miercuri, 26 noiembrie 2014

Boabele de năut



Albert Camus, Ciuma, traducere de Eta şi Marin Preda, Bucureşti: Editura pentru Literatură Universală, 1965.


Să vedeți ce mai citesc după iureșul de cărți noi și valoroase de la Gaudeamus! Omul este, totuși, o ființă curioasă, imprevizibilă. Fix la mine mă refer. Iată: recitesc după douăzeci și cinci de ani Ciuma lui Albert Camus (din care nu mai țineam minte mare lucru) și mă amuză încă o dată personajul pe care doctorul Bernard Rieux îl vizitează neabătut în fiecare seară, chiar pe timpul epidemiei, într-una din mahalalele Oranului. Este un bătrîn care ține două oale în fața lui, una plină cu boabe de năut, alta goală. Personajul nu face nimic altceva decît să mute boabele de năut dintr-o oală într-alta. Cînd una din oale s-a umplut, începe să pună boabele în cea dintîi. Și nu se plictisește. Nici nu are nevoie de orologiu. Mai mult: bătrînul consideră pesemne că viața lui are un sens aparte, un rost. Și are un rost sublim, întrucît mănîncă la intervale precise, atent măsurate. Doar n-o să-mi spuneți că viața reală înseamnă mai mult decît o masă îmbelșugată, cu vin roșu parfumat, cu friptură de clapon, cu papanași de Agapia. Vai de mine, e Post, și eu vorbesc de cele sfinte. Mai bine luați și ajunați...

Repet: bătrînul nu face nimic altceva. Stă în pat și mută boabele de năut dintr-un vas în altul. Iar cînd se împlinește vremea mănîncă. Iar după ce mănîncă, se întoarce la boabe...

Pe vremuri, călugării care trebuiau să vegheze măsurau noaptea după numărul de rugăciuni recitate. De aici vine și expresia ”cît ai zice Tatăl nostru” pentru a desemna o perioadă scurtă de timp. Pentru o perioadă și mai scurtă, avem expresia sapiențială ”cît ai zice pește”. A, da, monahii mai foloseau șiragul de mărgele pe care bunica mea îl numea ”rozariu”. Numărau mărgelele. Cînd recitau pentru a patra mie oară Ave Maria, îl trezeau pe călugărul următor (care îl înlocuia la veghe) și mergeau la culcare. La propriu, Rozariul este o culegere de rugăciuni compusă de sfîntul Dominic de Guzman.

Să mă întorc la romanul lui Camus. Reproduc pasajul cu privire la bolnavul vizitat de Rieux: ”Nu putea suferi să vadă un ceas şi într-adevăr nu era nici unul în casa lui. 'Un ceas, spunea el, e scump şi e ceva prostesc'. Evalua timpul, şi mai ales ora meselor, singura care îl interesa, prin cele două oale dintre care una, cînd se trezea, era plină cu năut. O umplea pe cealaltă bob cu bob, cu aceeaşi mişcare sîrguincioasă şi regulată, îşi găsea astfel reperele într-o zi măsurată cu oala. 'La fiecare cincisprezece oale, spunea el, trebuie să mănînc. E foarte simplu'."

Ca impresie generală, cartea lui Camus nu mi-a plăcut prea mult. Este plină de propoziții cu privire la măreția omului, la noblețea lui. În timpul epidemiei, personajele sînt cuprinse de o exaltare nefirească, discută doar metafizică și alte chestii abisale (niciodată nu discută despre noroi, despre moarte, despre minciună) și se miră cît de săritor și de grozav este omul în toate împrejurările și îndeosebi cînd e încercat de o soartă haină. Cu siguranță, numai ciuma este de vină...

Mai bine mă apucam de citit Lydia Davis, Sfîrşitul poveştii, în traducerea Veronicăi D. Niculescu. Terorista spune aici că Lydia Davis ”e mama și tata prozei scurte americane”. Mie nu mi-ar fi trecut prin cap că femeia asta-i androgin...

Prin urmare, de la ciumă,
Am de gînd să trec la mumă...


P. S. În imagine, Paul Cézanne (1839 - 1906): Vieille femme avec un rosaire (un chapelet). Femeia strînge în mîini un rozariu din cele pe care le mînuia bunica din partea tatălui. La ortodocși, șiragul de mărgele se numește ”metanier”.

2 comentarii:

heraasku spunea...

batranul asta o fi ruda cu baba lui Tutea :-)

Valeriu Gherghel spunea...

Trebuie să-l intrebăm :))