luni, 24 noiembrie 2014

Portret al cititorului la bătrînețe


Cunosc tineri care nu citesc decît cărți noi. Nu-i un obicei înțelept. Ca să poți așeza o carte recentă într-o ierarhie, trebuie să fi citit măcar cîteva sute de cărți vechi. Dacă nu le parcurgi acum, cînd le razi cu entuziasm pe cele noi, este greu de crezut că vei ajunge să citești vreodată cărțile fundamentale. Fără Iliada lui Homer, fără Eneida, fără Satyricon, fără Măgarul de aur, fără Shakespeare, fără Tristram Shandy, mori incult. Mori degeaba.

Cunosc bătrîni care nu citesc decît cărți vechi. E mai comod. Ei spun că citesc numai de plăcere și că plăcerea vine doar de la capodopere. Se înșală. Dacă nu ai curajul să te confrunți cu o carte nouă, vei citi de plăcere, dar nu vei mai trăi niciodată bucuria de a descoperi de unul singur o carte bună. După o anumită vîrstă, teama de nou, avariția, evitarea oricărui risc vestesc, în opinia mea, o moarte imatură.

Recitind cele Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges pe care le-a consemnat Fernando Sorrentino, am găsit în prefața celui din urmă ceea ce aș numi fiziologia cititorului bătrîn. Citatul este cam lung, dar îl reproduc în întregime, fiindcă găsesc în el, ca într-o oglindă, o imagine pe care nu mi-aș dori s-o întruchipez cîndva.

Așadar: ”De cînd am învăţat să citesc, sunt un soi de credincios al literaturii şi, mai cu seamă, al prozei narative. Sînt încîntat să mi se povestească istorii, iar acestea să fie - în adevăratul înţeles al cuvîntului - interesante. Tocmai de aceea, nu mi s-a părut niciodată meritoriu să citesc cărţi dezagreabile, proaste sau plictisitoare, nici s-o fac împins de cine ştie ce chemare categoric imperioasă. Am încercat, fără succes, să-i admir atît pe altruiştii care scriu best sellers, cît şi pe egoiştii care se pierd în hăţişul textelor ilizibile. Aşadar, căutînd plăcerea, mă ocupam pur şi simplu cu cititul. Citeam ce-mi plăcea şi lăsam deoparte ce mă plictisea. Iar, cu trecerea anilor, am început să desluşesc un proces de decantare. De pildă, mi s-a confirmat că unele cărţi nu reclamă o a doua lectură; că altele mă obosesc şi mă enervează pe loc; că pe unele le uit pe măsură ce le citesc; că, întîrziind asupra sintaxei şi vocabularului altora, văd figura autorului lor, de o seriozitate care stârneşte rîsul; că alte cărţi există doar în presă şi în cercurile unde se vehiculează idei similare. Etcetera, etcetera, etcetera”.

Sînt perfect de acord cu multe din ideile lui Sorrentino. Una singură nu-mi place. Refuzul cărților noi. Și mi-am amintit chiar acum, cînd redactez această notă, un articol al lui Tim Parks, din The New York Review of Books, intitulat ”Why Read New Books?”. Îl puteți consulta aici. Iată o întrebare importantă (măcar pentru mine): de ce să citim cărți noi cînd avem (deja) la dispoziție atîtea cărți formidabile, întreaga istorie a literaturii universale? Nu am un răspuns foarte isteț. Răspund deci așa: ca să nu ajungem prea devreme bătrîni. Bătrînul este insul care trăiește din rutină și repetiție. Nimic nu-l obosește mai mult decît întîlnirea cu o situație care iese din tipar, cu o situație inedită.

În ceea ce mă privește, nu mă voi opri niciodată, dar niciodată la ”canonul occidental”. Prefer să-mi fac eu singur canonul...

P. S. În imagine: Jan Davidsz de Heem (1606-1684): Vanité.

Niciun comentariu: