marți, 9 decembrie 2014

Memoriile unui defunct fericit


Nu credeam că e posibil, dar uite că e posibil. Niciodată nu știi tot. Viața te ajută să fii umil și să-ți vezi lungul nasului. Are grijă, cum ar veni, să nu umbli cu nasul pe sus ca Pinocchio.

Dacă n-aș fi citit, cu mare întîrziere, consimt, Jurnalul de lectură al lui Alberto Manguel (publicat la Baroque Books & Arts, în 2012), despre care am scris două vorbe aici, n-aș fi auzit, probabil, în veci de veci de prozatorul brazilian Joaquim Maria Machado de Assis (1839 - 1908). N-aș fi murit cu totul incult, dar ar fi fost păcat să nu fi știut absolut nimic despre o carte ca Memoriile postume ale lui Brás Cubas (1881).

Stați... N-am citit-o încă. Trebuie să merg la anticar, în Lăpușneanu. Există două ediții românești. Prima a apărut la Minerva, colecția BPT, în 1986, a doua la Leda, în 2005. Nu știu dacă între cele două traduceri există vreo diferență. Nu prea cred. Traducătorul este același: Andrei Ionescu.

N-am găsit, în română, decît o scurtă prezentare, pe Crispedia, din care am reținut amănuntul că Memoriile postume ale lui Brás Cubas reprezintă biografia unui ins mediocru. Fiind el mediocru, ca orice om, de altfel, este și sarcastic, și critic, și batjocoritor. Mă întreb dacă nu cumva mediocrul lui Machado de Assis este înrudit cu mediocrul lui Dostoievski (mă refer la ”omul livresc” din Însemnări din subterană). Rămîne să verific. Am căutat, prin urmare, recenzii în engleză și am citit deja cîteva fragmente din carte în New York Times. M-a frapat încă de la început, inventivitatea epică a lui Machado de Assis. Naratorul, Brás Cubas, pretinde că a murit (trebuie să-l credem pe cuvînt) și își dedică memoriile primului vierme care a mușcat din trupul lui înghețat. Asta este pesemne o ironie introductivă. Înțeleg că urmează și altele.

Capitolele cărții sunt foarte scurte, o pagină sau chiar mai puțin, și firul epic este bine încîlcit și înnodat, cam ca în Viața și opiniile lui Tristram Shandy, gentleman de Laurence Sterne, la care naratorul lui Machado trimite încă din prolog, ca să știm de unde-i provin imboldul digresiv și verva satirică. Așadar, defunctul își prezintă fosta viață, fosta copilărie, fost amantă (a avut o furtunoasă relație cu nevasta unui politician), fostele observații și folosește acest prilej pentru a-și bate joc, în prezentul postum al narațiunii, de netrebnicia umană. Dacă mai adaug că numitul Brás Cubas face parte din specia nihilistă a filosofilor, cred că bănuiți deja la ce trebuie să vă așteptați.

Repet. N-am citit cartea. Nu bag mîna în foc că este o capodoperă. Eu sper doar că este o carte amuzantă.

Joaquim Maria Machado de Assis a scris poezii, povestiri și cinci romane. Frecvent citat este și romanul intitulat Dom Casmurro (1899). În 2008, cînd se împlinea veacul de la moartea scriitorului, presa a titrat: ”After a Century, a Literary Reputation Finally Blooms”.

P. S. Am căutat o imagine care să ilustreze un ”defunct vesel”. N-am găsit ceva foarte potrivit. Pînă la urmă am ales Hugo Simberg (1873-1917): Garden of Death.

Niciun comentariu: