vineri, 3 octombrie 2014

Premii pentru răposați


Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu, cuvant inainte de Gioacchino Lanza Tomasi, București: Humanitas, 2011, 286p.

Roberto Bolaño, Detectivii sălbatici, traducere de Dan Munteanu Colán, București: Editura Leda, 2013, 768p.


După cum se știe, în lumea sublunară, premiile literare își au rostul lor bine definit.

Îți fortifică încrederea în sine (devii alt om, crești în greutate, în înălțime, privirea ta devine mai semeață, mai dură), îți gîdilă vanitatea și, cînd consistă în drahme, șekeli, dinari sau coroane, te scutesc de corvoada de a mai scrie: oferi cel mult autografe premeditate și fulgerătoare publicului de rînd, admiratorilor înfocați, fanilor. Și, oricum, nu-ți mai rămîne timp pentru scris, întrucît ești invitat insistent la tot felul de conferințe, simpozioane, interviuri, înmormîntări și parastase, unde trebuie să spui măcar un cuvînt bine simțit (dacă nu chiar două). Faci băi de mulțime. Devii popular. Primești doctorate onorifice. Începe să-ți placă...

Unde este ironie se cade să punem și un strop de cinism. De obicei, un premiu literar mai mult sau mai puțin important este menit să-l fericească pe laureat. Și de obicei îl fericește. Am menționat deja ce transformări însemnate, de ordin somatic și psihic, produce în recipiendar, în primitor carevasăzică, o astfel de recompensă.

Dar există și firi ciudate, indivizi cărora onorurile de orice fel, faima și rumoarea pricinuite de o distincție îi lasă pur și simplu reci, impasibili, neclintiți. Ei nu simt nici un fior, nici o tresărire de orgoliu. Nu au nici o reacție memorabilă. Tac. Împărtășesc, probabil, o filosofie stoică.

Cunosc cel puțin două exemple de acest fel. Primul ar fi Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Prozatorul italian a început să lucreze la Ghepardul în 1954. În 1957, romanul despre principele Fabrizio Salina a fost gata. Din păcate, Lampedusa moare în 23 iulie 1957. Într-un testament redactat cu două luni mai devreme, în 24 mai, ceruse familiei discreție maximă: "Doresc, ba nu, vreau, ca la moartea mea să nu se facă nici un fel de anunț, nici în ziare, nici în vreun alt mod. Funeraliile trebuie să fie cît mai simple posibil, la o oră incomodă. Nu doresc nici o floare şi nimeni care să mă conducă în afară de soția mea, de fiul meu adoptiv şi de logodnica acestuia”. Nu sînt sigur că dorința i-a fost satisfăcută întru totul. Liturghia funerară (recviemul) a avut loc în Basilica del Sacro Cuore di Gesù din Roma, iar scriitorul a fost înmormîntat în cavoul familiei din Cimitero dei Cappuccini din Palermo.

În același document din 24 mai 1957, Lampedusa pomenise și de manuscrisul romanului: "Doresc să se facă tot posibilul pentru ca Ghepardul sa fie publicat (manuscrisul bun este cel aflat într-un singur caiet gros, scris de mîna); bineînțeles, asta nu înseamnă că trebuie să fie publicat pe cheltuiala moștenitorilor mei; aș considera-o o mare umilință".

Inițial, romanul lui Giuseppe Tomasi din Lampedusa este refuzat de editurile Mondadori și Einaudi. Este tipărit, în 1958, la inițiativa lui Giorgio Bassani, care intuise valoarea cărții, de Feltrinelli. Ghepardul devine imediat un best-seller (primul best-seller italian, pretinde istoria) cu peste 100.000 de exemplare vîndute în cîteva săptămîni. În 1959, autorul primește premiul Strega. Nu se cunoaște reacția defunctului. A racționat în modul cel mai spic cu putință.

Ca exemplu secund l-am ales, desigur, pe Roberto Bolaño (1953 - 2003). Nu cunosc o biografie mai dramatică decît a lui. Bolaño a debutat ca poet. La 20 de ani, este arestat pentru șase zile în timpul revoluției lui Salvador Allende. Se întoarce în Mexic. Bea. Fumează marijuana. Își pierde nopțile în cafenele, discutînd despre viitorul Poeziei. Călătorește în Europa. Se mută la Barcelona și, peste cîțiva ani, în Blanes. Lucrează ca spălător de vase în baruri, ca gunoier, ca paznic la un camping, ca vînzător într-un magazin de antichități. La mijlocul anilor 80, renunță la droguri. Tratamentul e dureros. Își ia doza de metadonă, stă pe țărmul Mediteranei și plînge. Se socotește un neisprăvit, un ratat, un ticălos. Se căsătorește cu Carolina Lopez. În 1990, au primul copil, un băiat, Lautaro. Din acest moment, biografia lui Bolaño se schimbă radical. Fiindcă are nevoie de bani, renunță la poezie. Poezia nu a îmbogățit pe nimeni. Redactează povestiri, romane, publică o carte pe an. În 1991, la un control medical, află că este grav bolnav. Are hepatită C, pancreatită. Nu va mai trăi mult. Vestea nu-i modifică intențiile. Are o credință absolută în talentul lui. Abia în 1998 va cunoaște succesul cu Detectivii sălbatici. Ia premiul Rómulo Gallegos în valoare de o sută de mii de euro. Plănuiește și redactează un vast roman. Nu apucă să-l termine.

Moare în 15 iulie 2003, într-un spital din Barcelona. Ajunsese al treilea pe o listă de așteptare pentru un transplant de ficat. Este incinerat și cenușa lui risipită deasupra Mediteranei. Lasă în manuscris un roman de peste o mie de pagini, nerevizuit, dar publicabil, intitulat 2666. Romanul este tipărit în 2004 de către editura spaniolă Anagrama. Onorurile și distincțiile postume vin aproape instantaneu, ilustrînd încă o dată cinismul desăvîrșit al sorții: premiul orașului Barcelona, premiul Salambó, premiul Fundației Lara, premiul Altazor, premiul municipal al orașului Santiago de Chile etc. În 2007, Natasha Wimmer traduce 2666 în limba engleză și cartea primește, în 2008, un nou rînd de premii: National Book Critics Circle Award for Fiction, premiul revistei Time etc.

Pînă la traducerea romanului 2666 în românește, citiți Detectivii sălbatici. Are numai 768 de pagini și este plin de umor. Ca și istoria...

Mă mir, totuși, că nimănui nu i-a trecut prin cap ideea să instituie un premiu literar, care să fie acordat în exclusivitate răposaților. Pentru a respecta cu sfințenie logica, s-ar impune și un juriu de iluștri academicieni defuncți.

O notă pe aceeași temă, ”Fericirile”, poate fi consultată aici.

P. S. În imagine: Sébastien Stoskopff (1597 - 1657): Vanité.

2 comentarii:

Şerban Tomşa spunea...

Iată o idee minunată! Felicitări pentru admirabilul articol!

Valeriu Gherghel spunea...

Dar si juriul ar trebuie sa fie compus tot din raposati :)))