sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Darul lacrimilor


Pe vremuri, eu unul plîngeam sistematic, cu metodă. Mai ales, cînd citeam.

Dacă voiam să mă purific de trăirile negative ale zilei, să fac o baie de lacrimi, era suficient să deschid o carte anume, la un capitol anume. Citeam cît citeam, și ca din senin, izbucneam în plîns. Nu mă încerca nici o jenă, de altfel, sufeream în taină (ca amantul eminescian), pe întuneric, de unul singur.

În schimb și din păcate, n-am plîns niciodată în sălile de cinematograf, nici măcar la melodrame, îmi păstram dignitatea mea de bărbat serios, grav, impenetrabil, priveam crunt scenele cele mai impresionante, despărțirile îndrăgostiților, sinuciderea ei, moartea lui, funeraliile, fără să clipesc, chiar dacă, în realitatea reală, aveam, ca toată lumea, naturelul simțitor. Oftam pe dinăuntru.

În definitiv, lectura nu înseamnă doar prinderea unui sens sau a mai multora (Dante vorbea de patru sensuri, teologii au ajuns la nouă), ea prilejuiește, de obicei, emoții, trăiri, senzații, mîncărimi, arsuri, sentimente. Și asta e esențialul. Dar despre ele ne ferim să spunem vreun cuvînt. Rămîn un secret inavuabil, o slăbiciune de-o clipă. Păstrăm cea mai completă discreție. Nu mai sîntem copii, nu-i așa? Este o rușine să plîngi. Numai oamenii simpli plîng la nimicuri.

Strămoșii noștri erau mai cinstiți cu ei înșiși (și cu lumea din jur). Nu se sfiau să plîngă. Voi da cîteva exemple. Iată: pe cînd lucra la Madame Bovary, Flaubert izbucnea adesea în plîns, fără să-și dea seama și fără să vrea, era vorba, firește, cînd reușea o frază, de o secreție a fericirii, o beatitudine mai presus de orice beatitudine (cf. scrisoarea către Louise Colet din 24 aprilie 1852: ”îmi curgeau lacrimile pe obraz, aveam o voluptate plină de delicii”). Cînd recitea anumite locuri din același roman, Madame Bovary, Nabokov abia se ținea să nu verse lacrimi, simțea o arsură în colțul ochilor. Cei doi prozatori aveau pesemne firi asemănătoare.

Așadar, și barbații / prozatorii plîng.

Pe de altă parte, mă gîndesc cu jale și cu milă la mine, la tinerețile mele, și la faptul regretabil că nu-mi mai vine să plîng. Cel puțin, in ultima vreme. Ăsta, dragii mei, nu mi se pare un semn bun. Dar pe cînd eram tînăr și la trup curat, cum am mărturisit deja, plîngeam de mama focului, îndeosebi la o scenă din Cavalerii teutoni de Henryk Sienkiewicz.

Tînărul Zbyszko este pe eșafod, alături stă gîdele terifiant, mut, cu fața acoperită, cu baltagul pregătit. Mulțimea asistă în tăcere, înduioșată de soarta adolescentului. Dintr-o dată, domnița Danusia (care nu are mai mult de 15 ani), fiica lui Jurand de Spichow, în strai alb, este săltată de un cavaler, sare pe eșafod, îl îmbrățișează pe Zbyszko și strigă: ”Este al meu! Este al meu!” Legea poloneză nescrisă de la 1380 (să-l credem pe Sienkiewicz) oferea o posibilitate de a salva pe cineva de la moarte, una singură: o fecioară îl cerea de soț pe condamnat. Cînd citeam acest episod romantic, în tinerețe, strîngeam ochii să nu-mi curgă lacrimile, dar ele tot țișneau și mi se agățau de vîrful nasului. Cu toate că știam încă de dinainte că bietul Zbyszko nu-și va pierde capul și viața. Știam și că va ieși cu bine din roman, citisem Cavalerii teutoni de prea multe ori.

A fost. A trecut. De la un timp, deși mă forțez sîrguincios (sînt un cititor tenace), nu reușesc să mai plîng așa cum se cuvine. Nu plîng deloc-deloc și începe să mi se facă frică de lipsa mea de reacție. Ce fel de om am ajuns? Ceva nu-i în regulă cu mine.

M-am uscat, asta e. Sînt asemenea unui eucalipt. Falnicul arbore este putred pe dinăuntru, deși pe dinafară arată viguros, verde, veșnic. O biată adiere l-ar pune la pămînt. Și, oricum, nu sînt la înălțimea unui Flaubert (avea 1, 87 m), a unui Nabokov, la înălțimea poetului Emil Brumaru, care a mărturisit de curînd, aici, că unele poezii de Eminescu l-au făcut să verse lacrimi de bucurie.

Dar Domniile Voastre, la ce cărți (n)-ați mai plîns?

10 comentarii:

sarah spunea...

…hm… despre lucrurile astea aţi mai scris şi cu alte ocazii, parcă, în nişte postări mai vechi. V-aţi gândit vreodată de ce aţi plâns la (deja) celebra scenă a eşafodului? Adică… să găsiţi un răspuns pe bune… mi se pare chiar interesant, iar pt dumneavoastră ar însemna, presupun, nu doar o satisfacerea unei simple curiozităţi, ci ar putea avea un efect de-a dreptul revelator. Prin urmare, răspunsul acesta v-ar fi mult mai de folos decât nişte arhitecturi literare sofisticate care vă încântă inteligenţa. Îmi pare rău pentru părerea indiscretă, în fond, chiar dacă vă aflaţi la celălalt capăt al lumii, tot vă puteţi supăra şi chiar nu vreau…
Aş mai adăuga ceva despre darul lacrimilor (ceva mai mult, de fapt), dar nu e momentul, aşa că, în schimb, o să înşir rapid câteva filme la care am plâns în hohote (cele pe care mi le amintesc). Desigur, sunt departe de a avea nu ştiu ce valoare, iar selecţia mea nu are treabă cu esteticul (decât foarte vag). Aşadar…: Ostrov, Nostalgia (unele secvenţe), The green mile, Being there (secvenţa finală, mai ales), Hero, Gladiatorul, Lady in the water, El laberinto del fauno, La vita e bella, Jeux d’enfants, Dances with wolves, The age of innocence, The last of the mohicans (împreună cu nu ştiu câte alte filme cu/ despre indieni), Vagabondul (cu Raj Kapoor, filmul nu mi-l amintesc decât foarte puţin, eram foarte mică atunci când l-am văzut, dar îmi amintesc că plângeam instantaneu la anumite secvenţe/ melodii, plus că mi-era nespus de milă de personaj), Philadelphia, Scent of a woman, The staircase, The way back, Brother sun, sister moon, City of God, Pay it forward, The life of David Gale, Extremely loud & incredibly close, Requiem for a dream, The legend of 1900 (oarecum), The Artist, The Hours, Million Dollar Baby, Jesus of Nazareth, Dead poets society, Dear Wendy, Brief encounter, Mask, The boy in the stripped pajamas, Monster, Atonement, The remains of the day, Bărbierul din Siberia, A single man, The Fall, Everything is illuminated, The english patient, The reader, Mar adentro etc. etc. Acestora li se adaugă bucăţele din alte filme pe care acum nu mi le mai amintesc, mai ales unele despre nu ştiu ce cavaleri, cruciade ş.a.m.d. Plus foarte puţine secvenţe din unele seriale (îmi amintesc, de exemplu, secvenţa finală din The killing).
Cât despre cărţi… au fost câteva…, dar nu mai am acum timp şi pentru ele, amintesc doar Creanga de aur şi Gaspar, Melhior şi Baltazar – al lui Tournier. Totuşi, de ceva vreme, am impresia destul de clară că, dacă aş mai citi literatură, nu aş mai plânge. Sau cine ştie…

Valeriu Gherghel spunea...

M-am gandit, m-am gandit. Și cînd am gasit răspunsul, mi-am dat seama ca traiesc un moment cu adevărat cathartic.

Din păcate, nu-mi mai amintesc raspunsul :)))

Cititi, nu ocoliți cărțile, sunt sigur că veti plange.

Valeriu Gherghel spunea...

Acum, lăsînd gluma la o parte, nu cred ca pot afla un raspuns mulțumitor la intrebarea de ce plîngeam la acea scenă (și nu la alta). Pur și simplu, nu știu. Probabil că mă emoționam. :))

Mi se pare și mai curios că acum nu mai plîng. Dar uscăciunea mea e de data asta un răspuns corect.


Nu sînt deloc supărăcios. Dimpotriva, îmi place să comentez cu Dvs postarile, mai schimbăm o opinie, o impresie, nu am de ce să supăr.


De care parte a pămîntului vă aflați? (Asta daca nu sînt prea curios).

sarah spunea...

… Aşadar… pentru că timpul e puţin, iar orele sunt din ce în ce mai târzii, mă străduiesc să răspund, pe cât mă ţin puterile: Am citit, cândva (de fapt, nu e chiar aşa de multă vreme de când s-a întâmplat asta) destul, chiar prea mult, aş zice. Mai ales că n-aş numi consumul de cărţi pe bandă chiar citit…Şi, deşi, pare-se, mă ocup în continuare cu literatura, la drept vorbind, nu (prea mai) citesc. Sau, şi mai bine spus, citesc lucruri pe care unii se forţează din greu să le încadreze ca fiind literare, deşi sunt departe de a fi. Cu toate astea, nu mi-e dor de literatura propriu-zisă, nu citesc articole de specialitate (am renunţat destul de repede, sincer, cred că de plictiseală, multe dintre ele bat câmpii în cuvinte insuportabil de multe, majoritatea fiind de o (in)suficienţă tristă). De altfel, vă citesc articolele nu neapărat pt ceea ce scrieţi, ci pt că încă iubiţi literatura. Mi se pare frumos. Şi viu, de asemenea. Sau mai ales.
… mi-am amintit de notiţele dumneavoastră pe marginea Jurnalului lui Green… ştiţi că sunt nenumărate manuscrise medievale care sunt pline de comentariile copiştilor făcute pe marginile textelor, aşa că, printre rânduri, poţi afla câte ceva despre viaţa bietului scrib, de obicei bântuit de fel de fel de temeri, de amintirea ultimului cutremur (erau obsedaţi de el, practic, pt ei, era un reper mai relevant decât orice eveniment istoric), de liste întregi de datorii sau de nume stranii ascunse în arcuirile unei miniaturi şi mai ales de spaima ca nu cumva să-i fi scăpat vreo literă, vreun cuvinţel, fapt care, fără doar şi poate, ar fi atras asupră-i veşnicele chinuri ale iadului. Însemnările acelea mi s-au părut, adeseori, mult mai vii decât textele în sine, iar notiţele marginale – încercări timide de evadare din prizonieratul de lux al textului.
… cât priveşte scena… şi răspunsul pe care vi l-aţi dat…hm… nu cred că l-aţi pierdut, e pe undeva, pe-acolo (sunt convinsă). Există oricând posibilitatea de a ieşi, din nou, la lumină. Deşi s-ar putea să vi se pară atât de ciudat, încât mintea dumneavoastră să-l respingă instantaneu. Categoric, nu este un răspuns al minţii, aşa că… Pe de altă parte, nu e ceva atât de important: până la urmă, ce-a fost, a fost.
Distanţele sunt mereu variabile, aşa că nu prea au vreo relevanţă. Totuşi, să zicem că, în momentul acesta, marginea mea a lumii se află la câteva sute de km mai la sud de a dumneavoastră.
P.S. Aş vrea să promit, în încheiere, ca, în viitorul nu foarte îndepărtat, să citesc. Mi-ar plăcea, de exemplu, nişte proză scurtă, aşa că o să-mi îndrăznesc să vă cer câteva sugestii. Ultima dată am citit un volum minunat al lui Raymond Carver, „Catedrala”. Vi-l recomand cu mare bucurie.

Valeriu Gherghel spunea...

Nu va condamn ca nu mai cititi literatura. Nu e nimic de zis aici. E un fapt general, la urma urmelor. Lumea nu are timp, primum vivere, nu?

Desi, desi, desi...

Exista carti minunate, cărți care te fac să plangi de plăcere. E păcat de ele să rămîna necitite.


O sa va surprind, dar stiu cum arata un manuscris vechi, stiu ce scriau copiștii pe marginea filelor. De pildă: ”am incercat pana. Și pana scrie bine” (e o insemnare autentică, nu mint).

Stiu si ce blesteme împotriva hoților puneau scribii, care erau de obicei monahi și se pricepeau la blesteme (desi le stiau pe de rost), la sfarsitul manuscrisului. Zece ani mi-am pierdut cu istoria, am citit toate volumele din DRH, daca va vine sa credeti.


Cateva sute de kilometri mai jos de Iasi nu inseamna cealalta față a lumii, dosul pămantului :)))

Valeriu Gherghel spunea...

Sa nu uit, cînd citeam jurnalul lui Julien Green, eram destul de idiot :)))

sarah spunea...

abia acum (nu stiu cum s-a intamplat) am gasit un raspuns al dumneavoastra la ceva ce scrisesem pe 25 octombrie. M-a amuzat...

"agnostic" e un cuvant greu. Si cam taios.

da, cred ca am exagerat putin cu Flaubert, scrisorile sunt, multe dintre ele, frumoase, pe-astea le-as reciti, la un moment dat.

nu mai citesc literatura nu din cauze care tin de "primum vivere", doar m-am desprins putin de ea (sau mai mult). Initial, literatura a jucat, t mine, rolul seducatorului. Sa zicem ca rolurile s-au inversat. Stiu ca e acolo, pe undeva, si ma asteapta. O pot suspecta de multe, dar nu si de lipsa de fidelitate.

nu aveam dubii ca stiti cum arata vechile manscrise. S-ar putea ca, de altfel, pe unele dintre ele sa le fi... re-cunoscut, cine stie...

nu ma pot abtine sa nu spun ceva despre bietul seducator, mai ales ca mi-a amintit de o colega de facultate care tratase "problema" pe diversele ei parti (desi partea cu rafinamentul, oricat se straduia, tot nu-i iesea). El practica o religie a iubirii pur formala, dovedindu-se, intr-adevar, inventiv. Destinul lui nu este unul creator, dimpotriva, dar, pt "victime" e de-a dreptul mana cereasca. Din mai multe puncte de vedere, imposibil de insirat acum. Pe scurt, influenta lui are efecte nu doar (necesar) devastatoare, dar mai ales... alchimice, transfiguratoare (ma rog, mai exista si nefericite exceptii).
Are ceva tragic-sublim, aproape in aceeasi masura in care emana un puternic iz parazitar. E centrul propriei lumi pe care, oricat s-ar stradui, nu o poate niciodata umple. Mai rar oameni care sa fuga cu atata inversunare de ei insisi, dar avand convingerea ferma ca fac exact inversul. Probabil de-asta sunt si atat de frumosi, atat de iubiti, atat de detestati. Sub masca de cuceritor, prin crapatura fina din jurul ochilor, se intrevede mereu golul acela care provoaca sufletele candide si dornice sa traiasca iluminari amoroase sa-l umple cu cantitati enorme de pasiuni, dorinte, lacrimi etc etc. Dar aura de nefericire care asteapta sa fie spulberata nu e decat un artificiu, o bine studiata (pana la naturalizare, fireste) strategie.
... si totusi, dupa ce merge pe drumul lor pana la capat (oricare ar fi el), exista si pt seducator "riscul" unei interesante recuperari. Potentialul transformator al acelora carora nu le e frica sa priveasca tinta abisul, ba chiar si sa-i rada in fata e, intr-adevar, enorm.



sarah spunea...

rectific: in ultimul paragraf, in loc de "in drumul lor" am vrut sa scriu "drumul lui".
PS: imi cer scuze pt alte posibile greseli, mi-e rusine sa tot dau vina pe lipsa de timp, dar sper sa intelegeti...

Andreea spunea...

Sunt de acord cu faptul că neputința de a plânge nu este un semn bun. Sunt cât se poate de acord și chiar am convingerea că cei care nu mai pot plange se închistează, iar suferința în loc să îi purifice, încet, încet îi omoară, sau dacă sunt femei cele care nu varsă lacrimi atunci cel mai probabil ar fi că ele suferă de frigiditate, iar la copii acest fapt poate trăda un comportament de psihopat (pentru că se știe, copiii plâng destul de mult!)... în orice caz, absența lacrimilor este un soi de insuficiență pe care cu greu o putem suporta pentru că ea ține sângele în loc și atunci ceva trebuie să ne repună în mișcare, la propriu sau la figurat. Stau uneori și mă analizez pentru că și eu mi-am pierdut capacitatea de a plange tare, des, cu simțire și instantaneu. Plansul ăla purificator era incontrolabil. El, cu timpul s-a raționalizat, moment în care deja nu îmi mai venea să plâng, dar știam că ar trebui sau aș putea (cu puțin efort, sau printr-un efort mai mare și atunci cu atât mai merituoasă plângerea), apoi a devenit altceva decât plâns, ceva radical opus plânsului, o suferință care în loc să usture și să se vindece mai apoi, era placidă, dar lăsa cicatrici tot mai urâte. Probabil că lacrimile constituie alchimizarea unor emoții la fel de insuportabile ca absența plânsului însuși și cred că aici prinde de fapt formă paradoxul. Corpul are în umorile sale o chimie secretă, dar cel mai interesant e faptul că putem crea o unitate dincolo de organicitate între ochi și suflet, între lacrimi și simțire. Plânsul este neîndoielnic o formă de descătușare și de regulă, oamenii maturi se abțin de la plâns pentru că mentalul lumii acesteia dictează că omul deplin și de succes este unul în forță și forțat și forjat. Ca să-mi mai îndulcesc exprimarea o să invoc principiul acela al forței moi, al apei care, transparentă și curgătoare își sapă drumul prin piatră. Cumva, apa ochilor care vine ca un potop al sinelui în taină sau în sine, care nu întâlnește privirea altuia și deci care nu se va disipa sau atenua în celălalt se consacră plânsului deplin care este unul vindecător.

Valeriu Gherghel spunea...

Va mulțumesc pentru comentarii. Sunt foarte interesante :)