duminică, 21 decembrie 2014

Laur: o hagiografie


Evgheni Vodolazkin, Laur. Roman neistoric, traducere de Adriana Liciu, București: Humanitas, 2014, 325p., 37 lei.

Am terminat cartea de cîteva zile, mi-am făcut note, am recitit fragmente, pagini, paragrafe, sentențe, dar tot nu mă încumet să scriu despre ea. Am găsit și cîteva recenzii în engleză. Nu pot spune cu mare acuratețe ce este și ce semnifică Laur, este negreșit o poveste de iubire (printre multe altele), pot spune mai degrabă ce nu este. Nu este, de pildă, deși toată lumea repetă această prostioară (editorii îndeosebi), o ”rescriere” a Numelui trandafirului. Pista mi se pare cu totul greșită. Cărțile nu fac parte din aceeași familie, chiar dacă acțiunea lor se petrece, deopotrivă, în Evul Mediu. Romanul lui Vodolazkin se situează, am impresia, mai aproape de Piatra filosofală, romanul lui Marguerite Yourcenar, decît de thrillerul monahal al lui Umberto Eco.

Ceea ce mă frămîntă pe mine e infailibilitatea automată a lui Arseni. Protagonistul va purta pe rînd patru nume: Arseni, Ustin, Ambrozie și Laur(us), după vîrstele și treptele pe care le va străbate într-o viață de 80 de ani (1440 - 1520). Mai întîi, e un simplu vraci. În timpul unei epidemii de ciumă o primește în izba lui izolată pe Ustina. Îi dă de mîncare, o îmbracă, îi îngrijește rănile. Apoi o ascunde de ochii celorlalți. Fac un copil, Ustina moare la naștere, peste un an. Acesta este păcatul celor doi. Cum numai Arseni supraviețuiește, mîntuirea celor trei vieți (a lui, a Ustinei și a copilului) îi revine tînărului vraci. Povara este uriașă. Numai un sfînt o poate purta. Ca atare, Arseni va duce viața unui sfînt. Va tămădui, va deveni un nebun al lui Christos, va merge în pelerinaj la Ierusalim (împreună cu un prieten italian, Ambrogio), va cere să fie monah și, către sfîrșitul vieții, pustnic (sub numele ultim de Laur).

De aici încolo urmează nedumirirea mea. În lunga lui viață, Arseni pur și simplu nu mai greșește nici măcar o dată. Nici cu gîndul, nici cu fapta. Se află mereu deasupra instinctelor. Respinge cu succes toate ispitele (ce-i drept, minore), iese cu bine din toate încercările, oricît de primejdioase. Cînd e pe cale de a fi spînzurat, scapă în ultima clip din ștreang. Corabia străbate o furtună năprasnică. Catargul se rupe. Valurile imense îi aruncă pe marinari în abis. Arseni scapă. El însuși se prăbușește în mare. E ridicat numaidecît de corăbieri. Cade prizonier în mîinile tîlharilor mameluci, un individ îl lovește cu paloșul în obraz. Scapă doar cu o cicatrice. În pofida faimei crescînde, rămîne umil, taciturn, egal cu sine, invulnerabil. Pretutindeni lumea îl primește cu maximă bunăvoință. Nu mai este un simplu muritor, a devenit un ales al lui Dumnezeu, un sfînt. Toți bolnavii care îi solicită ajutorul pleacă vindecați. Găsește pentru orice împrejurare o soluție, o ieșire, un leac, un cuvînt magic. Nu mai este un simplu vraci, ca bătrînul Hristofor, e un tămăduitor, un taumaturg. Viața îi este de multe ori amenințată, nu numai în timpul călătoriei. Prietenii mor, apropiații lui sfîrșesc mai bine sau mai rău (bunicul Hristofor, starețul Nikandru, tînărul Vlas, unul din păzitorii caravanei de negustori, prietenul Ambrogio Flecchia, starețul Inokenti), el continuă să trăiască. Poartă ciumații în spinare, doarme alături de ei. Se scoală teafăr și nevătămat. Arseni trăiește cu gîndul exclusiv, orbitor că numai el o poate salva pe Ustina. Iar Dumnezeu îl păstrează în viață, îl păzește de cel rău, pînă la a doua încercare, ispita finală (are tot un nume feminin: Anastasia), fiindcă i-a dat o misiune, un țel aproape imposibil. Dar i-a trasat realmente un țel? De aici începe toată discuția...

Problema mea este, prin urmare, legată de providență, de determinism. Ca să trăiești precum Arseni, infailibil, invulnerabil și de neatins, ai nevoie de o asistență divină. Dar dacă o ai deja, de la bun început, nu cumva ești mîntuit fără voie și fără ca tu să fi făcut mare lucru pentru ispășire? Dumnezeu a avut, deci, un gînd și un plan cu tine. Și, în acest caz, tot efortul tău devine inutil, gratuit. Descoperi planul abia la sfîrșitul existenței. Și atunci îți dai seama că te-ai străduit degeaba. Pînă la urmă cine o răscumpără pe Ustina? Arseni discută adesea despre determinism și liberul arbitru. El susține o formă slabă de necesitate: ”Dacă istoria e un sul în mîinile Creatorului, înseamnă că tot ce gîndesc și fac eu - nu eu gîndesc și fac, ci Creatorul meu” (193). Ambrogio îl învață că omul e liber. Liber ca un purice care sare bezmetic într-un vas împreună cu alți purici, este drept, dar liber.

Am pomenit de Marguerite Yourcenar și de Piatra filosofală. Zenon duce o existență dramatică, se ascunde adesea, dă greș, are îndoieli, este o ființă failibilă. Din hagiografia lui Evgheni Vodolazkin tocmai dramatismul lipsește.

Dincolo de întrebările mele, Laur. Roman neistoric este o carte foarte frumoasă. Vă invit s-o citiți și să meditați asupra soartei lui Arseni-Ustin-Ambrozie-Laurus...


Adaos

Voi reproduce, în încheiere, cîteva pasaje din cartea lui Vodolazkin. Menționez că am subliniat cu roșu pasajele.

”Starețul îl îmbrățișă pe Arseni. În prag se întoarse.
     Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe. Acum, Arseni, totul o să atîrne de puterea dragostei tale. Și, firește, și de puterea rugăciunii tale” (p.85).

”Dragostea mea, îi spuse Arseni Ustinei în port, e foarte posibil ca exact aici să fie sfîrșitul drumului meu. Dar nu sfîrșitul iubirii mele pentru tine” (p.240).

”După ce se asigură că totul a fost notat, nebunul întru Hristos Foma închise ochii și muri. După aceea deschise pentru o clipă ochii și adăugă:
     Post-scriptum. Arseni să aibă în vedere că îl așteaptă mănăstirea Sfîntul Kiril. Asta e tot.
Spunînd acestea, nebunul întru Hristos Foma muri definitiv” (265).

”Nu sînt sigur de calea mea, și de asta mi-e tot mai greu să merg înainte. Pe o cale necunoscută poți merge multă vreme, foarte multă, dar nu poți să mergi la nesfîrșit. E oare salvatoare pentru Ustina?” (p.268).

”Mă tem că vindecările mele devin pentru ei ceva obișnuit. Ele nu stimulează sufletele acestor oameni spre mișcare, fiindcă ei primesc vindecările în chip automat.
     Ce știi tu despre automatism Ambrozie [celălalt nume al lui Arseni, n. m.], i-a răspuns din chilia de sihastru starețul Inokenti... Automatismul le va trece repede cînd n-o să mai fii tu” (p.294).

P. S. În imagine: o reprezentare medievală a cetății Ierusalimului.

7 comentarii:

dragoş c spunea...

foarte mișto impresiile tale.

ți-aș răspunde la întrebarea ta de ce este personajul perfect? pentru că nu a vrut dumnezeu, ci pentru că așa a vrut autorul.

mi-a plăcut mult vodolaskin, cu inserțiile sale "postmoderne" în prezent sau în viitor.

și cred că răspunsul poate fi găsit în povestea arheologului care se sfârșește cu o "curată pierdere de timp".

călătoria sfântului e o pierdere de timp. cum bine spui, providența l-a ales, iar toată viața lui e deja zadarnică, el nu va învăța nimic, ci doar va trăi cu speranța mântuirii care deja i-a fost dată. va trebui să-și piardă CUMVA timpul.

noi însă, vom fi câștigați prin lucrurile despre care se vorbește în roman, mult mai ușor într-un astfel de roman decât unul contemporan, cum spune însuși autorul în primul flap.

Valeriu Gherghel spunea...

Asa indraznesc să cred si eu.

Mi-au plăcut jocul cu timpul (cînd inainte, cînd înapoi) și limbajul lui Vodolazkin, atata cat poate fi banuit în traducere. Existența nu mai e un fir, o sageată. Este un cerc.

Multumesc pentru comentariu :)

Ema Cojocaru spunea...

M-am informat un pic asupra romanului și, într-adevăr, vreau neapărat să îl citesc. Îl voi lua în curând. Nu am citit decât primul paragraf din ceea ce ați scris, dar mă întorc după ce lecturez și eu romanul (recunosc, mi-e teamă de spoilere și de influența pe care ideile altor cititori o poate avea asupra percepției mele).
Deocamdată mă delectez cu Stoner (vorba vine, povestea mi se pare apăsătoare). Poate scrieți și despre această carte.

K.J. Mecklenfeld spunea...

Multumesc pentru recenzie. Mi-am mai lamurit cateva lucruri despre Laur (pe care mi-am dorit sa o citesc dupa citirea a cateva recenzii de prin blogosfera).
Sper sa imi ajute sa reusesc sa citesc mai departe. Nu m-a prins, recunosc, dar nu am dat-o deoparte inca. Perseverez :-)

Valeriu Gherghel spunea...

Am scris deja in doua randuri despre Stoner, ultima data azi, 12 ianuarie 2015.

catalin-chiru.blogspot.ro spunea...

Salut! Sigur ca da, lipseste dramatismul desi viata lui Arseni e cat se poate de dramatica, musteste chiar a suferinta si a durere. Dar dramatismul inteles ca re-actie, ca impotrivire la destin, ca tensiune interioara, aceasta forma a dramatismului (filosofic), pana la urma specifica romanului si spiritului rus, lipseste. Arseni nici macar o singura data nu ridica privirea spre Cer pentru a cere ,,socoteala,,. El nu intreaba niciodata ,,de ce''; citind inceputul povestii mi-am amintit imediat de Karamazovi caci pare a fi aceeasi lume. Dar spre deosebire de Ivan care indrazneste sa ceara socotala si sa-L ia pe D-zeu de guler, omul nostru accepta totul ca pe un dat divin. Este un Iov al evului mediu rusesc si poate exact asta a vrut sa construiasca autorul. In fine, impresia mea e ca Arseni lucreaza, con-lucreaza pe parcursul intregii sale existente, cu divinul. Nu exista pre-determinare. Cartea este bogat apofatica: ingerul(atat cel al vietii cat si cel al mortii) devine o prezenta imediata,resimtita, Ustina e tot timpul prezenta si ea ca reper identitar (mai ales atunci cand Arseni traieste in intunericul cel mai intuneric, fiind la un prag de nebunia ireversibila), D-zeu insusi ramane lanaga Arseni salvandu-l in repetate randuri. Cred ca liberatatea e cheia povestii, ca de altfel a crestinismului in sine: Arseni cere, liber, sa fie lasat in viata macar cat sa poata salva sufletul Ustinei, sa poata face in numele ei putinul bine pe care n-ar fi in stare sa-l faca pt sine. Si exact asta se intampla.

roshadowman spunea...

Nu spune nimeni nimic despre sacrificiul lui Arseni fata de semenii sai. Despre mila lui nemarginita fata de suferinta aproapelui si despre imensul sacrificiu de sine, care a inceput inca dinaintea producerii pacatului sau. Acest sacrificiu ii este transmis - natural - de catre bunicul lui Hristofor, odata cu cunostintele despre tamaduire. De aici porneste totul. Daruire, mila, sacrificiu, iubire, patima, nebunie, intelepciune si in final atemporalitate. Contopirea cu Universul, cu Dumnezeu, cu Lumina. Avand in vedere timpul actiunii, care subliniaza si mai mult dramatismul cartii, inclin sa cred ca oamenii din evul mediu erau mai buni, dar nu neaparat prin propria lor ignoranta. Poate ca viata acelor oameni era mai putin complicata - poate pentru ca nu era tocmai usoara -, iar vorba tamaduitoare care lipseste astazi medicinei moderne, nu avea doar rolul de a vindeca boala ci chiar si sufletul bolnavului (pe relatia trup-suflet), suplinind intru-catva spovedania catre clerici. Din punct de vedere filozofic cartea nu descopera noi idei. Se filozofeaza, cu naivitatea de rigoare semi-docta, despre timp, suflet si spatiu. Sau mai bine zis, despre timpuri, suflete si spatii, la plural, autorul reusind creearea unui arc supra-temporal peste milenii, impletind firav povestile de viata si existentele unor oameni care au in comun doar o fereastra atemporala si transpatenta, care se deschide din cand in cand doar pentru o clipa. Inceputul si sfarsitul. Alfa si Omega. Viata lui Arseni incepe dramatic, se desfasoara dramatic si sfarseste dramatic, viata proprie doar celor inaltati si straluminati sufleteste (mantuirea prin suferinta). Chiar si asa, mesajul subtil al cartii l-am priceput printre randuri: viata nu trebuie irosita si sta in puterea noastra a fiecaruia sa ne croim propriul destin in armonie cu natura, cu oamenii din jurul nostru si cu tot ceea ce ne inconjoara, fie ele bune sau rele, dar fara sa pierdem din vedere faptul ca trupul este templul sufletului nostru, iar viata pe care o avem nu-i altceva decat o repetitie generala pentru cea vesnica.