miercuri, 22 octombrie 2014

Flaubert și iepurașul de catifea


În legătură cu însemnarea de azi (Fericirea: din nou), Sarah îmi scrie la comentarii o replică extrem de interesantă. Ar fi păcat să rămînă ascunsă acolo, într-un ungher. Atinge o chestiune destul de gravă. Raportul dintre amor și fericire: mulți le gîndesc împreună, ca și cum iubirea ar produce imediat o beatitudine indicibilă. Reproduc comment-ul pentru toată lumea: ”Nu am timp acum să scriu mai multe (dar sper să revin!), îmi amintesc așa, rapid, de o replică dintr-un film cu A[nthony] Hopkins (despre C. S. Lewis): "Isn’t God supposed to be good? Isn't God supposed to love us? And does God want us to suffer? What if the answer to that question is yes? ’Cause I’m not sure that God particularly wants us to be happy. I think He wants us to be able to love and be loved. He wants us to grow up. I suggest to you that it is because God loves us that He makes us the gift of suffering”. Îmi vine în minte, țopăind delicat, și Iepurașul de catifea al lui Margery Williams”.

În mare grabă am încropit un răspuns: Da, m-am gîndit si eu la iubire. Chiar mai des decît vă închipuiți. Ne face ea, iubirea, cu adevărat fericiți? Mai fericiți? Și dacă da, pentru cît timp? Cîtă vreme durează oare o iubire? Un an, doi, trei? Mai puțin? Mai mult? Putem iubi o singură persoană toată viața? Mai multe? Cîte iubiri adevărate încap într-o singură viață? Fericirea este un orgasm? Ceva similar cu orgasmul? Cîte secunde durează? 3, 4, 5? Una singură? Este trupească, hylică sau pneumatică? :))

Pe de altă parte. Putem fi fericiți în singurătate? Flaubert arată că da. Dar nu sînt deloc sigur că exemplul lui e infailibil, sacrosanct și că nu poate fi pus în discuție. Poate fi pus în discuție foarte bine. Eu chiar asta am vrut. Să pun exemplul lui Flaubert in discuție. A, da, recunosc, am pornit și de la o experiență personală. Pe cînd lucram la Breviarul sceptic, am trăit, uneori, momente de euforie solitară. Găsisem ceva interesant. Exprimasem bine ideea. Mi s-a întîmplat asta destul de rar, firește. Dar le-am trăit, le-am trăit. Știu ce înseamnă un astfel de moment. Știu la ce se referea Flaubert. Dar nu mă compar, Doamne ferește, cu Flaubert :). Asta mi-ar mai trebui...

Și dacă tot l-am pomenit pe Gustave Flaubert, să-i dăm și lui cuvîntul, fiindcă e cel mai îndreptățit să vorbească despre sine: ”Peste un sfert de oră, s-a schimbat totul; îmi bate inima de bucurie. Miercurea trecută am fost obligat să mă scol să-mi caut batista; îmi curgeau lacrimile pe obraz. Mă înduioșasem eu însumi scriind, aveam o voluptate plină de delicii, izvorîtă și din emoția ideii mele, și din fraza care o exprima, și din satisfacția de a o fi găsit... Sînt, în ordinea asta, emoții mai înalte: acelea în care elementul sensibil nu intră cu nimic. Ele depășesc atunci virtutea în frumusețe morală... Am întrevăzut cîteodată (în zilele mele mari cu soare), la lumina unui entuziasm care îmi înfioară pielea de la tălpi pînă la rădăcina părului, o stare de spirit astfel superioară vieții, pentru care gloria n-ar fi nimic, și chiar fericirea inutilă” (p.108, 24 aprilie 1852, Scrisoare către Louise Colet).

Flaubert a redactat această epistolă pe cînd lucra la Madame Bovary.

9 comentarii:

Veronica spunea...

Flaubert plângând când lucra la M.B. Şi Nabokov, recitind cartea asta. Astăzi am tradus acest fragment de scrisoare - Nabokov către Vera, în 1924:

Am recitit, în această perioadă, tot Flaubert. Citit – sau recitit – „Doamna Bovary”. Este cel mai strălucit roman din literatura universală – în sensul armoniei perfecte dintre conţinut şi formă – şi singura carte care, în trei locuri, mă face să simt arsuri în fundul ochilor: lacrimae arsi (asta nu e în latină).

Valeriu Gherghel spunea...

Foarte interesanta potrivirea. Si barbatii / prozatorii plang :)

Pe de alta parte, m-am gandit la mine (cu milă) si la faptul regretabil că nu-mi mai vine sa plang (cel puțin in ultima vreme) cand citesc. Dar pe cand eram tanar și la trup curat, plangeam de mama focului, îndeosebi la o scena din Cavalerii teutoni de Sienkiewicz. Zbyszko este pe esafod, alături este gadele. Mulțimea asista in tacere. Dintr-o dată, Danusia (care are vreo 16 ani), în strai alb, e ridicată de un cavaler, sare pe eșafod si strigă: E al meu! E al meu!

Legea leșească de la 1380 (să-l credem pe autor) oferea o singura posibilitate de a salva pe cineva de la moarte. Cea relatata prost de mine.

Cînd citeam acest episod romantic, în tinerețe, ma tavaleam de plans. Deși știam încă de dinainte că Zbyszko nu-și va pierde capul. Stiam si ca va iesi cu bine din roman, citisem Cavalerii teutoni de zeci de ori.

În ultima vreme, cu toate că m-am forțat, n-am reușit să mai plang, așa cum mi-aș dori. M-am uscat, asta e. Și oricum nu sunt la înălțimea unor Flaubert sau Nabokov.

Multumesc din suflet pentru completare, Veronica.

sarah spunea...

Cerându-mi de la bun început scuze pentru incoerenţă (nu prea am timp, ceea ce mă poate face să spun şi lucruri aiurea), îmi permit să răspund, cât de cât punctual, la unele dintre observaţiile dumneavoastră (şi nu numai) din ultimele două postări: 1. Viaţa nu e niciodată banală, dar e destul de subtilă (unii ar zice parşivă sau mult mai rău) ca să ne facă să credem că ar fi. Şi da, neîndoielenic, poţi fi fericit, deşi… fericirea asta are şi ea faţetele ei. De fapt, întrebarea dumneavoastră era nu dacă poţi fi fericit în anumite momente, ci să ajungi la o stare de fericire perpetuă. Şi asta e posibil, da, nu am dubii. Şi bineînţeles că ştiţi şi dumneavoastră asta…; 2. Seneca… mărturisesc ca nu l-am citit şi nici nu simt nevoia, dar, din ce spuneţi despre el, stoicismul ăsta e bun, dar (ca în toate lucrurile, de altfel) cu măsură. Chestia asta cu soarta care-şi bate joc de tot şi de toate…hm… să fim serioşi… arată multă frustrare, indignare, mai puţin (spre deloc) acceptare, resemnare etc. Dar atitudinea asta, pentru epoca respectivă (adică pentru nivelul respectiv de înţelegere), era cât se poate de firească. Era, probabil, cel mai bun lucru care, la acel nivel spiritual, putea fi conceput, un fel de combinaţie creştino-budistă avant la lettre. Desigur, resemnarea lui Seneca este încă foarte departe de „facă-se voia Ta”…;

sarah spunea...

3. Ce spune domnul Sponville mi se par nişte bazaconii teribiliste. Sună bine şi cam atât, nimic de mirare, până la urmă, pentru un „creştin ateu”(??!!) (din câte aflu despre el pe wiki). Ca să rezum, habar nu are ce spune. Şi totuşi, nu mă pot abţine: doar când nu mai ai mai nimic de sperat pentru tine, poţi spera ceva pentru alţii, dar aici este vorba de credinţă, de iubire şi de alte chestii dubioase pe care imi închipui că, pt domnul cu pricina, ar fi un sacrilegiu să le rostească.; 4. Concomitenţele pot semnifica oareşce legături cauzale, dar nu unele vizibile, traductibile, ci extraordinar de subtile, poetice, ca să zic aşa. Mă abţin să spun mai multe pe tema asta…;

sarah spunea...

5. Explicaţia dumneavoastră din final, a propos de fericirea dată de împlinirea resimţită făcând bine lucrurile e ok. Şi e firesc ca sentimentul acela de împlinire să ţină puţin, viaţa merge mereu mai departe şi vine cu „oferte” din ce în ce mai valoroase.; cât priveşte întrebările din răspunsul dumneavoastră, nu am de zis decât că o iubire ţine, într-adevăr, o vreme, în schimb, Iubirea – da, poate ţine o veşnicie. De fapt, cât ar suna de reducţionist, ea nu poate fi, în esenţa ei, decât eternă, deşi aici, în lumea oamenilor obişnuiţi, unde ia diferite aspecte, pare că ţine puţin, că se fragmentează etc. Dar ea creşte în permanenţă, urmând ritmuri secrete, specifice fiecăruia dintre noi, deşi rezultatul este, în final, probabil, cam acelaşi. Se arată sau se resoarbe, se transformă, aşa cum seva unei plante se înalţă dinspre rădăcină spre fructe, trecând prin stări succesive, rafinându-se, hrănindu-se, deopotrivă, cu lumină şi cu întuneric, cu plesnetul dureros al ploii, dar şi cu dogoarea sfâşietoare a soarelui. E fluidă, se preface organic, nu mecanic, iar momentele în care avem impresia că nu se manifestă sunt, poate, unele de coacere interioară care pregătesc manifestarea ei plenară, solară: valurile cele mai înalte lasă, în mod firesc, în urmă, şi golurile cele mai mari;

sarah spunea...

; 6. Nu prea vreau să zic nimic despre micile momente de iluminare ale lui Flaubert. Culmea este că mi se par redate destul de impersonal (nimic de mirare, de altfel), ca şi cum ar fi vorba despre o cu totul altă persoană (ceea ce, într-un fel, era adevărat). Nici măcar nu mi-aş dori, cel puţin în momentul acesta, să-l recitesc. Da, nu e ceva la care m-aş întoarce, simt că pur şi simplu nu mi-ar spune mare lucru, iar subtilităţile literare nu prea mă mai interesează. Sincer, preţuiesc mult mai mult în clipa asta emoţia dumneavoastră citind scena eşafodului din Sienkiewicz (care nu a fost deloc întâmplătoare – emoţia, nu scena, neavând cam nicio legătură cu puritatea dumneavoastră trupească sau sufletească. Deşi da, are legătură, totuşi, cu ceva). Aţi vorbit despre ea într-un mod… viu, în timp ce Flaubert îşi descrie înfiorările în cuvinte studiate şi cam seci. Într-adevăr, vă dau dreptate, nu vă puteţi compara (din fericire) cu Flaubert. Mi se pare, de asemenea, cât se poate de firesc să nu mai plângeţi citind. Nu cred că are sens să mai spun şi de ce. Oricum, în nici un caz din motivul invocat de dumneavoastră

Valeriu Gherghel spunea...

Mulțumesc pentru comentarii, Sarah :)

Diana spunea...

:)

Valeriu Gherghel spunea...

Sarah, observ că ne deosebim aproape în toate. Nu conteaza :)) Eu nu l-aș privi așa de sus pe Flaubert. Este un prozator important. Iar scrisorile lui vădesc și exercițiul gînditului, care e destul de rar la prozatori. Flaubert îmi este, deocamdată, mai de folos decît orice filosof solemn.

Cît despre iubire, nu pot spune decît această sapiență populară: ”Iubirea e un lucru foarte, foooooooarte mare”. Deci, ca să fiu mai limpede, la iubire nu mă pricep.

Sa mai spun că nici la Dumnezeu nu mă pricep? Asta urmează de la sine. Nu sînt ateu, Doamne ferește, sînt numai agnostic. Eu stiu că nu există nici o dovadă care să ateste existența lui Dumnezeu, dar, în același timp, recunosc că nu există nici o dovadă care să-i ateste inexistența.

Kant a spus că toate dovezile ontologice sînt nevalide, incorecte.

Trag nădejde că nu v-am supărat (prea tare)...