luni, 3 noiembrie 2014

Seducătorul


Stimulat de o însemnare mai veche, pe care o găsesc în chip neașteptat într-un carnet, în care vorbeam, printre altele, de seducţie, seduco, -ere, a trage la o parte (în limba latină), am recitit micul volum al lui Sören Kierkegaard (1813-1855), Jurnalul seducătorului. În definitiv, lucrarea este o re-scriere explicită a mitului donjuanesc.

Cine este, totuşi, Don Juan (Johan, în volumul lui Kierkegaard)? Nici mai mult, dar nici mai puţin, decât individul aflat pe stadiul estetic al existenţei: individul care ignoră eticul şi religiosul (ca stadii ulterioare posibile). Care ar fi, aşadar, însuşirile esteticului ca mod de viaţă / și ale estetului ca reprezentant al acestui mod de viață?

În primul rând, superficialitatea. Individul caută oriunde (și exclusiv) plăcerea, distracția (pascaliană), varietatea impresiilor senzuale. El nu se implică niciodată cu tot sufletul (de parcă ar avea suflet!), rămâne mereu la suprafaţa trăirilor, la pura lor aparenţă şi exterioritate. Pentru estet, nu există profunzime. Nici a spiritului, nici a trupului.

În al doilea rând, solipsismul. Individul refuză orice comunitate, orice legătură durabilă, orice angajament, este un narcisiac, un egotist stendhalian. În orice legătură, el se vede (numai) pe sine şi se cultivă (numai) pe sine: voia lui, plăcerile lui. Seduce cu o viclenie pur intelectuală, dar nu-şi finalizează operaţia sistematică de cucerire a celuilalt prin posesia prăzii. Aşa face şi Johan al lui Kierkegaard: o seduce pe Cordelia, o minte minuțios, metodic, trezeşte în ea iubirea, dar fuge înainte ca victima să-i cedeze complet. Prin urmare, estetul iubeşte actul seducerii în sine, operaţia seducţiei, dar nu este deloc interesat de finalitatea ei.

În al treilea rând, estetul este caracterizat de o frămîntare deşartă. Seducătorul nu are un scop serios. Alături de superficialitate şi egotism, estetul este un agitat lipsit de repere. Nu se leagă de nimic, nu reţine nimic, nu apreciază nimic decât în treacăt. La filosoful danez, este un nomad condus de senzualitatea intelectului. Se plictiseşte foarte uşor, nu-şi găseşte nicăieri şi niciodată satisfacţie. Seduce, dar îşi părăseşte prada. Nu are linişte, nu deliberează suficient, nu e responsabil.

În fine, estetul trăieşte într-o lume de suprafeţe, fiind el însuşi doar suprafaţă. Rătăcește într-o lume de aparenţe, fiind el însuşi doar aparenţă. Estetul poate fi, așadar, comparat cu o oglindă. De altfel, metafora aparţine lui Kierkegaard:

„Şi această nefericită oglindă care are acum imaginea ei [a Cordeliei], dar n-o are şi pe ea, care nu-i poate păstra chipul în ascunzătorile ei tainice, smulgând-o vederii lumii întregi, căci nu ştie altceva decât s-o arate altora cum mi-o arată mie acum! Ce supliciu pentru un bărbat dacă ar fi în locul oglinzii! Şi cu toate acestea, nu sunt oare destui bărbaţi care au întru totul trăsăturile oglinzii? Care nu posedă nimic decât în momentul în care arată altora, care nu sesizează decât aparenţa lucrurilor, iar nu substanţa lor”.

Interesant este că acest fragment a fost scris de seducător... Seducţia este, bineînțeles, proprie doar stadiului estetic. Cel ce seduce este, la rându-i, sedus şi părăsit. Şi asta doar din vina lui...

Pentru a redacta această notă am folosit Sören Kierkegaard, Diapsalmata. Jurnalul seducătorului, traducere de Kjeld Jensen şi Elena Dan, Bucureşti: Editura Maşina de scris & Universal Dalsi, 1997.

P. S. În imagine: Michelangelo Merisi da Caravaggio (1571 - 1610): Narcissus (1597 - 1599).

11 comentarii:

Veronica spunea...

Devin dependentă de blogul dumneavoastră.
Pot să îl adaug şi eu aici pe Rodolphe din "Doamna Bovary"? Seducătorul care, în clipa în care se gândeşte cum să cucerească, se gândeşte deja şi cum o să se decotorosească. M-au frapat, la recitire, câteva replici uitate. Rodolphe, ca un Becali, se foloseşte de Dumnezeu. Iese soarele exact în clipa în care trebuie sucit gâtul Emmei? Să-l folosim iute! "Dumnezeu ţine cu noi!", exclamă Rodolphe.
Apoi, explicaţiile că "aceste atracţii irezistibile îşi aveau temeiul în cine ştie ce existenţă anterioară".
Şi mai adaug, din aceeaşi campanie de cucerire, două replici intersectate de la expoziţia agricolă. Dintre tauri şi tăuraşi - strigă iubăreţul Rodolphe în cameră şi strigă preşedintele de afară:
- De-o sută de ori am vrut să plec, şi v-am urmărit, şi am rămas.
- "Băligar!"

Veronica spunea...

"descotorosească", pardon. :)

Valeriu Gherghel spunea...

Din păcate, Veronica, nu am o lectură foarte recentă a Doamnei Bovary.

Dar am crezut dintotdeauna ca doamna Bovary era deja pe trei sferturi sedusă, cand s-a întalnit cu Rodolphe. Nu mai era nevoie decat de o usoara impingere in haul iubirii și gata: doamna Bovary s-a indragostit...

Și dacă am scris asta, nu se poate să nu ne intrebam in ce măsură poate fi sedus cineva care nu vrea pur si simplu să fie sedus. Căci e usor să seduci pe cineva care abia asteapta să intre in jocul seducției.

Dar un îndaratnic, ei bine, un indaratnic, mai poate fi el / ea sedus / ă de Marele Seducător? Nu se va strădui degeaba Don Johanes, dacă o anume Cordelia (persoanjele lui Kierkegaard) s-a hotarat să rămană la toate rece? :)

Cătălin spunea...

Seducătorul dorește mereu altceva...iar când posedă, sau doar are certitudinea posibilități posesiei, dorește alt-altceva. Ca într-o goană bezmetică în căutarea unui țărm, a unei ancore.
Sau, ca în definiția de la Costinești din anii 80, ”cine poate, vrea”. Curat Schopenhauer, zău așa!

Veronica spunea...

"Era deja pe trei sferturi sedusă". Probabil că da, era. În fond, Rodolphe i-a citit profilul de la prima vedere şi de aceea a ales-o ca victimă.
Un îndărătnic, aşa cum e (re)cititorul atent, pufneşte la toate replicile unui umflat ca Rodolphe - în carte, în viaţă.
Dar probabil că există capcane la tot pasul şi în calea îndărătnicului. Hotărârile de răceală ţin şi ele tot cam cât zăpada, cred.

Valeriu Gherghel spunea...

Nu sunt singur că era chiar pe trei sferturi, dar pe jumătate tot era, biata doană Bovary.

Imi tot pun o întrebare în ultima vreme. Poti fi sedus dacă nu vrei să fii sedus? Poti rezista seducătorului?

În Satyricon, Petronius narează povestea (vestită, altminteri) a matroanei din Efes, cu scopul de a arăta ca femeia poate fi sedusă oricînd de un barbat isteț, în orice împrejurare (chiar langa mormantul soțului).

Buna idee: voi reciti si eu Doamna Bovary (acum recitesc Ciuma) ca să încerc să ghicesc pasajele care il impresionau pana la lacrimi pe Nabokov...

sarah spunea...

Arta seducţiei nu e pt oricine, tot aşa cum se poate întâmpla ca o persoană să seducă fără să-şi dea seama, fără să facă vreun efort. Diferenţa faţă de seducătorul propriu-zis (cel cu intenţie, cu „program”) ţine, în bună măsură de…joc, de plăcerea lui. Seducătorul e un maestru al iluziei (mai precis, al foamei de iluzie). El aruncă „victima” în abisul a tot ce înseamnă (pt ea) iluzia respectivă, o face să vadă, cumva, moartea cu ochii. Or, aşa cum aminteam într-un alt răspuns, tocmai duşul acesta rece ar avea efectul de a trezi persoana sedusă, tocmai de aceea întâlnirea cu seducătorul e atât de importantă: înveţi să trăieşti abia după ce mori puţin înainte.
Nu cred că se pune problema de a „nu vrea” să fii sedus (câtă vreme te opui, înseamnă că eşti, încă, „vulnerabil”). Socotesc, mai degrabă, că seducţia are efect câtă vreme nu eşti conştient. În momentul în care devii astfel (şi asta nu înseamnă nicidecum o detaşare teribilistă prin nu ştiu ce empireuri), ea trece pur şi simplu pe lângă tine, oricum, nu te mai poate afecta. E deja un capitol încheiat, deşi asta nu te împiedică să-i admiri unduirile… estetice.

Valeriu Gherghel spunea...

Am o intrebare personală: de cate ori ați fost sedusă? :))))

sarah spunea...


:)))

hm... minunata intrebarea dumneavoastra. Jur ca nu stiu! O sa recapitulez, o sa fac o lista, o sa mi se reveleze numarul exact pe care, negresit, o sa-l fac public :)

acum, serios vorbind... seducatori cu acte-n regula nu am intalnit (poate unul, sa zicem si multi care se credeau, dar nu le iesea). Seducatori involuntari - da, ca toata lumea. Tot asa cum aceeasi "toata lumea", la randul ei, cateodata, poate seduce.

Intrebare: daca ar fi sa interpretati un rol intr-o piesa sau intr-un film, pe care l-ati prefera: seducatorul sau persoana sedusa? Ma rog, nu trebuie neaparat sa raspundeti, intrebarea nu e chiar usoara, asa cum nimic din ce e personal nu prea e. Dar, tocmai de aceea, nu as pune astfel de intrebari la care eu insami nu as putea sa raspund ;;)

Valeriu Gherghel spunea...

Nu pot da decat un singur răspuns: mi-ar place să joc rolul seducătorului sedus :)

sarah spunea...

Vă mulţumesc pentru răspuns. Recunosc că m-aţi surprins (cu răspunsul, oarecum, dar, mai ales, cu faptul că l-aţi dat). Apreciez sinceritatea. De fapt, după ce lansasem întrebarea, am regretat aproape instantaneu: mi-am dat seama că nu pe asta ar fi trebuit să o pun, ci cu totul alta, mult mai relevantă. O să aştept, desigur,următoarea ocazie.

... mi se amestecă în minte mai multe alte lucruri despre seducătorul ăsta (deşi nu e un subiect după care să mă dau în vânt), dar nu am timpul necesar să le înşir. Mă întrebam dacă a făcut vreodată cineva o tipologie a seducătorului (nu doar a don juan-ismului), bănuiesc că s-au scris nenumărate teze (de licenţă, master, nu mai zic de doctorat) pe tema asta... Nu ştiu de ce, instinctiv, îl percep din ce în ce mai mult ca un simbol al transformării, dar foarte apropiat, iniţial, de zona hipno-tanathică. Seducătorul sedus înseamnă întruparea simbolului însuşi, trecerea de la esteticul formal la esenţialul spiritual (a propos de Kierkegaard).

... dar... prin natura profesiei actuale, văd cam in fiecare zi fel de fel de victime ale... seducţiei. Realitatea mi se pare din ce în ce mai departe de orice fascinantă creatură literară. Diferenţa dintre ele este ca între "dance me to the end of love", cântată de Cohen şi "black snake moan" cântat de S. L. Jackson. Niciodată, oricât m-am străduit, mai de ruşinea altora, mai pt (ne)liniştea mea sufletească, nu mi-a plăcut Cohen. Am descoperit, totuşi, că se poate trăi ok şi fără el. Cam atât...