marți, 11 noiembrie 2014

Montaigne


Antoine Compagnon, Un été avec Montaigne, Paris: France Inter & Éditions des Équateurs, 2013, 176p.


Ori de cîte ori sînt luat din scurt și întrebat ce filosof citesc mai cu plăcere, răspund fără să ezit, spre uimirea celorlalți : Michel Eyquem de Montaigne (1533 - 1592). Cum adică Montaigne, vine imediat reproșul, dar nu este un filosof adevărat, e un diletant, un eseist? Neîndoios. Mai încape vorbă? Dacă a face filosofie înseamnă a te ocupa exclusiv de vorbe, de noțiuni, de concepte (ființă, neființă, devenire, noumen, intenționalitate, Dasein etc.). în scopul precis de a părea extrem de profund și subtil (cînd, de fapt, tu înșiri niște banalități), Montaigne nu a fost cîtuși de puțin un filosof. Dar dacă a face filosofie înseamnă a privi în jur și la sine cu franchețe (și a scrie cu franchețe), a nu accepta amăgirile, a căuta seninătatea și destinderea, a cultiva buna dispoziție, atunci Montaigne a fost negreșit un filosof important. Îl citesc îndeosebi pentru ironia și umorul lui, pentru modestia cu care vorbește despre sine, despre lume și despre multe alte lucruri, care par unora frivole ori chiar scandaloase. Kant, spun cei gravi, nu s-ar fi ocupat de astfel de fleacuri.

Antoine Compagnon a publicat acum un an o carte de nici două sute de pagini. În vara anului 2012, autorul a făcut 40 de emisiuni la France Inter, în care a vorbit pe înțelesul tuturor despre Montaigne și eseurile sale. Peste un an, în vara lui 2013, a adunat intervențiile într-un volum. Cartea a avut un succes neașteptat, a devenit imediat best-seller și s-a vîndut în aproape 200.000 de exemplare, ceea ce este, să recunoaștem, enorm pentru o carte de filosofie. Nu am de gînd să o prezint aici. Există pe net zeci de recenzii. Am ales cîteva fragmente din cartea lui Antoine Compagnon, le-am tradus cum m-am priceput, și am alcătuit, ad usum Delphini, o mică antologie. Dacă aveți răbdare, vă rog să le citiți. Așadar:


«Or, ce spune Montaigne? Că în singurătate, în loc să-și găsească statornicia și seninătatea, a întîlnit angoasa și neliniștea. Această maladie spirituală este melancolia, sau acedia, depresia care lovea monahii în orele amiezii, timpul ispitei» (p.47).

«Cartea este registrul... intrărilor și ieșirilor. Montaigne s-a decis să țină socotelile gîndurilor sale, ale vorbelor sale fără șir, pentru a le pune în ordine, pentru a-și recîștiga astfel stăpînirea asupra lui însuși» (p.48).

«A iubi prea tare călătoria înseamnă a te arăta incapabil de a te opri, de a lua o hotărîre, de a te fixa într-un loc; înseamnă, deci, a nu îndrăzni să iei o decizie, a prefera stăruinței agitația. Din acest motiv, pentru Montaigne, călătoria este metafora vieții» (p.55).

«Surprinzătoare este de asemenea maniera de a-și prezenta ocupațiile ca și cum nu ar însemna mare lucru: a răsfoi o carte, nu a citi, a-și dicta visele, nu a scrie; și toate acestea fără un plan, fără legătură între idei. Ni se spune că lectura lineară, prelungită, continuă – cu care am fost învățați -, dispare în universul virtual. Or, Montaigne apăra deja, pentru a ne exprima astfel, – o lectură versatilă, de fluture, distrată, o lectură de capriciu și de braconaj, sărind fără metodă de la o carte la alta, luîndu-și bunul de oriunde, fără a se sinchisi prea tare de operele din care cita pentru a-și împodobi propria carte. Ea este - Montaigne însuși subliniază acest fapt - produsul reveriei și nu al vreunui calcul» (p.59).

«Montaigne își bate joc de el însuși și de opera lui, comparîndu-se cu un simplu meșteșugar: cartea lui nu este decît un asamblaj de fragmente juxtapuse, un mozaic de piese disparate, un amestec pestriț, pe care nimic nu-l poate împiedica să se întindă indefinit, după împrejurări» (86).

«Să nu confundăm ceea ce facem cu ceea ce sîntem; să păstrăm o distanță între lăuntrul nostru și acțiunile noastre» (90).

«Cînd ne cere să deosebim ființa de aparență, Montaigne nu elogiază ipocrizia; el ne solicită să fim lucizi și, înainte de Pascal, ne previne  în contra autoamăgirii» (92).

 «Cărțile sînt însoțitori mereu accesibili. Bătrînețe, solitudine, lene, plictis, durere, anxietate: nu există nici un rău obișnuit al vieții căruia cărțile să nu-i poată oferi un remediu, cu condiția ca aceste rele să nu fie prea intense. Cărțile moderează grijile, oferă un sprijin și un ajutor» (107).

«Cum se trăiește cel mai bine? Avînd mereu moartea în minte, precum Cicero și stoicii, sau, mai degrabă, gîndind la ea cît mai puțin cu putință, precum Socrate și oamenii de rînd? Împărțit între melancolie și bucuria de a trăi, Montaigne a tot amînat răspunsul – așa cum facem cu toții - și învățătura lui ultimă fusese, de fapt, enunțată încă de la început: Vreau ca moartea să mă găsească în grădină plantîndu-mi verzele» (p.128).

«Cei care pretind că au mers pînă în profunzimea lucrurilor, declară Montaigne, ne înșală, căci nu-i este dat omului să cunoască esența / temeiul lucrurilor. Și diversitatea lumii este într-atît de mare încît orice cunoaștere e fragilă, ea se rezumă la o opinie... Numai iluzia poate să ne facă să credem că vom ajunge la capătul unui subiect» (p.159).

«Să fim atenți, totuși, această neștiință care este învățătura finală a Eseurilor nu este neștiința primitivă, prostia și ignoranța celui care refuză cunoașterea, care nu încearcă să afle, ci ignoranța știutoare, aceea care a traversat întreaga știință și a sesizat că nu există niciodată decît cunoașteri aproximative… Ignoranța lăudată de Montaigne este exact aceea a lui Socrate, care știe că nu știe nimic» (p.160).

P. S. Imaginea prezintă un portret prezumat a fi al lui Montaigne. Autorul e necunoscut.

2 comentarii:

dragoş c spunea...

servus, multumesc de aparitia cartii lui compagnon (eu il stiam doar amorezat de proust). cred ca imi va fi de folos, acuma ca m-am apucat de citit (si de tradus, cat ma va tine) montaigne. (a se vedea blogul meu) ;)

Valeriu Gherghel spunea...

Este minunat ca ati inceput aceasta traducere. Am citit fragmentele puse pe blog.

Traducerea veche e ilizibilă