vineri, 19 decembrie 2014

De ce subliniez cărțile


Am auzit de prea multe ori opinia că o carte este precum femeia: nu trebuie s-o atingi nici măcar cu o floare. Cu atît mai puțin cu creionul chimic / dermatograf. Dacă ești un ”adevărat” cititor, trebuie să privești cartea ca pe un obiect sacru (Borges chiar credea în această sacralitate), de la mare distanță, înfiorat. Cine s-ar apuca să-și scrie impresiile pe sînul lui Venus din Milo? Doar un barbar, un păgîn și un neisprăvit. Deci, nu scrieți pe cărți, nu îndoiți paginile, așezați-le, pentru totdeauna, într-o vitrină.

Ori de cîte ori o citesc (sau o aud slobozită de la mari înălțimi academice), opinia aceasta mă face să sar în sus, ca ars. Mă irită, mă scoate din sărite, devin irascibil. Avem de a face, neîndoios, cu opinia unui biblioman. Nu știți ce este un biblioman? Bibliomanul prețuiește mai mult obiectul carte decît faptul lecturii ei. Posesia obiectului îi ajunge. Se mulțumește să-l contemple din cînd în cînd (o dată la cinci ani) și îl păstrează în dulap, după un geam.

Sigur, însemnările marginale nu sînt de admis pe cărțile care nu-ți aparțin, pe cărțile publice, în tomurile amabile ale prietenilor. De asta nu-mi place să împrumut cărți de la alții (ori de la bibliotecă). Le împrumut numai și numai în cazuri de mare necesitate, cînd nu mai găsesc nici o cale de a-mi procura / achiziționa o carte, o publicație, un studiu, un text indispensabil, fără de care aș părea incult și înapoiat. Și le citesc fără plăcere. Cu gingășii rigide. Parcă aș purta mănuși de chirurg și o pînză pe gură ca să nu transmit vreun bacil (sau să iau unul). Țin cartea departe de ochi, departe de respirația mea contagiasă.

Deci, nu-mi plac cărțile de împrumut. Sînt ca femeile altora. Le admiri fără a cuteza să le pipăi. Și, după legea veche, admirîndu-le prea tare, tot comiți un păcat strigător la cer. Ți-ai asigurat chinurile iadului, deși, practic, n-ai făcut nimic.

Dar legea veche e aspră și, poate, inactuală. Pînă la urmă, de ce a creat bunul Dumnezeu frumosul, entitatea feminină? De ce a dat bărbatului, spre soluție, „problema femeiască”, aceea despre care a vorbit undeva, în chip memorabil, Tatiana Tolstaia? Ca să le ții sub obroc, să le ascunzi de privirea tuturor celorlalți? Nu cinstești cu adevărat o femeie dacă nu-i dai un mic semn de prețuire, o ocheadă, dacă nu-i săruți măcar unghia de la degetul mic al mîinii drepte, dacă nu-i reciți în genunchi măcar un sonet îndrăgostit.

În pofida opiniei cu privire la virginitatea sacrosanctă a cărților, nu poți citi o lucrare fără s-o adnotezi. Dacă nu faci asta, înseamnă că, de fapt, n-o citești. O ții în palme și o muți de colo colo degeaba. Nu-ți va rămîne nimic în minte. Citești ca să scrii (o altă carte, cartea ta). Și scrii ca să pricepi. N-o spun primul. Îți plac o propoziție, un pasaj, tragi o linie subțire pe sub ele, aici vei găsi întotdeauna ceva prețios.

Îți vine un gînd neașteptat de profund, te miri tu însuși de profunzimea lui, dar trebuie să străbați lucrarea mai departe, nu te poți opri din lectură. Dacă nu-ți rezumi imediat gîndul, riști, totuși, să-l pierzi. Notezi un cuvînt pe margine, să nu-ți uiți ipoteza. Îți place o pagină: 19 sau 55, de pildă. Scrii cifra undeva, pe o foaie albă, cînd există una, deși am văzut și cărți fără astfel de pagini. Pe dosul copertei, sub titlu, într-un loc ușor de găsit, notezi un termen, o literă. Ori la final, după sumarul volumului, dacă nu vrei să scrii chiar lîngă titlu și autor, fiindcă ești foarte modest.

Din păcate, cărțile de azi nu mai încurajează adnotările, exercițiul voios al minții, fantezia exegetică, asociațiunile libere. Au prea puțin spațiu alb, la marginea rîndului, deasupra paginii, dedesubt. Sînt tipărite, în cel mai fast caz, meschin. Unde sînt cărțile de altădată? Unde zăpezile? Unde dinții întregi, fără o carie? Nimic nu mai e cum a fost.

A adnota o carte (id est a gîndi pornind de la ea) reprezintă o artă, un meșteșug subtil, un talent obținut cu imens efort. Această artă e foarte veche. Scribii medievali, cititorii de ambe sexe au făcut adesea adnotări, corecții, au ameliorat textul. Coleridge a devenit vestit pentru însemnările sale (circulau printre cunoscuți), lumea îi dăruia cărți tocmai pentru a le adnota; a lăsat cîteva sute de pagini de însemnări marginale. Nici Edgar Allan Poe nu a fost străin de acest obicei.

Deși ne îndreptăm viguros spre o eră a e-book-ului, arta adnotărilor ar trebui negreșit predată în școli. Eu am învățat-o tîrziu. Dar de subliniat am subliniat dintotdeauna. Ea nu se rezumă, în nici un caz, la aruncarea în pagină a unor semne de întrebare. Înseamnă pur și simplu să notezi gînduri.

Puteți găsi îndrumări în acest sens la Umberto Eco și, mai cu seamă, în lucrarea Cum se face o teză de licență. Eco ne sfătuiește insistent să subliniem cărțile cu mai multe culori, la fiecare lectură cu o altă nuanță cromatică. I-am urmat exemplul întocmai: pentru note, folosesc verde, pentru a bara un pasaj, roșu, pentru pasajele deprimate, plumbul creionului. O vreme, am folosit si fîșii de hîrtie ca ajutor mnemotehnic. Dar astfel de hîrtii / fișe se pierd repede, cad, dispar în neant. Unii le lipesc cu scotch și cărțile lor iau aspectul unui clasor, al unui ierbar. O lucrare care mi-a fost de folos acum un deceniu și mai bine: H. J. Jackson, Marginalia: Readers Writing in Books, 2001. Prezintă cîteva cazuri senzaționale de glosatori (T. H. White, printre ei).

Subliniezi pentru că ai de gînd să recitești, să regăsești cît se poate de repede un pasaj semnificativ. Mi-am dorit de multe ori, cînd aveam mult de scris, să recitesc măcar cîteva pagini din Demonii, din Anna Karenina, din Muntele vrăjit, din eseurile lui Montaigne. Nu am întotdeauna timp să recitesc în întregime un volum. Citesc o pagină, un capitol, frunzăresc în căutarea enunțurilor semnificative. Dacă n-aș fi lăsat un indiciu al trecerii mele prin viață și prin carte, dacă n-aș fi subliniat enunțul, mi-ar fi fost foarte greu. Aproape imposibil.

În Pourquoi lire? (Grasset, 2010, volum distins cu Grand Prix Jean-Giono), Charles Dantzig spune în chipul cel mai neted că citește pentru a scrie pe cărți (și apoi despre ele). De cînd se știe, și-a dorit cărți care să-i aparțină în exclusivitate. Destinul lor va depinde de-acum înainte doar de el. Va sublinia ce i se pare interesant, va redacta comentarii. Este singura modalitate de a citi înțelept. Cititul se însoțește obligatoriu cu scrisul. Sînt acte concomitente. Iată și concluzia lui Dantzig: „Dacă v-aș arăta volumele mele din opera lui Proust, ați înțelege de ce îmi cumpăr periodic noi ediții”.

Un clasicist pasionat de marginalii a exclamat cîndva, numai pe jumătate ironic: ”Există motive diverse de a achiziționa cărți. Unii le cumpără pentru conținut și ăsta constituie, după mintea mea, un motiv foarte vulgar; alții cumpără cărți pentru legătura lor, și motivul lor este un pic mai temeinic și nu chiar atît de vulgar precum cel dintîi; alții cumpără cărți pentru tipăritură, pentru aspect, și ăsta este pe bună dreptate un motiv foarte bun; dar adevăratul motiv de a cumpăra cărți este marginea paginii! Cercetează mereu marginea paginilor!”.

Dacă iubești cu adevărat o carte, scrie pe ea. Înainte de orice, a citi înseamnă a reflecta. Lasă măcar o urmă a iubirii tale.

Aș recomanda, în încheierea acestei note, un articol publicat în The New Yorker, la data de 26 ianuarie 2012, de către Mark O’Connell sub titlul ”The Marginal Obsession with Marginalia”. Îl puteți citi aici. Pe blogul publicației The New York Review of Books, acum cîteva zile, Tim Parks a scris un text în care ne îndeamnă să citim agresiv, furtunos, înarmați cu un creion. Găsiți textul lui aici.

P. S. În imagine: o pagină de manuscris medieval cu marginalia.

Niciun comentariu: