miercuri, 5 noiembrie 2014

Cum să seduci o femeie înainte ca ea să te seducă pe tine


De două zile numai la seducție mă gîndesc. Nu, Doamne ferește, nu vreau să seduc pe nimeni. Mi-a trecut vremea, vorba lui Tales din Milet.

Voi aminti cu acest prilej trei cărți despre seducere și seducători (din vasta literatură a cuceririlor amoroase) și voi face adaos un bonus despre arta seducției privită științific.


1. Vă amintiți, cred, povestea matroanei din Efes. Se găsește în romanul lui Petronius, Satyricon, capitolele CX - CXII), roman scris pe la anul 61, considerat de unii istorici literari o satiră menipee. Dar asta nu prea contează. În Efes trăia o matroană care își iubea nespus soțul. Bietul soț îi face o surpriză și moare. Femeia e devastată. Își sfîșie veșmintele, strigă, gesticulează, se vaită etc. și nu se dă dusă de la mormînt. Lumea îi elogiază iubirea și virtutea. Dar nu departe de mormînt așteaptă un soldat care păzește crucile unor răstigniți. Matroana postește 5 zile. O apucă foamea. E obosită de plîns. După cinci zile, soldatul se apropie binișor de ea și o îmbie cu mîncare și băutură. Îi sugerează că nu merită să-ți sacrifici viața pentru un bărbat care se găsește deja într-o altă lume. Matroana este de acord.

2. Voi lua al doilea exemplu din Decameronul lui Boccaccio, povestirea III: 10. O fată, Abimelech, merge în pustia Tebaidei cu gîndul de a se face schimnică. Caută un îndrumător. Îl întîlnește, printr-un noroc, pe Rustico, un pustnic tînăr și frumos. Rustico o învață o sumedenie de lucruri subtile: să fie mereu smerită și ascultătoare, să spună din tot sufletul rugăciuni și, în fine, să-l bage pe dracul în iad. Femeia nu iese din cuvîntul său și începe să lupte în contra dracului. Boccaccio a scris Decameronul între 1352 - 1354, după epidemia de ciumă din 1348.

3. În sfîrșit, a treia carte este, desigur, Roșu și negru de Stendhal. Asistăm la (cel puțin) două scene de seducție. Prima dată, Julien o seduce pe doamna de Rênal (doamnă care, oricum, era pe jumătate sedusă, de îndată ce-l văzuse în poartă pe institutor). Al doilea episod este mai complicat. Julien află următorul adevăr metafizico-erotic. Dacă vrei s-o atragi pe o mironosiță, prefă-te că o iubești la disperare pe prietena ei. Julien aspiră să ajungă în patul domnișoarei Mathilde de la Mole, dar pentru că numita domnișoară îl privește cu mefiență, îi face o curte intensă doamnei mareșal de Fervaque. Începe să-i trimită pîrguitei doamne o serie de scrisori și ajunge s-o emoționeze. Episodul este plin de haz. Prin intermediul nevinovatei doamne de Fervaque, Julien Sorel își atinge scopul. Mathilde este definitiv sedusă.

Dacă nu aveți deja, căutați în librării, poate mai găsiți următorul titlu: Jean Claude Bologne, Istoria cuceririi amoroase. Din Antichitate pînă în zilele noastre, traducere de Diana Morărașu, București: Nemira, 2009, 352p.


P. S. Poetul Ion Barbu nu credea că seducția este un meșteșug care presupune timp. O anecdotă pretinde că a izbucnit (confruntat cu un refuz): ”Nu permit femeii române să reziste mai mult de cinci minute!”


P. P. S. În imagine: Gerard van Honthorst, Gerrit van Honthorst (1590 - 1656): The Steadfast Philosopher.

Niciun comentariu: