestea, care dintre speciile plăcerii e preferabilă.

Îmi vine greu s-o aleg pe ultima.

P. S. Imaginea reprezintă o reproducere după tabloul unui pictor anonim din secolul XVIII: Femeia adulteră.


Citiţi în continuare!

joi, 20 februarie 2014

Cele două corpuri ale regelui


Ernst H. Kantorowicz, Cele două corpuri ale regelui, traducere de Andrei Sălăvăstru, Iași: Editura Polirom, 2014, 552p.

Voiam să notez astăzi cîteva gînduri despre autorii care au renunțat (dintr-un motiv sau altul) la scris. Pornind, desigur, de la cartea lui Enrique Vila-Matas intitulată Barteleby & Co, un catalog, mai degrabă anecdotic decît teoretic, al acestor scriitori eșuați în muțenie, nebunie (sau moarte).

Înainte de a mă apuca să redactez nota, mi-am zis să trag o raita pe Facebook, cît îmi beau cafeaua de seară. Și am remarcat de îndată, cu mare bucurie, un anunț postat în contul Editurii Polirom. Este vorba de traducerea unei lucrări clasice (prima ediție în engleză s-a tipărit în 1957) de teologie și filosofie politică, The King's Two Bodies: A Study in Mediaeval Political Theology a savantului Ernst H. Kantorowicz.

Traducerea a fost efectuată de Andrei Sălăvăstru și beneficiază de o prefață semnată de William Chester Jordan și de o postfață semnată de Alexandru-Florin Platon. Iată un excelent paratext pentru studiul propriu-zis! Am citit cartea, nu am cumpărat încă traducerea.

Despre ce discută Kantorowicz în lucrarea lui? Despre una dintre cele mai persistente credințe medievale: aceea că regalitatea este, de fapt, o funcție perenă. Regii mor, trupurile lor putrezesc, dar dincolo de această succesiune de indivizi trecători persistă funcția regală.

Prin urmare orice suveran participă la un corp politic și teologic nepieritor, peren, imuabil, dar rămîne în același timp purtătorul unui corp fizic, coruptibil, fragil.

Studiul lui Ernst H. Kantorowicz poate fi pus imediat  în legătură cu un alt volum clasic: acela despre puterea vindecătoare a regelui medieval, Regii taumaturgi, volum scris de istoricul Marc Bloch. Traducerea cărții lui Bloch a apărut tot la Polirom în 1997.

P. S. În imagine: regele Frederick II de Hohenstaufen (1194 - 1250) cu un șoim.


Citiţi în continuare!

luni, 17 februarie 2014

Cel mai ilustru anonim: adevărul adevărat


Am evocat în nota de ieri, în prea multe cuvinte, helas, ceea ce, vorba lui Borges, poate fi oricînd narat în mult mai puține. Și anume figura de neuitat a celui mai ilustru anonim: Giulio Ser Giacomi. 

Îmi torn cenușă în cap, fac mea culpa și transcriu mai jos povestea originară. Citez din volumul Umberto Eco, Jean-Claude Carrière, Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi: Convorbiri moderate de Jean-Philippe de Tonnac, traducere de Emanoil Marcu, București: Humanitas, 2010, 252p. Cel care povestește este, desigur, Umberto Eco:

”Un alt exemplu de vanity press... este o carte pe care o am și eu. Dicționarul biografic al italienilor contemporani. Principiul este că plătiți pentru a figura în el. Găsiți acolo 'Paveste Cesare, născut pe 9 septembrie 1908 la Santo Stefano Belbo, mort la Torino, 26 august 1950', cu mențiunea 'Traducător și scriitor'. Atîta tot. 

Urmează două pagini întregi despre un anume Paolizzi  Deodato, despre care nimeni n-a auzit niciodată nimic. Printre acești anonimi celebri figurează poate cel mai mare dintre ei, un anume Giulio Ser Giacomi care a scos o cărămidă de 1500 de pagini, corespondența lui cu Einstein și cu papa Pius XII, volum ce nu conține decît scrisorile adresate de el celor doi, pentru că, evident, n-a primit răspuns niciodată” (p.152).

Despre cartea din care am reprodus povestea gloriosului Giulio Ser Giacomi am dat seama în decembrie 2010 aici

P. S. În imagine, Giuseppe Arcimboldo (1527 - 1593): Il fuoco (1566):

Citiţi în continuare!

sâmbătă, 15 februarie 2014

Gravitatea


În eseul Disce gaudere (care poate fi citit aici) am scris despre buna dispoziție și despre opusul ei, tristețea încruntată (și vicleană).

Cînd am redactat textul, prin septembrie anul trecut, nu-mi aminteam pasajul în care pastorul Yorick din cartea lui Laurence Sterne, Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman, exprima o opinie asemănătoare (dacă nu similară). Iată ce crede acest personaj despre gravitate și scorțoșenie (urmez traducerea lui Mihai Miroiu și Mihai Spăriosu publicată în 2004 la Polirom):

”Cîteodată, obișnuia a zice [pastorul Yorick], în felul său neînfricat, gravitatea este un pungaș de frunte și, adăoga, încă de soiul cel mai rău, din pricina vicleniei sale; și socotea cu adevăr că gravitatea păgubește mai mulți oameni cinstiți și curați la cuget de averea și banii lor într-un singur an decît ar face-o jaful și buzunăritul în șapte.

Cînd o inimă voioasă lasă să se vază întreagă firea omului, zice dînsul, nu-i nici o primejdie pentru cei din jur - ci numai și numai pentru ea însăși; în vreme ce chiar miezul gravității este uneltirea și prin urmare înșelăciunea; căci e șiretlic dăscălit spre a face pe oameni să te crează cu mai multă știință și glagore decît ai de-adevăratelea și că, cu toate pretențiunile ei, gravitatea nu-i întru nimic mai bună, ba chiar adeseori mai rea, decît o poreclise demult un duhliu franțuz [e vorba de La Rochefoucauld, n. m.] 'o purtare plină de ciudățenie a trupului spre a tăinui păcatele minții'; lucru vrednic de a fi săpat, zicea iarăși Yorick cu destulă nesăbuință, în slove de aur” (p.46).

Cînd citești acest pasaj, cum să nu te gîndești la figurile grave, la pedanții îmbufnați, care se produc în cadrul unui congres academic?

P. S. În imagine: Odilon Redon, L’œuf (1885)


Citiţi în continuare!

joi, 13 februarie 2014

Fără titlu. Completare la completare


Despre titlurile foarte scurte am scris nu de mult aici și aici. Cu ajutorul unui specialist în titluri (extrem de binevoitor, altminteri), pot completa lista titlurilor laconice cu încă două exemple.

Cel dintîi nu poate fi altul decît romanul S. (cu punct!) al lui John Updike, al treilea volum, publicat în 1988, al trilogiei The Scarlet Letter (da, este chiar vechiul titlu al romanului lui Nathaniel Hawthorne). M-am interesat între timp, am citit mai multe recenzii și am ajuns la concluzia (poate eronată) că S. ar fi un roman epistolar. Iar femeia care redactează scrisorile pune la sfîrșitul lor litera S., inițiala numelui Sarah.

Al doilea exemplu are aceeași sursă gentilă, căreia îi rămîn, firește, îndatorat pînă peste cap. O să mă revanșez cu prisosință, în altă viață, dacă și cînd ne vom revedea (va fi, desigur, o întîlnire emoționantă): o să-i ofer un Martini alb semi-dulce (în nici un caz unul sec). Să divulg, dar, titlul: nu este altul decît It, numele unui roman cît se poate de horror scris de prolificul, infatigabilul Stephen King.

Același Stephen King care, în Misterul regelui. Despre scris (București: Nemira, 2007), îi ia la trei păzești pe romancierii cuprinși de secetă sau lehamite (se referă la James Joyce, la Harper Lee, la Malcolm Lowry, printre alții) și îi ceartă în propoziții precum: ”Ce-au făcut în restul timpului? Au tricotat? Au organizat acțiuni bisericești de binefacere? Au divinizat prune? Poate ca sînt puțn răutacios, dar sînt, credeți-mă, și sincer curios. Dacă Dumnezeu ți-a dat ceva ce știi să faci, de ce, pentru numele lui Dumnezeu, n-o faci?”.

Eu unul nu știu ce au facut acești sciitori parcimonioși (cînd nu se aflau la masa de scris, sau cînd se plimbau prin pădure, sau cînd vizitau un cimitir), dar tare mă tem că nu s-au gîndit niciodată să redacteze un roman horror (ca numitul It al lui Stephen King)...
.
Citiţi în continuare!

miercuri, 12 februarie 2014

Prostologhicon


Eseistul Alexandru Paleologu (1919 - 2005) a scris în mai multe rînduri (și tind să-l cred pe cuvînt, avea multă experiență!) că starea normală a lui homo erectus sapiens sapiens este prostia. Că ne place, ori că nu ne place, a fi om (înțelept) înseamnă a fi de obicei prost (rareori deștept!) și a recunoaște cu franchețe acest amănunt (altfel, destul de amuzant).

Nu există om rațional (nu mă refer, desigur, la idioți și politicieni), care să nu fi spus (și să nu fi făcut) în viața lui măcar o prostioară, dacă nu o prostie adevărată, demnă de acest nume glorios. La urma urmelor, toți ne căsătorim (și toți, fără excepție, regretăm amarnic după această ispravă propria-ne stupizenie, dar ce folos?).

Pot da exemple de prostii năprasnice cu nemiluita, din oameni cît se poate de deștepți, îndeosebi din filosofi. Nu știu cum se face, dar la domnii filosofi prostia este mult mai vizibilă decît la oameni ”obișnuiți”. Să ne gîndim bunăoară la Schopenhauer sau la Nietzsche. Nu cunosc prostie mai acută decît îndemnul lor mult citat de misogini: ”Cînd te duci la femeie, nu uita biciul!”.

N-am dispoziția de a scoate din bibliotecă aforismele lui Arthur Schopenhauer, mă grăbesc să redactez această notulă (și oricum am mai citat din ele pe blog), dar cartea lui este plină de năzdrăvănii gogonate.

Descopăr acum, răsfoind volumul lui Janik și Toulmin despre Viena lui Wittgenstein (București: Humanitas, 1998), că Ludwig Wittgenstein (1889 - 1951) avea o opinie similară (cu a lui Paleologu) cu privire la firea omenească. Iată ce spune el despre Sir Alfred Jules "Freddie" Ayer (1910 - 1989), un filosof englez important: „Ceea ce nelinişteşte la Ayer este că el e totdeauna deştept". Desigur, Wittgenstein face o ironie. Prin urmare, nu este recomandabil să încerci cu tot dinadinsul să fii  inteligent. Dimpotrivă :)))

Închei cu o remarcă a aceluiași Wittgenstein: ”Pentru filosof, în văile prostiei creşte totuşi mai multă iarbă decît pe înălţimile sterpe ale deşteptăciunii” (însemnare din 1949).

P. S. În imagine, o miniatură medievală din Codex Manesse, înfățișînd un magistru foarte deștept, cu nuiaua în mînă.


Citiţi în continuare!

marți, 11 februarie 2014

Titluri și intitulări


Am mai scris despre titlurile cărților. Cuvîntul e echivoc. Denumește și gradele de noblețe. Există astăzi o disciplină a lor: așa-numita ”titrologie”. În pofida eforturilor, nu s-a realizat încă un catalog mulțumitor, o tipologie a titlurilor. Voi încerca, în nota de faţă, cîteva aproximaţii.

De-a lungul Evului Mediu, s-au practicat, de regulă, titlurile foarte lungi, arborescente. Cele scurte sînt o invenţie mai tîrzie. E drept, în tomurile savante, titlurile scurte sînt însoţite şi complicate, astăzi, de o tablă de materii finală, de aşa numitul index rerum. Acesta a lipsit o vreme. Dar tabla de materii era suplinită, pînă în modernitate, de titlul însuşi. De cele mai multe ori, acesta propunea pur şi simplu un rezumat al lucrării.

Cine este interesat de felul cum arăta un titlu, la anul de graţie 1637, poate privi pagina de gardă a lucrării tipărite de către Descartes acum: Discours de la méthode pour bien conduire sa raison et chercher la vérité dans les sciences. Discursul are şase părţi. Acest lucru nu-l aflăm chiar din titlu, ci dintr-un appendix al său, nu mai scurt de jumătate de filă, appendix ce precede partea întîi şi care începe astfel:

“Si ce discours semble trop long pour être tout lu en une fois, on le pourra distinguer en six parties”. Etc.

Titlul, plus subtitlul (adică rezumatul în cauză), dezvăluie succint întreg conţinutul cărţii. Şi e de remarcat, pe de altă parte, limpezimea sa aproape lapidară. De unde venea acest obicei? Probabil din faptul că, în Antichitate, cartea avea un aspect material cu totul diferit: nu acela de codex, ci acela de rotulus (sau volumen). Abia după secolul al IV-lea, cartea devine treptat ceea ce vedem astăzi. Fiind, iniţial, asemenea unui sul (rotulus), cartea nu se putea răsfoi uşor, pentru a-ţi face o idee despre conţinutul ei. În acest scop, pentru a surmonta dificultatea, la începutul şi la sfîrşitul rotulului, al volumului (adică la capetele “cărţii”), editorul menţiona titlul (rareori şi numele autorului), însoţit de o scurtă descriere a conţinutului. Pentru acest motiv, textele antice au, de obicei, un titlu dublu (aşa cum au, de exemplu, dialogurile lui Platon, după ce au fost ordonate de scholiaşti): Parmenide: sau despre Idei, Phaidros: sau despre Frumos.

Deşi modernitatea nu va mai avea nevoie de un astfel de titlu, el va fi practicat adesea, dintr-un spirit parodic, să zicem: Jacques sau Fatalistul este numai o ilustrare.

Aş continua divagaţiile, adăugînd că titlurile (de orice fel) se (mai) împart în două varietăţi. Unele sînt adecvate, altele nu. Primele confirmă o ipoteză (pe care tot ele, titlurile, o deschid), celelalte dezamăgesc. Între titlu şi discurs se instituie, astfel, o tensiune. Voi exemplifica, pentru aceeaşi perioadă, tot printr-un titlu al lui Descartes: cel al Meditaţiilor despre filosofia primă

Într-o primă variantă a lucrării, autorul promitea (în titlu) şi cîteva speculaţii asupra nemuririi sufletului. Unul dintre cititori, probabil amic al filosofului, îi face observaţia (întemeiată!) că în nici una dintre cele şase (cifră obsesivă pentru Descartes) meditaţii nu vine vorba de imortalitatea în cauză. În consecinţă, Descartes îşi remaniază de îndată titlul. Adecvarea dintre titlul care inaugurează şi anunţă ceva şi ceea ce urmează după el (textul cărţii adică) reprezintă o exigenţă de care, la sfîrşitul veacului de mijloc, se ţine seama. Căci orice titlu este, de fapt, o promisiune. A nu rezuma corect şi complet conţinutul cărţii înseamnă, probabil, pentru autor o licenţă de ordin etic. Şi, nu mai puţin, o nesocotire a eventualului cititor. Care trebuie să fie prevenit despre ulterioara desfăşurare a discursului. În timp, lucrurile s-au schimbat binişor.

Un titlu este gîndit astăzi mai degrabă pentru efectul său deceptiv, înșelător, amuzant, provocator. Cîntăreața cheală este, sub acest aspect, titlul cel mai ilustru. Dezamăgirea cititorului este deliberată. Dar pentru noi, inadecvarea nu mai este un motiv de a taxa drept imorale intenţia şi gestul autorului...


Citiţi în continuare!

luni, 10 februarie 2014

Liovocika (2)


Pe măsură ce anii trec, în jurnalul Sofiei Andreevna, Liovocika devine Lev Nikolaevici (sau chiar L. N.). Soții nu se mai înțeleg. Se ceartă frecvent, nu-și vorbesc cu zilele; fiecare îl amenință pe celălalt cu un gest decisiv. Sofia Andreevna vrea să se sinucidă. Tolstoi se pregătește să fugă de acasă. Admiratori fanatici îl confiscă și îl îndepărtează și mai mult de familie.

Sfârșitul se știe. În 28 octombrie 1910, la 5 dimineața, Tolstoi pleacă pe ascuns de la Iasnaia Poliana. E însoțit numai de un anume Mikovițki. Nu știe foarte clar unde vrea să meargă. Urcă în tren, călătorește pe platforma deschisă, răcește. În dimineața zilei de 7 noiembrie (stil vechi), moare într-o odaie din gara Astapovo. Sofia Andreevna nu a fost primită în încăpere decât după moartea prozatorului. Peste două zile, Lev Nikolaevici Tolstoi este înmormântat în pădurea de la Iasnaia Poliana, sub un alun, fără serviciu religios.

Biserica rusă îl excomunicase cu zece ani în urmă.

Citez din jurnalul Sofiei Andreevna Tolstaia (Viața mea, București: Editura Allfa, 2012):


”Liovocika se plânge adesea de durere la lingurică” (3 martie 1887).

”Deja e o săptămână de când Liovocika e din nou vegetarian” (9 martie 1887).

”I-am citit pe ascuns jurnalele” (20 noiembrie 1890).

”Un fir vizibil leagă vechile jurnale ale lui Liovocika de Sonata Kreutzer. Iar în pânza asta de păianjen este o muscă zgomotoasă, care a ajuns din întâmplare și căreia păianjenul i-a supt sângele” (19 ianuarie 1891).

”Liovocika e vioi, dar foarte neliniștit. E ba la Pirogovo, ba la Tula, ba iarăși nu mai mănâncă supă de carne, ba trebuie să bea cafea de ovăz, se vede că s-a plictisit să fie sănătos. Pentru mine însă agitația asta e îngrozitoare și neplăcută. Tot spune că nu poate să scrie” (17 februarie 1891).

”I-am reproșat că e însetat de glorie, că e plin de vanitate, el a strigat că n-a mai văzut o femeie așa de proastă” (21 iulie 1891).

”Mă disprețuiește cu o indiferență egoistă și critică. Dar viața lui? Se plimbă, călărește, scrie puțin, trăiește unde și cum vrea, folosindu-se însă de toți... Și slava asta, slava asta nesătulă pentru care a făcut tot ce a putut, și continuă să facă. Numai oamenii fără inimă sunt capabili de o asemenea viață” (4 august 1894).

”Liovocika a spus că va pleca pentru totdeauna din casă și că nu o să se mai întoarcă” (21 februarie 1895).

”Lev Nikolaevici s-a scăldat dimineață în iazul mijlociu, apoi a scris. După prânz a jucat tennis cu fetițele și cu Mișa. Mai târziu a mers cu bicicleta, apoi călare” (18 iunie 1897).

”Destinul meu a fost să fiu un element auxiliar al soțului-scriitor” (25 iulie 1897).

”Din nou e ceva răutăcios în privirea lui” (25 octombrie 1910).

”În 7 noiembrie, la ora 6 dimineața, Lev Nikolaevici s-a stins din viață. În 9 a fost îngropat la Iasnaia Poliana” (9 noiembrie 1910).

P. S. În imagine, Ilia Efimovici Repin: Portretul lui Lev Nikolaevici Tolstoi (1893).


Citiţi în continuare!

duminică, 9 februarie 2014

Liovocika (1)


Sofia Tolstaia, Viața mea. Fragmente de jurnaltraducere de Antoaneta Olteanu, București: Editura Allfa, 2012, 317p.

Sofia Andreevna s-a căsătorit cu Lev Nikolaevici Tolstoi în 1862. Ea avea 18 ani, prozatorul cu 16 ani mai mult. Pentru vremea aceea, diferența de vârstă nu era scandaloasă. Nici azi.

Fiecare dintre soți a redactat un jurnal mai mult sau mai puțin intim. Amândoi și-au făcut obiceiul de a arunca un ochi prin jurnalul celuilalt. Nu poate fi vorba, așadar, de însemnări (cu totul și cu totul) secrete. Nici de o desăvârșită sinceritate. Când nu îndrăznește să-i reproșeze cu glas tare ceva (mai ales la începutul căsniciei), Sofia Andreevna are grijă să noteze reproșul în jurnal. Știe că Tolstoi îl va afla citindu-i însemnarea.

Mariajul a fost unul dificil. Mulți copii. Boli. Decese. O gospodărie grea. Musafiri. Cu vremea, Lev Nikolaevici lăsă în seama soției grijile proprietății de la Iasnaia Poliana. Scrie, citește, vânează, umblă prin păduri. E ursuz, tăcut, egoist. În deosebire de Sofia Andreevna, Tolstoi nu iubește orașul. Măcar un timp, femeia își va fi dorit mai multă strălucire, serbări, baluri. Treptat, acceptă obiceiurile soțului. Locuiesc, deci, la țară. Administrarea moșiei cade în seama ei. Tolstoi se ocupă de duhobori, de mujici, de nocivitatea artei laice.

Pe de altă parte, e bine să citim aceste însemnări cu multă prudență. Nu sunt scrise doar pentru sine. Prin intermediul jurnalului, Sofia Andreevna vorbește cu Liovocika. Transcriu câteva fragmente.

”El e fericit pentru că e inteligent și talentat. Dar eu nu sunt nici una, nici alta” (13 noiembrie 1862).

”Uneori am o dorință prostească, dar inconștientă, de a-mi încerca puterea asupra lui, adică pur și simplu să-l fac să asculte de mine. Dar el mereu mă pune la punct” (14 ianuarie 1863).

”Liova ori este bătrân, ori nefericit” (24 aprilie 1863).

”Am presimțit și mai înainte sentimentul rău, ostil, al lui Liova față de mine, poate și acum încearcă față de mine o ură mocnită” (3 noiembrie 1864).

”Acum nu mai e niciodată vesel, adesea îl irit, scrisul îl atrage, dar nu-l bucură” (25 februarie 1865).

”Liova e foarte bun, e vesel, dar față de mine e rece și indiferent” (8 martie 1865).

”Liovocika e la vânătoare” (9 martie 1865).

”Liovocika e într-o dispoziție înveninată” (26 martie 1865).

”Îl iubesc îngrozitor” (1 aprilie 1865).

”...cu trecerea anilor sunt legată din ce în ce mai strâns de Liovocika și simt că el mă trage, în principal, în această stare apatică, dureroasă. Mă doare, nu-l pot vedea așa cum e acum. Posac, resemnat, stă fără să facă nimic, fără nicio treabă, fără energie, fără nicio bucurie zile și săptămâni întregi și parcă s-a împăcat cu starea aceasta” (12 octombrie 1875).

”Viața lui interioară e așa de complicată, lectura jurnalelor lui mă tulbură așa de tare, că mă încurc și în gânduri” (27 februarie 1877).

”Liovocika a omorât un iepure” (1 noiembrie 1878).

”Astăzi a stat acasă, ieri a fost la vânătoare de ogari, a vânat trei iepuri și o vulpe” (16 noiembrie 1878).

”Viața noastră la Moscova ar fi foarte bună, dacă Liovocika n-ar fi așa de nefericit... E mult prea impresionabil” (28 februarie 1882).

”Pentru prima dată în viață Liovocika a plecat de la mine și a rămas să doarmă în birou. Ne-am certat din cauza unor fleacuri” (26 august 1882).

P. S. În imagine: Nikolai Nikolaievici Ge (1831-1894), Portrait de Sofia Tolstoï avec sa fille Alexandra (Sacha) en 1886.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 8 februarie 2014

Fără titlu. Completare


Cu ajutorul prietenilor, completez nota anterioară cu încă două titluri foarte scurte.

Pe când trăia încă în România și se numea Eugen Ionescu, viitorul dramaturg publică volumul Nu (1936), din care extrag acest citat semnificativ: „Toate problemele sunt egal de importante, egal de neimportante, egal de neadevărate. După cum nu am nici un motiv definitiv, iremediabil de a spera, n-am nici unul de a dispera. Disperarea e tot aşa de absurdă ca şi speranţa”.

Altceva. În 1969, prozatorul D. R. Popescu publică romanul intitulat F. Dacă nu greșesc, acesta este titlul cel mai scurt întâlnit până acum, întrucât după F nu urmează punctul lui Thomas Pynchon...


Citiţi în continuare!

Fără titlu


Într-o notă mai veche (o puteți reciti aici), am enumerat câteva titluri și cuvinte interminabile.

M-am gândit astăzi la opusul lor: titlurile (foarte) scurte. N-am găsit, deocamdată, decît două exemple. Primul ar fi, desigur, titlul romanului publicat, în 1963, de către prozatorul american Thomas Pynchon: V. V cu punct, așadar. Un personaj, Herbert Stencil, caută ceva misterios, o entitate fără chip, numită V. Al doilea titlu aparține lui Rudyard Kipling și introduce un vestit poem: If.

Poate că ar fi bine să numesc în această însemnare (deși nu l-am citit încă) romanul 1979 al elvețianului Christian Kracht, tradus de curând la editura Cartier.

Firește, titlul cel mai scurt ar fi lipsa titlului, coperta care sub numele autorului nu ar cuprinde nici un cuvânt. Nu l-am întâlnit încă (la scriitori și filosofi). Există picturi (cărți și chiar un film) intitulate Fără titlu, dar în acest caz sintagma ”Fără titlu” reprezintă titlul însuși al operei.

Nu uit, totuși, că dublul album scos de formația Beatles, în 1968, nu are titlu (dar melodiile au) și pentru acest motiv a fost numit de către fani White Album (are coperta albă).

P. S. În imagine: Yves Klein (1928 - 1962), Sans titre.


Citiţi în continuare!

vineri, 7 februarie 2014

Speranța deșartă


Cînd nu au parte de gloria visată în timpul vieții, destui scriitori (dar și destui filosofi) nutresc speranța naivă că Posteritatea le va face negreșit dreptate.

În mintea lor, numita Posteritate este un soi de instanță recuperatoare, care-i va sălta din anonimat (sau din raclă) și-i va așeza în lucirea slavei unanime, măcar sub forma unei statui în bronz, a unei ecvestre, a unui bust meditativ. În acest chip, scriitorii fără noroc se vor răcori (postum!) pe contemporanii ingrați. Care nici ei nu vor mai fi de față să se rușineze și să facă penitență la moaștele Maestrului.

Omenirea se va prosterna la mormîntul lor. Va aprinde lumînări și făclii. Iluștrii defuncți vor fi comentați amănunțit în manuale, istorii critice. Vor fi studiați în universități, la Oxford și Sorbona, la Cambridge. Vor prilejui simpozioane și congrese internaționale. Pomeniri. Pomelnice.

Dacă gîndim cinic (ori chiar stoic), is est corect, speranța lor este cu totul deșartă, copilărească. Pe de o parte, dacă n-au avut nicio vocație (și chiar dacă au avut), se prea poate ca Posteritatea să nu-i extragă din anonimat. Să fie cât se poate de pasivă și ingrată. Să se țină de glume. Pe de altă parte, tot cinic vorbind, faima lor postumă nu le va folosi la nimic, ei fiind deja morți și îngropați. Cu siguranță, faima nu le va ține de cald...

Cunosc exemple de scriitori autentici, care au trăit cu această speranță irațională. Unul a fost Stendhal, care spera să fie citit și înțeles peste 80 de ani de la moartea lui. Celălalt, Proust. Pesemne că speranța cu pricina i-a ajutat să persevereze în pofida tăcerii celorlalți. Dacă nu ar fi sperat, s-ar fi oprit din scris. Dar cunosc și ageamii care, în pofida tuturor evidențelor, speră.

Cred că filosofii stoici au avut dreptate. Într-o scrisoare către Lucilius, Seneca afirmă nemilos că a avea speranțe este cel mai sigur semn de prostie. Înțeleptul veritabil nu speră. În concluzie, ar fi o lipsă de înțelepciune din partea noastră (dar și o cruzime) să vedem în scriitorii care cred în răzbunarea Posterității niște înțelepți.

O notă pe aceeași temă: aici.
Citiţi în continuare!

joi, 6 februarie 2014

Laconism


Nu toată lumea are răbdarea lui Tolstoi. Sau paciența lui Thomas Mann. Există și scriitori laconici (minimaliști). Iată, găsesc într-o carte două exemple emoționante. Cînd cardinalul Angelo Giuseppe Roncalli este ales Papă (în data de 28 octombrie 1958) și primește numele de Ioannes XXIII, notează în jurnal cu maximă sobrietate: ”Azi m-au făcut Papă”. Punct...

Nefericitul rege Ludovic al XVI-lea a fost într-o împrejurare istorică și mai parcimonios. În ziua luării Bastiliei, marți, 14 iulie 1789, placidul rigă a consemnat în paginile jurnalului doar ”Nimic”.

Dacă în primul caz poate fi vorba de smerenie, în al doilea caz întrezăresc doar o benignă nerozie. Din pricina acestui ”nimic”, francezii i-au tăiat capul în 21 ianuarie 1793.

Călăul Charles Henri Sanson a mărturisit că Ludovic al XVI-lea a murit cu aceeași placiditate serenă (cu care, pesemne, notase în jurnal profeticul cuvînt). În fața morții (și Nimicului), cetățeanul Louis Capet nu s-a pierdut cu firea.

P. S. În imagine: Nicolas-Antoine Taunay (1755 - 1830), Le Triomphe de la Guillotine (1795).


Citiţi în continuare!

duminică, 2 februarie 2014

Stau în cavoul meu închis hermetic...


Vacanța de Crăciun a fost și pentru mine un timp de recuperări. Am recitit, astfel, ”șnur” cele șase volume ale Agendelor lui E. Lovinescu. Ultimul volum (de peste 700 de pagini) a apărut in 2002.

La sfîrșitul lecturii, trei lucruri mi-au atras cu deosebire atenția. Primul e obiceiul criticului (devenit în vremea noastră, din păcate, desuet) de a trimite apropiaților (nu numai de sărbători), prin comisionar, fastuoase flori. Principalul beneficiar al gentileței lui Lovinescu a fost, să mai spun?, prozatoarea Ioana Postelnicu... Bătrinul scriitor trimite protejatei sale îndeosebi camelii, azalee și hortensii. Dar primește el însuși, într-un rînd, un vas cu doi iriși și, într-altul, o hortensie cu șase flori. Se mai dăruiesc, la ocazii (de Paști sau de Crăciun, dacă tot veni vorba!), ciclame, garoafe, violete... Niciodata crini (nici macar "regali"!), dacă am citit atent... Obiceiul e general în Bucureștii de dinainte de război.

Nu se merge în vizită fără flori. O hortensie, trimisă printr-un "băiat" (cum nu se mai procedează astăzi), repară adeseori îmbufnările, neînțelegerile sau rupturile. Cunoscuții știu bine pasiunea lui Lovinescu și nu-i pășesc pragul casei fără un cadou floral. Voi menționa că o azalee mai trufașă costa, în 1939, 1200 de lei (un preț, orice s-ar zice, enorm!).

În al doilea rînd, m-au interesat filmele din epocă, fiindcă Lovinescu merge măcar o dată pe săptămînă la cinematograf. În ultimii ani de viață e însoțit de Monica. În preajma războiului, rulează, de pildă, cu enorm succes, Madame Sans Gêne, Cocoșatul de la Notre Dame, sau Fata bătrînă, ultimul film cu inegalabila actriță Bette Davis. Criticul obișnuiește să noteze succint calitatea filmului (mediocră, decentă, excelentă) și, mai rar, distribuția. E un ”cinefil” pasionat și tolerant.

În fine și în al treilea rînd, am reținut ce citește intelighenția bucureșteană în anii din preajma războiului. Librăriile importă cărți din străinătate (mai cu seamă traduceri franțuzești, dar și lucrări originale). E. Lovinescu citește sau dăruiește apropiațlor romane de Virginia Woolf (Valurile, Spre far etc.), de Sinclair Lewis (nu apreciază deloc romanul acestuia, Strada mare), de Daphné du Maurier (celebrul Rebecca, după care Alfred Hitchcok a făcut un film senzațional), de Sartre (Zidul și Greața). În pofida acestor titluri de ultimă oră (pe atunci!), Lovinescu citește cu mai mare plăcere Proust și, în general, literatura clasicilor.

P. S. Titlul acestei însemnări nu este un vers din Bacovia, ci o notație din Agendele criticului.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 1 februarie 2014

Un cititor ironic: Sandra Newman


Sandra Newman, Lit Kit: Kitul de supraviețuire în literatura occidentală sau cum să citești clasicii fără reverență, traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, 2013, 448p.

Întîi de toate, pretind biografii (întotdeauna malițioși), Sandra Newman a trăit frenetic, în al doilea rînd, s-a apucat de scris literatură, și, într-un final, s-a specializat în comentariul cinic-ireverențios al Marilor Cărți. Marile Cărți sînt acelea care aparțin lui Homer, Hesiod, Horațiu, Rabelais, Montaigne, Laurence Sterne, Jane Austin, Balzac, Tolstoi, Henry Miller etc.Toată lumea știe că Marile Cărți alcătuiesc așa-zisul Canon occidental. Inclusiv neobositul Harold Bloom.

A comenta ironic aceste nume sacre (sau măcar o parte din ele) pretinde o atitudine îndrăzneață, măsură (cumințenie) și însușirea ascuțită a umorului. După gustul meu, Sandra Newman dispune de toate aceste calități (destul de rare în ultima vreme). Pentru ca afacerea să fie universal profitabilă este nevoie, firește, la capătul firului livresc, și de un cititor cu simțul umorului.

N-ai umor? Arunci cartea Sandrei Newman pe foc și deschizi manualele de literatură. Ori istoriile literaturii. Nimic mai plictisitor, Dumnezeule! Ai umor? Citești cartea cu pricina și te amuzi. Este postura cea mai potrivită pentru un cititor perspicace (așa cum sîntem, la urma urmelor, toți). Iată, de-o pildă, cîteva propoziții despre grandilocventul Balzac:

Primele lui romane, deși ”palpitante, [sînt] scrise de mîntuială și de un gust îndoielnic”. Adevărat! Portretele lui Balzac sînt ”hiperbolice și stridente”. Corect! Acțiunile sînt complet ”incredibile” (în Verișoara Bette, de exemplu), iar ”intriga neverosimilă”. Sandra Newman are dreptate.

Tolstoi sau Flaubert au parte de un tratament asemănător. Marele înțelept Tolstoi a fost în multe rînduri un ins ridicol și înduioșător: primul care n-a urmat sfaturile lui Tolstoi a fost Tolstoi însuși.

În original, titlul volumului Sandrei Newman este următorul: The Western Lit Survival Kit: How to Read the Classics Without Fear. În definitiv, ireverența autoarei este diminuată de buna ei dispoziție. Cînd discuți despre Marile Cărți, nu-i deloc nevoie să te emoționezi și să devii pedant. Este mai bine să fii (și să rămîi) voios. La urma urmelor, voioșia este contrariul intoleranței. În treacăt fie spus, preferințele autoarei sînt, în mare, și preferințele mele. Sandra Newman apreciază superlativ autori ca Rabelais, Montaigne și Laurence Sterne. Ceea ce dovedește că Lit Kit este scris de un cititor cu bun gust...

În fond, Sandra Newman spune cu voce tare ceea ce majoritatea exegeților afirmă numai în gînd.

P. S. Jean-Jacques Henner (1829 - 1905): La liseuse (1883).


Citiţi în continuare!