joi, 11 decembrie 2014

Ars moriendi


Am aflat de curînd că s-a tipărit în Franța un volum colectiv (cu șase autori) consacrat morților ”stupide”. Titlul volumului: La tortue d'Eschyle et autres morts stupides de l'histoire, Les Arènes,‎ 2012, 200p. Preocuparea e veche. Omul e tanatofil de felul lui. Adoră morțile altora. La a lui nu se gîndește. În Officina (o enciclopedie), un anume Ravisius Textor (c. 1470 - 1542) a redactat o listă de morți insolite, de care s-au folosit Rabelais și Michel Eyquem de Montaigne.

În realitate, moartea este una singură, chiar dacă stîrnește, prin ineditul ei, zîmbetele celorlalți. Izbucnim pesemne în rîs, fiindcă nu ne-a venit rîndul. Încă. La o adică, moartea nu este nici neagră, nici albă. Nici josnică, nici înălțătoare. Nici stupidă, nici deșteaptă.

Seneca, la rîndul lui, se întreba cu seriozitate dacă este recomandabil să plîngi și să suferi la moartea cuiva. Răspundea negativ. Dacii se veseleau, pretind istoricii.

Mă întorc la anecdotele culese de cei șase autori ai lucrării La tortue d'Eschyle et autres morts stupides... Pe unele le știu deja de la Montaigne, din eseul intitulat ”A filosofa înseamnă a învăța să mori”. De pildă, povestea morții lui Eschylos. În timpul unui cutremur, scriitorul grec a fugit înspăimîntat din casă, nu voia să fie zdrobit de zidurile clădirii. N-a avut noroc. Un vultur cu barbă a scăpat din gheare, chiar deasupra lui, o broască țestoasă. Carapacea l-a nimerit decisiv în cap. Povestea este o ilustrare a proverbului: Din lac în puț...

Despre filosoful stoic Chrysip din Solis se zice că a murit de rîs, la un banchet, privind un măgar care mînca smochinele de pe masă, smochine pregătite, firește, pentru invitați. Că omul seamănă adesea cu un măgar solemn știu, dar nu găsesc nimic de rîs în gestul măgarului. Și cu atît mai puțin nu găsesc ceva de rîs în rîsul final (și nemetafizic) al filosofului Chrysip. Să trecem...

Despre Pietro Aretino să spune că a murit și el de rîs. Nu se specifică, totuși, cauza accesului incontrolabil. Un rege din Birmania a murit din aceeași pricină, cînd un negustor venețian l-a informat că există state care nu sînt guvernate de regi.

Mai interesantă, dacă îmi este permis să spun astfel, este moartea unui anume Georges, duce de Clarence. Condamnat la moarte, prin 1478, ducele a ales să fie înecat într-un butoi cu vin de Malvoisie. Îi era sete.

Mă întreb ce-i mai bine: să mori de rîs sau de plîns? Oricum, cel mai bine și mai bine, am impresia, este să mori înecat în vin, precum ducele proverbial...

Ca să conchid, voi spune așa: să cauți în tratate și istorii, să consulți enciclopedii, ca autorii cărții de mai sus, să aduni anecdote și date, și, în final, să redactezi o listă (foarte lungă) a morților stupide din istorie mi se pare o ocupație mai stupidă și mai atroce decît înseși morțile narate. Naivitatea omenească este inepuizabilă...

P. S. Iată, aici, și o enumerare a nefericiților care au murit la propriu de rîs. În imagine: Antoine Coypel (1661 - 1722): Democrite (1692).

Niciun comentariu: