luni, 15 decembrie 2014

Să mori de rîs și alta nu...


Am scris nu de mult despre cîțiva filosofi care au binevoit să moară de rîs. Și asta m-a făcut atent. Nu numai la mine însumi, ci și la autorii hîtri, la autorii lipsiți de sobrietate, la frivoli.

Citești o pagină din Rabelais, lista jocurilor lui Gargantuel (sic!), să zicem, și hîc!, dai în rîs. Și rîzi, și rîzi, și tot rîîîzi, nu te mai poți opri. Te înăbuși, simți un dop în gîtlej și, gata, mori cu zile. Nici nu știi cînd te apucă. Cred, așadar, că acesta este motivul precis pentru care unii scriitori creștini au condamnat rîsul. Îmi amintesc de spusa lui Vasile cel Mare: ”unde ați văzut, mielușeilor, în sfînta și cinstita Evanghelie, că Iisus Christos a rîs? N-a rîs nici o clipită. Ca atare, dacă sînteți oameni cuminți, să nu cădeți pradă rîsului celui diavolesc! Așa vă îndemn cu părintească grijă” (citatul este pe jumătate apocrif). Și tot așa îmi explic fraza temeinică a unui eminent teolog contemporan: ”Starea naturală a omului este plînsul” (citat în întregime autentic).

Sar la alta. Citesc Evgheni Vodolazkin ca toată lumea emancipată și constat că romanul Laur nu este rău deloc. Doar folosirea de către traducătoare a unor cuvinte din lexicul lui Sadoveanu mi se pare nefericită: De ce ”prietin”? De ce ”vrai” (pentru vrei în întrebarea ”ce vrai de la mine?”)? De ce ”aiasta”? Nu pricep. N-am să mă lungesc acum. Mai am de citit cîteva capitole.

Mă voi opri deocamdată la episodul spovedaniei (pp.42-43). Este iarnă, ger, urît, vînt. Bătrînul vraci Hristofor și nepotul lui Arseni merg într-o căruță la biserica Sfîntul Kiril. Copilului îi clănțănesc dinții. Intră, în sfîrșit, în clădire și ascultă smeriți slujba. Arseni adoarme. După liturghie, starețul Nikandru scoate din anteriu o cărțulie intitulată Păcatele de greutate mijlocie proprii mirenilor și slujitorilor bisericii și începe să citească. Abia dimineața sfîrșește lectura. Greșeli medii ar fi (vă rog să notați): ”uitatul la cei ce se scaldă” (voyorismul, cum ar veni), ”răspîndirea de clevetiri” (vorbăria noastră de zi cu zi, leeres Gerede, păcat descris minuțios și blamat de însuși Martin Heidegger), ”făcutul cu ochiul”, ”dănțuitul cu măscări”. Enumerarea starețului Nikandru rămîne, desigur, actuală.

Să notăm că printre păcatele medii înșirate de cuviosul părinte se găsește și ”rîsul pînă te trec lacrimile”. Înțeleg încă o dată (dacă mai era nevoie) că nu este deloc recomandabil să rîzi. Înainte de orice, rîsul e semn de frivolitate, chiar de alienațiune mintală. Numai nebunii rîd cu poftă (în desenele lui Leonardo, în Laus stultitiae a lui Erasm). Și, al doilea, dacă te lași cuprins de acest păcat, poți muri la propriu de rîs. Cu siguranță, duhovnicul și medicul se unesc în acest avertisment.

Și nu uitați: starea obștească a omului este plînsul.


P. S. Am folosit pentru redactarea acestei note Evgheni Vodolazkin, Laur. Roman neistoric, traducere de Adriana Liciu, București: Humanitas, 2014, 325p., 37 lei.

P. P. S. Reproduc (în chip de ispită diavolească) cîteva jocuri inventate, în Gargantuel, de François Rabelais: ”Concina dreaptă; Concina oarbă; Concina prădată; Tabinetul; Toci; Popa-prost; Uite-l, nu e; Scriitorul; Leapşa pe ouate; Musca-n gaură; Musca la miere; Uite-o lungă, uite-o scurtă; Barbut; Treizeci şi unu; Şaizeci şi şase; Douăzeci şi unu; Maica şi călugărul; Bîz! Bîz!; Fă ca mine!; Puia-gaia; Macaua; Burtă peste burtă; Baba-oarba; Fripta; Cumperi ovăz?; De-a dopurile; Ineluş-învîrtecuş; Pipăitul; Spînzurătoarea; Micul purceluş; Cocostîrcul”.

În vremea lui Rabelais, ca și astăzi, cel mai interesant joc trebuie să fi fost ”Pipăitul”.

P. P. P. S. Jean-Antoine Watteau (1684 - 1721): Pierrot (1718 - 1719).

Niciun comentariu: