luni, 13 octombrie 2014

O Muză nu întîrzie niciodată la întîlnire


Ați auzit de Daphne Joyce Maynard? Pînă ieri nici eu nu auzisem.

A fost, zice-se, amanta lui J. D. Salinger. El avea 53 de ani, 2 copii, divorțase în 1965 de a doua lui soție, Claire Douglas, nu mai voia de mult să publice, se retrăsese din societate, trăia izolat, fără prieteni, nu mai acorda interviuri, detesta medicina clasică, studia Dianetica, remediile homeopatice și acupunctura, citea cărți sapiențiale venite din Orient și se uita la filme cu Stan și Bran.

Joyce Maynard împlinise 18 ani, nu cunoscuse bărbatul, era anorexică, nu avea prea multe de arătat, cu excepția trăirilor intense și a îmbujorărilor, dar publica frenetic articole sfidătoare în gazetele din New York. Devenise peste noapte o mică vedetă, gustase din pocalul succesului și era avidă de experiențe inedite, înfricoșătoare. Ca și Salinger, de altfel. Era scris în cartea Destinului ca aceste două avidități să se intersecteze negreșit într-un punct spațio-temporal.

Totul s-a petrecut simplu. Salinger i-a scris. Joyce i-a răspuns. Salinger i-a dat numărul de telefon, Joyce l-a sunat. Salinger a invitat-o pe domeniul lui din Cornish, New Hampshire, Joyce s-a sfătuit cu mama, a primit imediat binecuvîntarea părintească, și, într-o bună dimineață a anului 1972, tînăra femeie a a bătut emoționată în poarta lui Salinger. O Muză nu întîrzie niciodată la întîlnire. E împinsă în față de o forță invers proporțională cu greutatea ei (Joyce avea 40 de kilograme). Cînd s-au zărit, Salinger a surîs, Joyce a surîs. Au intrat în casă și au mîncat verdețuri. Salinger era vegetarian. Au discutat despre meșteșugul scrisului. După ce s-au cunoscut mai bine, către amurg, Salinger s-a dezbrăcat, Joyce a făcut la fel, și cele două solitudini flămînde au început să se pipăie. Mai mult de atît nu s-a putut. Salinger era lipsit de tandrețe, Joyce era mult prea încordată. Și unde nu-i răbdare, multă, multă răbdare și, mai ales, blîndețe, multă, multă blîndețe, oricît ai lovi cremenea, iasca nu se aprinde.

Dar prozatorul nu s-a supărat. I-a promis tinerei sale Muze o ședință de presopunctură. Acest termen medical va defini pînă la sfîrșit relația lor.

Nu se știe dacă Salinger mai scria. Joyce pretinde că din camera prozatorului se auzea în fiecare dimineață, timp de două-trei ore, clinchetul alert al mașinii de scris. Poate fi o simplă iluzie. Poate fi adevărat. Salinger, oricum, nu i-a arătat niciodată nimic, nici o pagină, nici un bilețel. Își încuia ”manuscrisele” într-un seif. Dar i-a mărturisit că scrisese deja două noi romane și era pe cale să-l isprăvească pe al treilea.

Scria pentru propria lui plăcere, după cum declara telefonic unui redactor al ziarului The New York Times, în 3 noiembrie 1974 (legătura cu Joyce era deja încheiată): "There is a marvelous peace in not publishing. It's peaceful. Still. Publishing is a terrible invasion of my privacy. I like to write. I love to write. But I write just for myself and my own pleasure”.

Aceste afirmații (ca și riguroasa lui izolare) au încurajat credința fierbinte a admiratorilor de pretutindeni în fertilitatea formidabilă a idolului. Strategia lui J. D. Salinger a învins scepticismul tuturor. A rămas constant în atenția criticii. A intentat procese biografilor. I-a dat în judecată pe intruși. Nu s-a lăsat pozat. Mult zgomot pentru nimic. De veghe în lanul de secară (un roman mai degrabă mediocru) a continuat să se vîndă într-un ritm de 200.000 de exemplare pe an. Nici un alt scriitor din lume nu a beneficiat de atîta înțelegere. Nimeni n-a dat mai puțin și nu a primit mai mult. Să publici doar 9 povestiri cu adevărat bune și să devii un ”clasic în viață” este, cel puțin pentru un european, o enigmă încîlcită. Sau, altfel spus, Salinger este un fenomen pur american, imposibil pe bătrînul continent, unde prozatorii compun, în chip repetat, romane de cel puțin o mie de pagini.

Să revenim la Joyce Maynard, muza inviolabilă. Legătura cu Salinger trena. Presopunctura nu este întotdeauna suficientă. Este nevoie de o flamă... Se plictiseau, așadar, împreună. Își strigau insulte sau nu-și vorbeau cu zilele. Cultivau grădina de zarzavat, se uitau la televizor, făceau yoga și meditau. Între timp, Joyce publică la editura Doubleday (avusese un contract mai vechi) un eseu destul de lung, cu titlul Looking back, în care își povestește copilăria. Încă o dată, Salinger strîmbă din nas. Peste cîteva luni, pe cînd se aflau la Daytona Beach, îi spune cu franchețea tăioasă a geniilor: ”Și acum ar fi bine să pleci acasă. Ia-ți lucrurile și părăsește domeniul”. Biata Joyce pleacă.

Nu se vor mai vedea un sfert de secol. În 1997, Joyce Maynard scrie o carte despre relația lor, At Home in the World. Înainte de publicare, face greșeala de a i-o arăta lui Salinger. Prozatorul ia foc. Strigă: ”Ai scris bîrfe deșarte, nesemnificative, agresive și denaturate. Îți trăiești viața ca o mahalagioaică patetică și parazită. Știam că la asta se reduce existența ta, la nimic”.

Epilog. Îndată după apariția cărții (scandalul stîrnit a fost imens, criticii au făcut zid în jurul prozatorului ”calomniat”), Joyce Maynard vinde la licitație, pentru suma de 160.000 de dolari, scrisorile primite de la Salinger. Muza s-a răcorit...

P. S.  Ca să nu par puritan și încuiat: relația erotică dintre Jerry Salinger și Joyce Maynard s-a rezumat la faza orală.

P. P. S. În imagine: Jean-Auguste Dominique Ingres (1780 - 1867): Le compositeur Cherubini et la Muse de la poésie lyrique (1842).

Niciun comentariu: