joi, 18 decembrie 2014

Vonnegut înainte de Vonnegut


Kurt Vonnegut, Tabachera din Bagombo: Noi povestiri, traducere de Alexandra Coliban, București: Humanitas, 2014. 347p.


Da? Bineînțeles că nu mi-au plăcut foarte tare povestirile lui Kurt Vonnegut. N-am căzut pe spate sau în genunchi. Asta v-o spune un fan al lui Vonnegut, un fanatic, deci, un admirator aproape la fel de aprig ca LuciaT (a se vedea ce și cum aici). Este un Kurt Vonnegut înainte de Kurt Vonnegut, la douăzeci și ceva de ani, cînd încă nu se hotărîse o dată pentru totdeauna să se dedice scrisului și avea nevoie de agenți literari care să-i corijeze compunerile. Iată, poți începe o carieră literară strălucită și așa. Modic. Nu-i deloc o rușine.

N-am recunoscut întotdeauna, în Tabachera din Bagombo, ironia lipsită de orice iluzie (chiar cinică) a prozatorului de mai tîrziu. Obsesiile autorului matur lipsesc. Umorul este adeseori căutat. Finalul surprinzător nu salvează unele povestiri. În multe cazuri, finalul este chiar cel așteptat de cititor, comun, previzibil. Da, sînt povestiri scrise la termen și la cerere, publicate în reviste (și suplimente de cultură) precum Collier's, The Saturday Evening Post, Cosmopolitan, Argosy etc.

În ”Introducerea” la această carte, Vonnegut vorbește cu extremă modestie despre povestirile scrise la începutul anilor 50: ”Eram convins că nu fac nici cît o ceapă degerată. Nu voiam decît să-mi întrețin familia” (p.17). În ”Cuvîntul final despre cariera mea de scriitor pentru reviste”, scriitorul este și mai aspru. Găsește că deznodămîntul cîtorva povestiri este de-a dreptul ”stupid” (p.339). Ca fanatic al lui, aș spune că nu trebuie să-l credem pe cuvînt. Ca individ care nu vrea să mintă pe nimeni, aș spune că Vonnegut nu este foarte departe de adevăr. Multe povestiri sînt banale, demonstrative (aș numi ”Dragonul auriu” și ”Jolly Roger în croazieră”). Altele nu. Exemplul cel mai bun este negreșit chiar ”Tabachera din Bagombo”.

Cel care a spus că geniul este o lungă răbdare n-a greșit cu totul. Kurt Vonnegut a muncit din greu pentru a deveni marele prozator din Abatorul cinci, din Leagănul pisicii, din Mama noapte. A muncit din greu și aproape fără speranță: ”Încet dar sigur, Soarta... începuse să facă din mine un scriitor de ficțiune și un ratat, și asta a durat pînă cînd am împlinit patruzeci și șapte de ani, fir-ar să fie” (p.22). Nu-i ușor să trăiești cu gîndul neîmplinirii, să continui să te analizezi lucid, să rămîi franc. Ratații au tendința să devină mitomani. Vonnegut a ocolit ispita, și-a păstrat cumpătul. Și a perseverat. N-a devenit nici depresiv. Pînă la urmă, ”Soarta” i-a făcut dreptate. În deosebire de prozator, nu cred în soartă (nu-i pun nici măcar majusculă :)))), cred în tenacitate și reflecție, o virtute / două care l-a/u caracterizat mereu.

Dacă veți privi această notă ca pe un motiv de a nu cumpăra și citi volumul lui Vonnegut, veți greși amarnic, amarnic. Există, am spus deja, cîteva proze remarcabile. Aș adăuga lîngă titlul menționat mai sus (”Tabachera...”): ”Săracul orășel bogat”, ”Suvenirul”, ”Der arme Dolmetscher”. Mai sînt, firește, și altele. Nu mai pun la socoteală ”Introducerea” și ”Cuvîntul final...”, texte redactate tîrziu (în 1999), cu ocazia publicării în volum a vechilor povestiri. Cuprind observații și îndemnuri (pentru tinerii scriitori) pline de bun simț și modestie.

Procedați ca mine. Faceți nazuri numai dacă (și după ce) ați achiziționat Tabachera din Bagombo.

P. S. În imagine: James C. Christensen (n. 1942): The Responsible Woman.

Niciun comentariu: