miercuri, 15 octombrie 2014

Pietre false și diamante


Am întîlnit adeseori definiții menite să identifice o ”carte bună”. Nici una nu m-a satisfăcut întru totul: așa sînt eu, mofturos și gingaș, nu pot fi impresionat prea ușor de o simplă definiție. La urma urmelor, nici o descriere nu este perfectă, nici definiția omului, dacă tot veni vorba de caracterizări esențiale (definiția oferă esența, afirmă Aristotel în Organon): nimic mai irațional decît omul și femeia lui, ca să fiu franc și lipsit de iluzii (pe lîngă faptul că sînt gingaș).

Definițiile nu m-au mulțumit, așadar, niciodată, dar am reținut din ele ideea, mult repetată de erudiții cei mai versați, că o carte bună este o carte care te silește, de îndată ce-ai terminat-o, s-o recitești, sau măcar să te gîndești la această posibilitate. Mai mult: o carte bună are trei însușiri: este interesantă, memorabilă și lizibilă.

Nu știu cîți cititori, după ce întorc ultima pagină a romanului Război și pace, îl iau de la capăt. Cu singuranță sînt și dintre aceștia, grădina bibliofililor este pestriță, și, fără doar și poate, unul dintre ei a fost economistul Alexander Gerschenkron (1904 - 1978), cel care a și identificat însușirile cărților bune.

Știu precis acest fapt prețios, întrucît numitul economist a declarat el însuși, într-un articol testamentar, publicat chiar în anul 1978, sub titlul ”On Reading Books: A Barbarian's Cogitations”, că a procedat cel puțin de trei ori în acest chip. A terminat de citit Război și pace și a început imediat să citească tocmai ceea ce terminase de citit cu atîta trudă și, probabil, cu și mai multă plăcere. Spune: nu există propoziție în Război și pace care să mă ia pe nepregătite, dar găsesc mereu propoziții (”idei, intuiții, imagini”) la care nu am meditat îndeajuns. De fiecare dată cînd o citesc, cartea îmi oferă ceva nou. Nu-mi dau seama acum și aici cîți sînt în stare de o asemenea ispravă, nu mulți, ăsta este un adevăr irefutabil, așa cum 2 și cu 2 fac 4, așa cum Tolstoi e autorul romanului Război și pace. Mai frecvent este cazul în care un individ oarecare începe viguros un volum și, la un moment dat, se înmoaie ori se plictisește și începe să citească unul nou, după care revine energizat la cel vechi și mai citește 5 pagini, înainte de a reveni și mai energizat la cel nou. Iată o oglindă în care ne putem recunoaște cu ușurință.

Aș face adaos că Alexander Gerschenkron afirmă ritos (și nu avem nici un motiv să nu-l credem pe cuvînt) că a citit Război și pace de 15 ori, ceea ce îl așază în clasamentul re-cititorilor (despre care am tot vorbit în ultima vreme) foarte sus, aproape în Empireu, peste Alexandru Paleologu, care străbătuse romanul lui Tolstoi numai de 12 ori (o cifră impudic de mică). Tot Gerschenkron, în articolul cu pricina, ne informează că un om normal (dacă este normal și nu parcurge o carte pe zi ca vestitul lord Acton, sau douăzeci ca Harold Bloom) citește de regulă cam 10 cărți pe lună (și tot e mult!), deci cam o sută și ceva pe an (romane, poezii, cărți sapiențiale, aforisme), ceea ce înseamnă că același om normal (dacă și numai dacă este normal) ajunge să străbată, în toată viața lui de om normal, aproximativ 5000 de cărți, hai 6000, dacă este matusalemic și nu face, la momentul potrivit, un mic Alzheimer izbăvitor.

Problema lui Alexander Gerschenkron este, desigur, și a noastră sau, cel puțin, a mea. Dacă știm din capul locului că vom citi atît de puțin (în Biblioteca Babel, cinci mii de cărți nu înseamnă mai nimic), de ce nu ne rezumăm la titlurile cu adevărat bune, de ce nu citim doar Montaigne (sau Tolstoi), de ce citim și cărți proaste sau mediocre. Răspunsul cel mai simplu este că nu putem ști dinainte că o carte este dublu-lizibilă,”rereadable”. Trebuie să o deschidem mai întîi. Răspunsul cel mai complicat ar fi că omul este o ființă capricioasă, irațională și intolerabilă, căreia îi plac nu numai diamantele, ci și pietrele semi-prețioase. Un om care citește doar capodopere nu este om și acest om care nu e om nici nu trăiește în timp. A ieșit în afara vremii sale, s-a închis într-o ”buclă temporală”, este bătrîn și îi place să fie bătrîn.

Dar despre asta am mai vorbit: aici, aici și aici.

Și, în sfîrșit, aici.

* Alexander Gerschenkron, ”On Reading Books: A Barbarian's Cogitations”, The American Scholar, Vol. 47, No. 3 (Summer 1978), pp. 329-338.

P. S. În imagine: Jean-Jacques Henner, La femme qui lit (sec. XIX).

2 comentarii:

sarah spunea...

nu cred ca o carte buna te sileste s-0 recitesti indata ce ai terminat-o. Mi se pare o prostie, ca atunci cand te indopi cu...hm... sa zicem tort pana la saturatie, dupa care ai lua-o cu mancatul de la capat. Mi se pare, mai degraba, ca o carte buna (adica "buna" pentru cel care o citeste, nu neaparat si pt altii) se poate recunoaste, printre alte inefabile criterii, dupa impact. Iar impactul asta trebuie sa fie suficient de tulburator (ca sa nu zic devastator), astfel incat sa te oblige, aproape instantaneu, sa iei putina distanta/ aer, sa te desprinzi (ca dupa o imbratisare, de ce nu) pentru ca experienta lumii citite sa se limpezesca in tine. Sa lasi lucrurile sa se aseze, sa fermenteze, sa umple niste goluri, sa cresca printre fibrele mintii si, mai ales, ale sufletului etc. Pt chestiile astea nu exista definitii, desigur...(oricum, urasc definitiile). Recititul imediat mi se pare ca tine putin de obsesie, de un oarecare barbarism al lecturii. Sau, cine stie, de o chemare de o natura mai speciala pe care omul o afla citind cartea, ceva care nu tine de nu stiu ce subtilitati literare, ci de ceva mult mai adanc si mult mai greu de lamurit. E atractia aproape hipnotica a ceva pe care cartea il descopera celui pregatit (pt ca lucrurile nu sunt niciodata intamplatoare) si care rezoneaza cu ceva din propria fiinta. Un astfel de cititor in... reluare nu reciteste cartea de dragul cartii, ci cu setea incontrolabila a aceluia care a auzit un raspuns vag la o intrebare esentiala a vietii lui, dar pe care nu a rostit-o niciodata pana la capat. Cat despre diamante si pietre false... depinde cine le poarta si de ochiul care le priveste... Se poate intampla ca un diamant veritabil sa apara ca o simpla bucatica de sticla pe degetul unui print, iar o piatra oarecare sa sclipesca regal pe degetul unui cersetor.

Valeriu Gherghel spunea...

Iata, totusi, ca pe unii cartea buna i-a obligat sa o citeasca imediat ce au terminat-o. Recunosc, nu este un obicei / un procedeu curent. Dar se poate intampla, de vreme ce s-a intamplat domnului economist.

Nu cred ca era ”obsesiv”. cred ca era pur si simplu indragostit de Razboi si pace.

Dar si eu as zice ca o pauza, in care citesti si alte carti, este necesara și binefacatoare :)