marți, 28 octombrie 2014

Pessoa


Fernando Pessoa, Cartea neliniştirii. Compusă de Bernardo Soares, ajutor de contabil în oraşul Lisabona, ediţia Richard Zenith, traducere, prefaţă şi note de Dinu Flămând, Bucureşti: Humanitas, 2012, 613p.


Citesc destul de tîrziu și în doze mici, homeopatice, fără să mă grăbesc prea tare, nu dau turcii, volumul lui Pessoa. Primul meu gînd a fost să-l străbat în două-trei zile de lectură susținută. Mi-a fost imposibil. Poate că alții sînt în stare de o astfel de ispravă (speed reading), eu, din păcate, nu mai sînt. Mi-a trecut vremea. Dar nici foarte rușinat nu mă simt. În proza lui Pessoa, pasajele lirice alternează cu pasaje despre vacuitatea lumii. Este proza cel mai dificil de străbătut. Trebuie să fii foarte atent, mereu în gardă. Dacă m-am apucat de Pessoa, e sigur că-l voi termina.

Citesc lent, bătrînește, meticulos (cum cerea Nietzsche: ”învățați să mă citiți bine, corect, adică langsam, încet”), subliniez un pasaj, o metaforă, un gînd, mai beau o gură de cafea, mai fumez o țigară, meditez la soarta ingrată a lui Pessoa și-mi dau seama (pe măsură ce citesc) că el însuși nu dădea nici doi bani pe sine. A murit aproape necunoscut, la 47 de ani. Îmi aduce aminte de Roberto Bolaño, care nici el nu a avut norocul lui Goethe.

Pessoa a lăsat în manuscris o operă imensă. Și valoric, și cantitativ. Zeci de mii de texte (de mînă sau dactilo). Mai precis, dacă este să-i credem pe biografi, 27.543 de texte, poezii, însemnări filosofice, note poematice sau confesive. Enorm! Radu Vancu (mai priceput decît mine la aritmetică) a făcut calculul. Publicate în întregime, textele ar alcătui aproximativ 200 de volume. Mai poți spune ceva? Nu prea.

De obicei, dacă te apuci de scris, te gîndești și la oarece notorietate. Nu scrii degeaba. Speri, nădăjduiești.... Scrii ca să fii citit și de alții. În timpul vieții tale. Și, mai ales, după...

Cu puține excepții, Flaubert este una dintre ele, nimeni nu scrie din pura plăcere de a scrie, despre care vorbește J. D. Salinger într-un interviu. Scrii cu intenția de a provoca în rîndul cititorilor o emoție, o cutremurare, un leșin instantaneu, un fior păgîn. Speri că vei trece pe stradă și toți ceilalți își vor ridica respectuos pălăriile spre văzduhuri. Tragi nădejde că vei ajunge academician, premiant, senator. Că vei primi Legiunea de Onoare. Îți faci, deci, iluzii. Ai reverii beatifice.

N-am terminat Cartea neliniștirii, am ajuns cam la jumătate, dar nu mi se pare deloc, chiar deloc, că Fernando Pessoa își făcea astfel de speranțe rizibile (rizibile exact din punctul lui de vedere). Speranța nu este în acord cu ideile din acest volum, cu ”metafizica” autorului. Văd în Cartea neliniștirii o rescriere modernă a acelor satire medievale, intitulate fie Liber de vanitate mundi (Opuscul despre deșertăciunea lumii), fie De contemptu mundi (Despre disprețul cu care se cade să privim lumea).

În opinia lui Pessoa, omul este ceva cu totul și cu totul neglijabil, un minim printre minimi, ceva minor și insignifiant, o făptură apocrifă, un ins rătăcit și bezmetic (fără să-și conștientizeze condiția jalnică) într-o lume lipsită complet de sens. Am aglomerat adjectivele pentru a sublinia credința lui Pessoa. Speranța nu-și găsește nici un loc într-un univers mecanic și indiferent, ca acela descris de poet. La ce bun să speri, ”cînd totul cu moarte se sfîrșește”? La ce bun să scrii? Pentru a deveni celebru? Nu-ți folosește la nimic. Și totuși scrii. Înseamnă, prin urmare, că singurul lucru cu sens în non-sensul lumii e scrisul. Care, privit în el însuși, rămîne o supremă gratuitate, un gest inutil (căutați mai jos citatul, vă rog).

Iată ce spune despre faimă Bernardo Soares (semi-heteronimul lui Pessoa): ”De cîte ori eu însumi, care îmi bat joc de asemenea seducții, bune numai să ne distreze, nu m-am surprins imaginîndu-mi cît de agreabil mi-ar fi să devin celebru, cît de plăcut să fiu adulat, cît de strălucitor să mă văd triumfînd. Însă nu ajung niciodată să mă închipui cocoțat pe asemenea înălțimi, fără să am parte de rîsul batjocoritor al celuilalt eu, cel care se află mereu prin preajma mea... Mă văd celebru? Înseamnă că sînt celebru ca ajutor de contabil... Mă văd aplaudat de mulțimi pestrițe? Aplauzele urcă pînă la etajul 4 și se izbesc de muchiile mobilelor mele ieftine, din camera sărăcăcioasă, se izbesc de tot ceea ce mă înconjoară și mă umilește... Nu mi-am construit nici castele în Spania, cum fac acei granzi de Spania ai tuturor iluziilor. Castelele mele au fost doar din cărți de joc, vechi, soioase... Voi muri așa cum am trăit, în acest bric-à-brac [amestec de nimicuri, n. m.] de periferie, apreciat la kilogram, la capitolul de post-scriptum al tuturor rebuturilor” (pp.82-83).

Pe acest fundal metafizic, mai degrabă cinic decît stoic, cum se explică, totuși, fecunditatea ieșită din comun a lui Pessoa? De ce nu s-a lăsat pradă lehamitei, plictisului? Găsesc chiar în notele poetului acest răspuns: ”Singura atitudine demnă de un om superior este să persiste cu tenacitate într-o activitate pe care o știe inutilă, să respecte o disciplină pe care o știe sterilă și să folosească norme de gîndire filosofică și metafizică despre care simte că n-au nici o importanță” (p.122).

Nu mă întreb dacă Fernando Pessoa are dreptate în filosofia lui. Ontologic, el are dreptate. Practic, nu. Lumea este lipsită de sens. Accept. Omul nu înseamnă nimic. Accept și asta. Nici o activitate nu folosește la ceva. Totul e inutil. De acord. Dar mai este ceva, am impresia, care face această lume absurdă aproape suportabilă. Frumusețea. O aflăm deseori și în Cartea neliniștirii. De pildă: ”Mizeria condiției mele nu se îmbunătățește deloc cu aceste cuvinte înșirate aici, din care alcătuiesc, încetul cu încetul, cartea mea întîmplătoare, dar și gîndită. Complet anihilat, supraviețuiesc pe fundalul frazelor mele, ca un praf insolubil pe fundul unui pahar din care toată apa a fost băută” (p.42). Sau această bijuterie bacoviană: ”Totul era absurd, ca un doliu, iar prințesele din visurile altora se plimbau la nesfîrșit în cerc, fără să fi fost închise în vreo chilie” (p.47).

Îmi propun să revin cînd termin cartea.

P. S. Scriitorii citiți cel mai des de Pessoa au fost cei din secolul baroc. Am ales, ca imagine, o ”vanitate” din acest secol. Așadar: Simon Renard Saint André (1613-1677): Vanité et instruments de musique (1650).

2 comentarii:

sarah spunea...

ii iubesc neconditionat pe poetii baroci.
Un adevarat scriitor scrie pt ca NU POATE ALTFEL. E posibil sa mai fantazeze pe marginea unor oarecare iluzii de marire, dar am senzatia ca, la un moment dat, inteleg pur si simplu ca toate celelalte drumuri de "implinire" fie s-au inchis pt ei, fie sunt profund nesatisfacatoare. As vedea asta ca pe un fel de abandonare, de asumare, adeseori nebuneasca, nemaibagand in seama riscurile esecurilor sociale, familiale sau chiar ale vreunei glorii postume. Dar lucrurile difera mult de la caz la caz... Imi tot vine in minte, nu stiu exact de ce, Iona... Situatia unui scriitor care-si rateaza menirea ar produce, totusi, un mic dezechilibru in ordinea insasi a lumii, pt ca i-ar lipsi pe multi nu doar de nu stiu ce idei/ intelegeri, de starea insasi - de neuitat - pe care ti-o lasa lectura cartilor lor. Pana la urma, uitam personajele, mare parte din actiune, nemaivorbind de nu stiu ce detalii sterse instantaneu, dar ceea ce nu putem uita este Starea pe care am trait-o, cu toate nuantele ei de fericire sau de coplesitoare mizerie. Intr-adevar, minunata imaginea cu printesele din visurile altora.

Cătălin spunea...

Seamănă cu mitul lui Sisif, transpus în viața unui scriitor.
Seamănă cu ce spunea DD Roșca în ”Existența tragică”.
seamănă cu superbul și inutilul efort al alpinistului de a urca pe un vârf de munte.
Seamănă cu viața...