joi, 23 octombrie 2014

Test IQ pe jurnalul lui Julien Green


Julien Green, Jurnal, antologie, traducere și prefață de Modest Morariu, București: Editura Univers, 1982, 382p.


Nimic nu e mai amuzant decît să-ți recitești, după mult timp, adnotările pe o carte. Eu am făcut, nu demult, acest exercițiu cathartic cu Jurnalul lui Julien Green, cît a binevoit să traducă Modest Morariu din el și cît a mai lăsat cenzura de la ea, un paragraf de ici, o propoziție de colo, un portret de dincolo, mai nimic. Praful de pe tobă. 380 de pagini de spicuiri arbitrare. Jurnalul complet are 18 volume. Doar Henri-Frédéric Amiel a fost mai harnic. A înnegrit nu mai puțin de 17 mii de pagini deznădăjduite, în care se văita, îndeosebi, că este o fire plăpîndă, sensibilă și că nu poate scrie...

M-am recitit azi și pot mărturisi că nu m-am distrat de mult în așa hal. Pe manșeta paginilor, în ”observațiile” mele, n-am identificat nici un semn de inteligență. Habar n-am de ce subliniam cu verde anumite paragrafe, la a doua lectură nu mi-au spus mai nimic. Găsesc, uneori, cîte un ”nu” izolat (care îmi dovedea, pesemne, dezinvoltura și independența de spirit), dar acest ”nu” izolat nu este prin nimic mai isteț decît un ”da” izolat (pe care, de obicei, îl păstram pentru mine, eram un cititor nemilos). Mi-e greu să ghicesc ce aveam în cap, cînd agățam acel ”nu” atît de strașnic de cutare paragraf. Voiam pesemne să-l fac să dispară...

Nu aveam nici cultura necesară ca să corectez erorile lui Green. Prozatorul afirmă într-un loc că sfîntul Ambrozie citea cu voce tare, cînd, de fapt, în Confesiuni (VI: 3), sfîntul Augustin scrie negru pe alb că numitul sfînt Ambrozie nu citea cu voce tare, ci numai cu ochii, pe tăcute: ”sed cum legebat, oculi ducebantur per paginas et cor intellectum rimabatur, vox autem et lingua quiescebant”. Lîngă acest fragment n-am adăugat, vai, nici un ”nu”. La rîndul său, în notele explicative din subsol, traducătorul produce adevărate minuni de erudiție: de pildă, el crede că acedia este o formă de ”acreală” și-i găsește o etimologie spaniolă (p.203). În realitate, acedia vine din limba greacă și înseamnă indiferență, plictis, nepăsare, dezgust, apatie. Sfinții (uneori) și Oblomov (întotdeauna) au suferit de acedia.

În schimb, lîngă un paragraf în care J. G. își nota un vis destul de anost, scriam cu majuscule VIS, așa cum poeții de odinioară, pentru a nu se obosi prea tare, își intitulau volumul de versuri chiar Versuri (și, uneori, după multă chibzuială și trudă creatoare, originalul Stihuri). Efortul meu de a înțelege ceea ce citeam și subliniam era, firește, nul. Astăzi mă pufnește rîsul, deși ar trebui să plîng de înduioșare (cît de inocent eram, Doamne!), ca Flaubert la căpătîiul doamnei Bovary, după ce femeia înghițise un pumn de arsenic.

Scoteam, în schimb, cuvintele necunoscute: ”procrastinație” (amînare, temporizare), de exemplu, pentru a le integra în lexicul personal. În paranteză fie zis, cele mai multe neologisme le-am învățat din articolele și proza lui G. Călinescu. Din această pricină, în liceu, am ajuns să vorbesc o păsărească ininteligibilă. Cu timpul, m-am lecuit. Mă întorc la Julien Green. Puneam adeseori multe semne de întrebare pentru a semnala (cui?) că autorul jurnalului a luat-o razna și înșiră prostii. Eram, în realitate, un infatuat, îl priveam pe sărmanul Julien Green de foarte sus, din empireul deșteptăciunii mele absolute. De unde și proverbul: cu cît ești mai infatuat cu atîta pui mai multe semne ale întrebării pe marginea cărților. Ce înseamnă să fii tînăr și neliniștit!

Dar grafiam la fel de multe semne ale exclamării (de aprobare, adică), de pildă, lîngă o frază care enunță cu vigoare un biet truism: ”Un om care nu poate rezista ispitelor în viața de zi cu zi nu poate să gîndească profund și nici măcar să observe imparțial” (p.45). Acum remarca lui J. G. mi se pare evidența însăși: ori ești agitat, ori profund, ori sari din creangă-n creangă, ori gîndești, amîndouă deodată nu se poate; tertium non datur, ne asigură logicienii bivalenți. Dar cu 30 de ani în urmă, fraza mă umplea de admirație. Sesizam acolo o chestie abisală, demnă de memorat. N-am memorat-o, din fericire...

Găsesc în paginile lui J. G. anecdote senzaționale. În 8 martie 1971, autorul notează următoarea scenă. Dickens, în turneu prin Statele Unite, purta cu el pretutindeni un tablou care-l înfățișa împreună cu familia. Seara, întors la hotel, după obositoarea lectură din timpul zilei (cînd declama cu talentul unui histrion versat zeci și zeci de pagini din romanele proprii, strîngea afectuos sute de mîini, rezista eroic la îmbrățișările damelor mai focoase etc.), seara, deci, își punea un halat stacojiu, scotea tabloul și-l așeza pe masă. Îl privea lung, emoționat și, apoi, cînta satisfăcut la acordeon (p.321). Iată imaginea vie a unei fericiri epice!

Și mai există o anecdotă teribilă despre pictorul prerafaelit Dante Gabriel Rossetti, portretist modic și poet modic, prea ”carnal” au zis criticii, care își dezgroapă peste cîțiva ani nevasta (Elizabeth Eleanor Siddal, murise în 1862, din pricina unei supradoze de laudanum), la îndemnul unui prieten, în scopul nobil de a-și recupera, din coșciug, un manuscris pe care i-l dăruise răposatei pentru totdeauna (îl așezase la căpătîiul ei, în raclă). Iubirile veșnice trec cel mai repede. Îl pune pe altul să-i ridice manuscrisul ”vătămător” și apoi îl dezinfectează (sic!) îndelung, ”cu o grijă maniacală”, face corecturi, completări (operațiunea dezinfectării afectase cuvintele) și-l publică (pp.319-320).

Abia acum observ. Julien Green (1900 - 1998) stătea foarte prost cu lecturile. Pe contemporani nu-i urmărea. Prin 1950, citea pentru prima oară Dostoievski. În 1974, acoperea o veche lacună: Idiotul. Comentează poeți de secol XIX, Keats, Byron, Novalis, Hölderlin. Rămăsese cu lecturile la Henry James și Proust. Notează sec: ”Cărțile pe care le recitesc nu sînt aproape niciodată cărțile contemporanilor mei” (p.100). Și încă: ”Nu prea i-am citit pe contemporanii mei” (p.291). Altă dată se înfioară: ”mormanul uriaș de cărți ce trebuie citite este descurajator” (p.279), uitînd pesemne, pentru o clipă, că el însuși contribuia energic, alături de alții, firește, la sporirea simțitoare a deprimantului morman.

Cu toate acestea, nu pot să nu-i dau dreptate cînd declară (asemenea lui Emerson, asemenea lui Oscar Wilde): ”A citi este o formă de lene în măsura în care lași cartea să gîndească în locul cititorului. Cititorul citește și își închipuie că gîndește; de aici plăcerea care măgulește amorul-propriu cu o iluzie delicată” (p.199).

Închei cu precizarea că Julien Green era, filosofic, un antihedonist. Era obsedat de castitate. Scrie: ”Plăcerea nu duce nicăieri”, de parcă suferința ar duce undeva...

P. S. În imagine: Dante Gabriel Rossetti (1828 - 1882): Holygrail (1874).

5 comentarii:

stefan s. spunea...

18 volume!...
De câteva zile recitesc și eu Jurnalul lui J. Green, cu sublinieri vechi, ca și în Green-ul dvs...
Și chiar azi dimineață m-am mirat de acea ,,minune” (cum îi ziceți dvs): acedia(akedia)= acreală!....
O duminică frumoasă să aveți!

Valeriu Gherghel spunea...

Multumesc frumos :)

sarah spunea...

m-am prins – cel puţin în momentul ăsta (datorită unui serial poliţist enervant de bun) – care-i treaba (una dintre ele), în ceea ce priveşte „necesitatea” experienţei de viaţă, văzută drept (oarecare) garanţie a succesului scriitoricesc. De ce unii scriu atât de (nepermis, fascinant, aproape dumnezeieşte de) bine, fără a fi trăit nu ştiu ce experienţe memorabile, ba chiar dimpotrivă. Are legătură cu două lucruri: 1. un acut simţ al observaţiei, de… vânător al realităţii, acela care te face să sesizezi legăturile subtile dintre lucrurile pe care le trăiesc alţii şi pe care apoi le poţi decupa, împleti după cum vrei, adică 2. Pt a-ţi servi unui scop din ce în ce mai clar, o idee atotcuprinzătoare, pe care numai scriitorul o (între)vede şi spre care vibrează până şi virgulele din text, la unison cu celulele din propriul său corp. Munca lui se face pe principiul QED, tot ceea ce e pe-alături sunând fals, lălăit etc. Iar când face asta, scriitorul se simte un fel de lord of the game, deşi poate trăi reale momente de revelaţie, care-l fac să spună uau!, dar şi să se smerească. Până la urmă, e şi asta o formă de sfinţenie, de ce nu?

Valeriu Gherghel spunea...

Depinde fireste de ce intelegem prin experienta. Sf. Bernard (care nu prea avea cum să posede cine stie ce experienta a lumii exterioare, bănuiesc că nu a cunoscut nici femeia) vorbeste și el despre experiență. Dar intelege prin experiență doar experienta spirituală, experienta inimii, experienta rugaciunii, intuițiile, trările mistice etc. :)

Cînd călătorea, sf. Bernard de Clairvaux nici nu privea în jur. Îi era silă de lume, de natură.


Ma intreb în ultima vreme: care e raportul dintre experienta extrem de bogata a lui Hemingway si prozele sale. Le-ar fi putut scrie cumva si in absența spectaculoaselor sale experiente (?): s-a prăbusit cu avionul, a luat foc (a avut arsuri grave), și-a spart capul, și-a rupt ficatul etc. etc.

Dacă ar fi ales să stea linistit acasa (asemenea lui Thomas Mann) ar fi scris mai bine / mai prost? Mai era si un vechi alcoolic, asta nu mai pun la socoteală, alcoolul l-a distrus.

Iata meniul unei zile din viața lui H.: ”trei sticle de vin Valpolicella la micul-dejun, iar, în restul zilei, scotch, tequila, martini şi whisky”.

Cînd nu a mai putut să lege două vorbe, la 55 de ani devenise un zombie, s-a sinucis. Neîndoios, și sinuciderea este o experiență, nu? Ultima experiență sau mai urmează și altele? Nobody knows...

Nu am nici un raspuns si nici nu cred ca poate fi găsit de cineva un răspuns acceptat de toți.

Valeriu Gherghel spunea...

Să se smerească, primesc. Dar să nu uite să-și promoveze cartea. Tot smerit :))))