joi, 25 decembrie 2014

Secretul lui Russell


Bertrand Russell, În căutarea fericirii, traducere de S. C. Drăgan, București: Humanitas, 2011, 220p.


În original, titlul este mai puțin pesimist decît titlul românesc și mult mai precis: The Conquest of Happiness. Bertrand Russell nu a plecat în căutarea unui lucru nedefinit, a unei stări indecise, a unui miraj. Știe din capul locului ce caută, spre ce se îndreaptă. Și știe, de asemenea, cum trebuie să caute: pe calea rațiunii. În fond, cartea e scrisă de la sfîrșit către început de un filosof vestit pentru excentricitățile sale, care nu s-a ferit să gîndească în chipul cel mai personal problemele încurcate ale timpului său și să-și asume răspunsurile. Nu coincideau întotdeauna cu adevărurile consacrate, sacrosancte. În vremea lui (1872 - 1970), mulți l-au crezut cu siguranță lunatic, pentru a folosi un adjectiv minor. Russell a stat și în temniță pentru ideile sale nonconformiste.

Care este, deci, secretul fericirii? Nu poate fi spus în două cuvinte, dar voi fi scurt pentru că nu am timpul (și nici nu e momentul) să fiu lung. E aproape 12 noaptea și vreau ca nota de față să fie înregistrată de calendarul blogului azi. Și pentru că nici nu-i nevoie să fiu abundent. Adevărurile lui Bertrand Russell sînt simple. Numai omul abătut are ochii închiși și îndreptați în / spre sine și nu le poate sesiza. Ori vede în ele ceva extrem de sofisticat, o imposibilitate. Nu-i chiar așa. Cu vremea putem învăța să gîndim corect.

Secretul filosofului e următorul: înainte de orice, să te privești cu franchețe. Să nu minți cînd vorbești despre tine. Să nu te autoamăgești. Nu e deloc facil. Să-ți iei un răgaz pentru a te analiza cu blîndețe, dar fără compromisuri. Să nu fii nici cinic, nici foarte milostiv. Să-ți identifici corect însușirile și defectele. Să nu te crezi buricul pămîntului. Să nu-ți dorești slava deșartă. Să fii umil. Să observi că faci parte dintr-un context foarte larg, imens, că ești doar un element (de sine stătător) dintr-o mulțime pestriță. În al doilea rînd, se cade să pricepi că fericirea nu este un dar, o pară mălăiață, că nu pogoară din ceruri, că nu se cîștigă prin rugăciuni și ofrande, că nu e adusă de Moș Crăciun în sania lui trasă de reni. Ea este (în al treilea rînd) consecința unei gîndiri raționale și, mai cu seamă, a unei gîndiri critice. Pînă la urmă, fericirea este cealaltă față a înțelepciunii. În al patrulea rînd, să reținem că oamenii nefericiți gîndesc incorect (nevalid) și rar. Raționează ilogic. Se cufundă în absurd. Sînt plini de prejudecăți și nu-și examinează niciodată opiniile, credințele, postulatele tacite. Gîndesc așa cum au învățat de mult și obțin o mulțumire precară tocmai pentru că (și cînd) gîndesc întocmai cum au învățat (de la părinți și profesori). Uneori, numesc această gîndire primită de la părinți, de la învățători, Tradiție. Conformismul le dă siguranță. În al cincilea rînd, cei nefericiți nu-și chestionează niciodată, dar niciodată (întrucît, zic ei, nu au timp) gîndurile automate, obsesiile, gîndurile care ne vin cel mai frecvent. Mai mult, ei nu au opinii personale, nu au curajul de a căuta soluții proprii. Nu doresc să aibă gînduri proprii. Nu doresc să se deosebească prin nimic de ceilalți. O soluție proprie nu este neapărat o soluție originală. Aici nu e vorba de originalitate, de geniu. E vorba de modesta gîndire personală a fiecăruia dintre muritori.

Cînd (acum doi ani) am încercat să-mi notez opiniile personale, m-am îngrozit cît de puține am recenzat. Doar o mînă. Și mi-am spus că nu e tocmai încurajator pentru un filosof. Asta e. Cît despre originalitate ce să mai spun?

Remediul nefericirilor constă, așadar, dacă îl credem pe Russell, în corijarea răbdătoare a gîndirii, în renunțarea la credințele nocive și în înlocuirea acestor credințe cu altele (mai sănătoase, mai puțin nevrotice). Rețeta vindecării stă în exercițiul perseverent de a renunța la opinia că lumea se învîrtește în jurul eului nostru. Eul nostru e o nimica toată. Prea îl gîdilim fără sens. Nu-i deloc rațional să credem că toți ne iubesc. Nu-i deloc rațional să cerem afecțiunea tuturor. Aceasta reprezintă o exigență absurdă, o prostie. Este bine, în schimb, să dăruim afecțiune și atenție semenilor noștri. Atît aproapelui cît și departelui. În măsura în care îl vom dărui necondiționat, darul se va întoarce la noi sub formă de bunăvoință, atenție, iubire. De cele mai multe ori, sursa relelor (și a depresiei) poartă numele de egolatrie.

M-a frapat, în fine, faptul că încă în preajma anului 1930, Betrand Russell gîndea (mai adînc și mai bine) decît puzderia de autori de literatură self-help, care a înflorit în anii 1980 - 1990. Dacă doriți un manual veritabil de așa-zisă ”dezvoltare personală”, căutați cartea lui Russell. Face bine la cap :))

P. S. O miniatură din Tacuinum sanitatis (sec. XIV).

5 comentarii:

Miron Dan spunea...

Detineti si folositi (a nu se intelege ca e un dat!) stiinta/arta rezumarii unei opere intr-o maniera aproape neverosimil de credibila! V-ati gandit vreodata la asta?
In consecinta ma bantue o idee perversa: De ce-as mai citi cartea lui B. Russell daca v-am citit articolul dv?

Valeriu Gherghel spunea...

Nu cred ca un rezumat, oricat de bun, poate inlocui bucuria de a citi o carte :)

heraasku spunea...

Daca ignori Tragedia, Russel are dreptate. Daca n-o ignori ... Russel devinde un simpatic :-)

Valeriu Gherghel spunea...

Russell mi-a fost mereu simpatic :)

Tudor spunea...

Dupa un contact cu extrasele dvs. din text, am decis sa citesc lucrarea. Asta susține teza că autorul vă place: se molipsesc și alții. La cât mai multe astfel de recomandări!