miercuri, 1 octombrie 2014

Prozatori euforici etc. etc.


Să vedeți ce remarcă ciudată găsesc într-un eseu de N. Steinhardt. Eseul se intitulează ”Romancieri serioși și neserioși” și este redactat înainte de 1980. A fost tipărit în volumul Incertitudini literare (Cluj: Editura Dacia, 1980), la paginile 18-22. Romancierii serioși sînt toți romancierii de pînă la ultimul război mondial fără deosebire. Deși am putea identifica și aici excepții de la seriozitate, un Gide, să zicem, din Paludes. Cei neserioși au început să publice după război. Din rîndul celor din urmă, N. Steinhardt citează nume ca Muriel Spark, Kingsley Amis, Alan Sillitoe și Iris Murdoch. Despre primii trei prozatori, eseistul are o părere foarte proastă; scapă cu bine doar Iris Murdoch.

Cum ar trebui să facă / să fi făcut un romancier serios dacă ar fi / fost neserios? Pe scurt, să pună sub semnul îndoielii ”adevărul” narațiunii, s-o submineze prin comentarii ironice, să-l tragă de mînecă (și de urechi) pe cititor. Iată ce exemple amuzante oferă autorul eseului. Dacă ar fi fost neserios, Dostoievski s-ar fi oprit la un moment dat din relatarea nefericirilor Soniei Marmeladova și ar fi exclamat euforic: ”Dar Sonia aceasta e numai o plăsmuire a spiritului meu, iubite cititorule, așa încît nu-ți pune întîmplările ei la inimă”. Iar Flaubert ne-ar fi făcut cu ochiul și ar fi spus într-o paranteză: ”Biata Emma, ce se mai frămîntă, de parcă ar fi cu adevărat vie, iar nu o eroină de roman!”. Așadar, prozatorul neserios este acela care nu pregetă să anunțe în fel și chip că ficțiunea lui este numai și numai o ficțiune, o închipuire și nu o relatare veridică a unui fapt cît se poate de real.

Ca orice truism, observația lui Steinhardt are oarece temei. Multă vreme, romancierul burghez a încercat prin toate mijloacele (inclusiv prin interpelarea cititorilor, care nu este un procedeu recent, inventat de prozatorii neserioși) să fie verosimil, să ne convingă de faptul că spune adevărul și numai adevărul. Un prozator serios creează o iluzie și face tot posibilul ca această iluzie să pară credibilă oricărui muritor (inclusiv lui însuși). Există și astăzi cititori naivi care nu pot deosebi între un personaj real și unul doar închipuit, fictiv, care plîng la moartea Emmei Bovary și îi căinează naivitatea, ca și cum Emma Bovary ar fi o femeie căsătorită cu un doctor mediocru, într-o localitate mediocră (ea însăși, Emma adică, fiind, fie vorba între noi, o făptură cît se poate de mediocră).

Romanul de după război, noul roman, noul-nou roman etc. a(u) rupt acest pact al încrederii reciproce: crezi în mine, că și eu cred în mine, ca în bunul Dumnezeu. Nu am citit nimic din proza lui Alan Sillitoe (abia acum am auzit de el), dar bănuiesc că numitul Sillitoe tocmai asta face: îi previne pe cititorii creduli că au în față o ficțiune (o alcătuire de cuvinte) și că nu trebuie să plîngă ori de cîte ori un personaj face prostia să se sinucidă cu arsenic.

Dar nu asta era remarca despre care am pomenit la început. Remarca bizară este cu totul alta și se află mai la sfîrșitul articolului lui Steinhardt. Eseistul îi citește pe Amis, pe Spark, pe Sillitoe, pe Murdoch și observă predilecția acestor prozatori de a nu-și încheia frazele, de a le lăsa neterminate, în vagul cel mai pur. Nu sînt deloc sigur că scriitorii vechi își încheiau de fiecare dată propozițiile. Mă cam îndoiesc. Dar nu pot verifica acum, îl cred pe cuvînt pe eseist. N. Steinhardt identifică originea procedeului în proza lui Stendhal.

Citez: ”Mai e în opera lui Stendhal o trăsătură, un tic, ce a putut fi interpretat ca dovada ‘neseriozității’ romanului, ca un argument în sprijinul tezei vechimii unui procedeu socotit în mod greșit nou: o tendință a lui Stendhal de a nu-și încheia fraza, de a recurge foarte des la formula ‘etc. etc.’ și într-adevăr ‘etc. etc.’ este un mod de ironizare, de coborîre a operei la rang de convorbire..., de sporovăială” (N. Steinhardt, ”Romancieri serioși și neserioși”, in Incertitudini literare, Cluj: Editura Dacia, 1980, pp.21-22).

Remarca este într-atît de ciudată încît m-a pus pe gînduri. Am mai scris despre virtuțile lui et caetera aici. Merită să ne gîndim la ea. O vom face, cu voia Dvs., mîine, poimîine, răspoimîine. Sau niciodată..

P. S.  În Ordinea naturală a lucrurilor, António Lobo Antunes declară în cel mai pur stil neserios: "odată cu mine vor muri personajele acestei cărți care se va numi roman, pe care l-am scris în capul meu populat de o spaimă despre care nu vorbesc și pe care, conform ordinii naturale a lucrurilor, cineva, în vreun an oarecare, îl va repeta pentru mine".

P. P. S. Am ales pentru această însemnare simbolul desăvîrșitei încheieri: șarpele ouroboros dintr-un manuscris medieval.

Niciun comentariu: