sâmbătă, 6 decembrie 2014

Iolanda, dragostea mea, duminica vieţii mele, te iubesc


Nu. Puteți să vă supărați pe mine, să nu-mi mai dați binețe, să-mi ignorați blogul și să mă găsiți / numiți un cititor încuiat, cu un gust deplorabil sau, mai degrabă, un individ lipsit totalmente de gust, dar nu-mi plac nici de leac propozițiile confecționate de António Lobo Antunes, în Ordinea naturală a  lucrurilor (Humanitas, 2009). Nu voi da multe exemple, fiindcă stilul prozatorului portughez este pretutindeni același, egal cu el însuși, de la prima și pînă la ultima frază meticulos (și inutil) amplificată. Găsesc acest stil complet anacronic. A fost practicat în anii 70 și chiar mai devreme, s-a învechit, nu mai merge, e retro(grad). Romanul lui Lobo Antunes devine după întîia sută de pagini obositor. Nu poți vorbi la infinit în metafore și comparații. Grecii aveau o vorbă care se potrivește, cred, în contextul de față: ”Nimic prea mult!”. Pentru gustul meu prematur îmbătrînit, paginile din romanul menționat mai sus reprezintă prototipul excesului și sterilității. Judecați și Domniile Voastre...


Un bărbat de aproape 50 de ani iubește o fată de 18, Iolanda, bolnavă de diabet, și i se adresează în chipul următor: ”Nu pot pleca: sînt prizonierul tău cum e un liliac prizonierul nopţii, bîntui în jurul corpului tău descriind elipse nesăbuite”.

Același bărbat își continuă monologul: ”Şi totuşi, Iolanda, să nu crezi că viaţa mea într-un sătuc din regiunea Ericeira unde eucalipţii picurau lacrimile unei mîhniri fără leac nu era plăcută”

Și tot el: ”Când mă culc lângă tine spătarul patului îşi schimbă poziţia, salteaua se înmoaie, iar corpul tău suspină în gîngurit de cedru”.

Același bărbat îndrăgostit lulea: ”Gura mea îți parcurge ceafa fără să îndrăznească un sărut”.

Sau: ”mă simt aşa de aproape de tine de parcă te-aş locui, de parcă ai fi, cum atît de mult îmi doresc, singurul meu aliment, ţara mea, oraşul meu, căminul meu, de parcă sîngele tău mi-ar lumina vocea iar eu aş merge, prin Quinta do Jacinto, călăuzit de tămîia ochilor tăi”.

Sau: ”Iolanda, dragostea mea, duminica vieţii mele, te iubesc”.

În fine, un doctor are un ”stetoscop de ascultat lacrimile inimii”.

Gata, mă opresc aici. Mi se pare prea mult. Nu vreau să mă lungesc. Atîta am fost în stare. Nu vreau să conving pe nimeni. Fiecare om cu preferințele lui. Probabil că unii cititori au puterea de a rezista înșiruirii de imagini (unii ar numi-o la figurat ”inundație”), mie această formidabilă rezistență îmi lipsește. Deocamdată. Și nu numai puterea de a rezista îmi lipsește, dar și răbdarea. În același stil baroc și excesiv înflorat sînt scrise cronicile din cealaltă carte, recent apărută sub titlul Inima inimii.


António Lobo Antunes, Ordinea naturală a lucrurilor, traducere și note de Micaela Ghițescu, București: Humanitas, 2009, 208p.

António Lobo Antunes, Inima inimii, traducere de Dinu Flămând, București: Editura Humanitas, 2014.


P. S. Îmi este cu totul și cu totul imposibil să înțeleg caracterizarea pe care Dinu Flămând, traducătorul cronicilor din Inima inimii, o face acestei proze: ”şi e arta lui stilistică inconfundabilă, aceeaşi acurateţe a exprimării ce manifestă oroare de adjective, dar şi de vacuitatea metaforică, fiindcă preferă densitatea emoţiei restituite prin forţa enunţului”. Oroare de adjective? Oroare de vacuitatea metaforică? Dumnezeule! Eu văd negru, acolo unde altcineva vede alb. Nu-i în ordine! Am să consult un oculist...

P. P. S. În imagine: Giuseppe Arcimboldo (1527 - 1593), Inverno (1563).

Un comentariu:

heraasku spunea...

o fi o cacealma. :-)