marți, 23 decembrie 2014

Sentimentul sălciului


Julian Barnes, Sentimentul unui sfârşit, traducere de Radu Paraschivescu, București: Editura Nemira, 2013, 175p.


Intro. The Sense of an Ending a primit Man Booker Prize pe 2011. Titlul este împrumutat întocmai și întocmai de prozator de la criticul literar Frank Kermode. Poate fi tradus și ca ”Semnificația / sensul unui sfîrșit”.

Cuprins. O carte de Julian Barnes se compune întotdeauna dintr-un eseu lung-lung-lung-lung întrerupt din cînd în cînd de o povestire scurtă-scurtă-scurtă. Cam ca la Milan Kundera. Eseul este menit să comenteze cu maximă istețime întîmplările narate cu maximă parcimonie și să-i silească pe cititori să mediteze la diverse chestii profunde, precum: ce este viața, ce este fericirea, ce este amorul, de ce sîntem azvîrliți în lume, de ce murim? Astfel de întrebări nu au un răspuns inteligent ori convingător. Au, în schimb, răspunsuri cu nemiluita. În Sentimentul unui sfîrșit, Julian Barnes (frate cu Jonathan Barnes, filosof care a scris o monografie despre Aristotel) ridică următoarea chestiune de ordin metafizic: în ce măsură existența lui x poate influența destinul lui y, x și y fiind de felul lor doi indivizi ale căror vieți se intersectează la un moment dat, după care se despart mai mult sau mai puțin definitiv.

Răspunsul autorului este cel așteptat: existența lui x nu influențează cîtuși de puțin destinul lui y, deși, la sfîrșit, la capătul unei vieți (sau în preajma lui), x (să-l numim Tony Webster, cum face și prozatorul) încercă iluzia dureroasă că viața lui a avut un efect (malefic, satanic) asupra tuturor vieților celorlalți, inclusiv asupra vieții lui y (fie acest y ilogica, absurda Veronica, fie acest y mult înzestratul lui amic, Adrian Finn, studentul la Cambridge). Mult înzestratul Adrian se sinucide în chipul cel mai demonstrativ și pueril, în stilul filosofilor stoici (își taie venele în baie) și, după patruzeci de ani, Tony Webster trăiește cu impresia că unul dintre gesturile lui (o scrisoare mînioasă, destinată trădătoarei Veronica și proaspătului ei amant, Finn) l-a împins pe Adrian să-și pună capăt zilelor. Abia la sfîrșit, Tony cel naiv / inteligent (cu mintea cea de pe urmă) sesizează adevărul: Adrian Finn s-a sinucis fără un motiv prea serios. Adică fără nici un motiv. Se culcase cu mama Veronicăi și femeia, minte puțină, îi făcuse un prunc idiot (la propriu, idiot). Nici scrisoarea și nici raționamentul sinucigașului (din biletul de adio) nu au avut o influență prea mare asupra evenimentului. Finn se sinucide fiindcă se sinucide. Iar gestul lui este acela al unui nătîng care nu a înțeles nimic din viața lui și a altora (fiindcă nici nu este ceva de înțeles acolo, ca să fiu franc).

Încheiere. Nici recenzenții din Anglia și SUA n-au fost foarte încîntați de această compunere mai degrabă fadă, sălcie. Singurii oameni exaltați au fost membrii juriului de la Booker Prize. M-am dumirit și cu acest juriu, după ce acum vreo două luni m-am dumirit încă o dată (și pentru totdeauna) cu Academia suedeză...

Radu Paraschivescu, gramaticianul de serviciu al Ungro-Vlahiei, comite un atac în contra limbii române și în această carte. Pe vremuri, traducea termenul ”icon” (semn iconic) prin ”icoană”. Acum formulează o propoziție în felul următor: ”O prietenă de-ale noastre... avea un fiu într-o trupă punk rock” (p.76). Corect este: o prietenă de-a noastră...

Epilog. Extrag cîteva profunzimi din Sentimentul unui sfîrșit:

”Cine-a spus că, pe măsură ce trăim mai mult, înțelegem mai puțin?” (p.154).

”Pur și simplu lăsasem viața să mi se întîmple” (p.166). În același sens și: ”M-am gîndit la lucrurile care mi se-ntîmplaseră de-a lungul anilor și la cît de puține făcusem eu să se-ntîmple” (p.169).

În fine, de pe ultima pagină a cărții, un strop de miere: ”Te apropii de sfîrșitul vieții - nu, nu al vieții ca atare, ci a altceva: sfîrșitul oricărei posibilități de schimbare a acelei vieți. Ți se îngăduie un lung moment de respiro, suficient cît să pui întrebarea: ce altceva am mai greșit?” (p.175).

P. S. Precizez că îmi plac eseurile-eseuri și romanele-romane. Amestecul mă înfioară. Ceea ce a realizat Julian Barnes este o chestie hibridă: jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop. Nici filosofie, nici proză, nici povestire, nici roman, nici carte de înțelepciune. Eu vreau omul întreg de-o parte și iepurele întreg de cealaltă.

Și nu, nu am fost încîntat nici măcar de Papagalul lui Flaubert.

P. P. S. În imagine, ați recunoscut deja, o reproducere după René François Ghislain Magritte (1898 - 1967): Les amants.

6 comentarii:

Miron Dan spunea...

Aveti dreptate, cam toate cartile lui J. Barnes pe care le-am citit sunt plictisitoare si salcii.
Pentru ca am beneficiat din plin de placerea indescriptibila de a citi aproape zilnic blogul unui filosof tare simpatic ( sper ca nu va deranjeaza formula) va urez Craciun fericit si sa tineti blogul cat mai mult timp cu putinta!

Un admirator

Valeriu Gherghel spunea...

Multumesc. Sarbatori fericite!

M spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
M spunea...

Permiteti, va rog, o corectie! R. Paraschivescu are dreptate cand afirma ca "O prietenă de-ale noastre" este forma corecta, de vreme ce, paremi-se, o prietena de-ale sale sau un prieten de-ai sai o suna mai pompos decat o prietena a sa/un prieten al sau/o prietena a noastra, dar este si veridic, in acelasi timp.

A se consulta, in caz de dubii gramaticale, mult prea credinciosul Dex sau, mai nou, demoazela Diacritica la https://diacritica.wordpress.com/tag/de-a-mea-sau-de-ale-mele/ .

Toate cele bune!

Valeriu Gherghel spunea...

Va mulțumesc, vai cu cata intarziere, pentru observatia cu ”o prietena de-ale noastre”.

Așa o fi. Dar lumea rămîne, din cate stiu, impărțita in aceasta privinta... :)

Asa cum scriu si eu ba cu î din i , ba cu î din a.

Valeriu Gherghel spunea...

@ M. V-aș fi multumit pe blogul Dvs, dar am bagat de seama că orice comentariu e oprit. Pot intreba oare de ce?

Toate cele bune!