miercuri, 22 octombrie 2014

Fericirea: din nou


Voi întreba încă o dată: poți fi fericit într-o viață de om cît se poate de banală?

Răspunsul meu este unul singur, hotărît, definitiv, ferm, ca versul și credința lui Horatiu (”exegi monumentum aere perennius”*), ca arătătorul profetului, ca bocancul generalilor pe caldarîm: deci, nu știu. Seneca știa. Pe vremea lui un filosof mai știa cîte ceva. Azi, nimeni nu mai înțelege nimic. Totul a devenit o harababură, o aiureală. Ăsta-i progresul!

Și ce știa Lucius Annaeus Seneca? O să vă dezvălui mai întîi ce nu știa. Nu știa că unii indivizi (altfel, perfect stimabili în toate celelalte privințe) pot spera să primească premiul Nobel (sau oricare alt premiu universal) și că pot face o criză de ficat din pricina lui, dacă nu-l obțin la timp, exact cînd și-l doresc.

Dar ce știa Seneca? Să nu vă îngroziți de ce o să vă spun. În primul rînd, știa că orice speranță, oricît de mică, este o mare, o imensă naivitate. El o numea, și mai direct, ”prostie”: stultitia. Nimeni nu dispune de trecut, afirmă Seneca, și cu atît mai mult (sau mai puțin) de viitor. Amîndouă aceste timpuri sînt neființe. Singurul lucru aflat în posesia omului este prezentul. Și nici acesta. Speranța mizează pe viitor, adică pe neființă și imprevizibil: ”viața prostească, declară filosoful, se concentrează cu totul asupra viitorului”. Să ne întoarcem în prezent.

Soarta este o succesiune de întîmplări, o înșiruire de hazarduri, de răsturnări și reveniri. Azi ești cît se poate de viu, mîine nu se știe. Azi ești consilierul împăratului Nero, mîine același Nero îți poruncește să-ți deschizi venele. Azi ești imperator și reciți poezii mulțimilor, în amfiteatru, ajutîndu-te de lyră, mîine mori înjunghiat de un centurion. Ca un cîine... Nimic nu e previzibil. Nu putem calcula nimic. Profeții și ghicitorii în măruntaie, augurii, sînt niște mincinoși. Soarta dezminte întotdeauna speranța și-și bate joc de omul care-și face iluzii. Ba își bate joc și de omul care nu-și face iluzii, de toți și de toate, cu o egală mărinimie. 

În fond, numai cine speră are disperări ascuțite și poate umbla, văitîndu-se, pe culmile acestor disperări, niciodată prin văi. În treacăt fie spus, românii sînt meșteri în arta văitatului: asta Seneca nu o mai știa, nu poți să le știi chiar pe toate, îți mai scapă cîte un amănunt. Filosoful stoic nu vedea o legătură necesară între lipsa de speranță și fericire. Nici eu nu o văd. În schimb, André Comte-Sponville leagă strîns fericirea de absența oricărei speranțe. Una o exclude automat pe cealaltă. A fi fericit presupune lipsa completă a speranței. Sau, mai bine, numai dacă nu speri nimic, poți ajunge să cunoști fericirea. Și nici atunci...

Dar ce este, pînă la urmă, speranța? Dacă v-aș spune eu, nu m-ați crede. Nu sînt o sursă credibilă, un vestitor. Nu pot fi verificat. Rezum, prin urmare, opinia lui André Comte-Sponville: speranța este o dorință lipsită de orice bucurie (nu depinde cîtuși de puțin de doritor), lipsită de orice putere (nu stă în putința și înzestrările celui care dorește), lipsită de orice cunoaștere (nu știm niciodată dacă se va împlini sau nu). Tot ce se sprijină pe viitor, adică pe ignoranță și imprevizibil, este de acest soi. Altfel spus: ”Doar cel care nu speră la nimic este pe deplin fericit; doar cel care este pe deplin fericit nu mai are nimic de sperat” (p.154). În consecință, lăsați deoparte orice speranță și fiți fericiți!

În mare, așa se prezintă lucrurile, André Comte-Sponville are, la prima vedere, dreptate. Dar în mic (și la o a doua vedere)? În mic, dacă stau bine și mă gîndesc, lucrurile nu se mai prezintă deloc așa. Să vă spun și de ce. Aș putea accepta, pînă la urmă, o viață complet lipsită de speranță și aș trăi, precum Seneca și ceilalți stoici, destins și relaxat, deși o astfel de viață nu mai are nimic omenesc în ea; cred că Seneca a cam exagerat, nu poți renunța la orice speranță și la orice gînd legat de viitor. Este recomandabil, în schimb, să speri cît mai puțin, să-ți dorești și mai puțin și să năzuiești la ceva care e mai puțin decît însuși puținul. Nu accept, în schimb, legătura necesară dintre fericire și absența speranței.

André Comte-Sponville presupune că o atare absență ar fi condiția necesară și suficientă a fericirii, cauza ei. Nu este deloc așa. Ar fi mult prea simplu. Concomitența nu semnifică niciodată o legătură cauzală. Nimic nu atestă că renunțarea la orice speranță (dacă ar fi posibilă) ar avea ca efect nemijlocit și automat fericirea. Cunosc oameni care nu mai speră de mult la nimic și care nu sînt deloc fericiți. Priviți cu atenție în jur... În definitiv, fericirea nu consistă numai în renunțări, în abțineri, în constrîngeri, ea nu provine doar din absențe, nu poate fi o sumă de negații, un ideal privativ, o asceză. Trebuie să aibă și un conținut oarecare. Dar nu aș putea preciza conținutul ei ”general”, fiindcă nu există un astfel de conținut. Depinde, probabil, de fiecare individ în parte.

Tot ce știu, de exemplu, este că Flaubert (care nu a fost un om suficient de banal pentru a deveni exemplar) era cuprins de euforia lui solitară (despre care vorbește într-o scrisoare către Louise Colet), pentru că scria, într-un sfîrșit, după ore și ore de chinuri, un pasaj mulțumitor, o propoziție desăvîrșită ca ”El ieși” (cf. Educația sentimentală, I) și nu pentru că renunțase cu totul la speranța / dorința de a le obține vreodată. Cum vedem, fericirea depinde, uneori, de un adverb în finalul unei propoziții, de un epitet ornant, de sintaxa bizară a unui paragraf, adică de foarte puțin.

În încheiere, aș mai spune ceva. Deși oamenii pretind că se află în căutarea fericirii (viața lor ar fi o călătorie într-acolo, un voiaj către insulele Fericiților), nu cred că termenul ”fericire” are un înțeles suficient de precis, dacă are vreunul. Și nu cred nicidecum că are un înțeles colectiv. Oricum, el nu (mai) posedă o semnificație valabilă pentru toți, ca în Evul Mediu (fericire = lumea de dincolo). Nu poate fi universalizat. Fiecare cu fericirea lui particulară.

În scrisoarea din 24 aprilie 1852, Flaubert nici nu folosește cuvîntul ”fericire”. Descrie ceea ce a simțit uneori ca emoție, bucurie, entuziasm. Caracterizează astfel o stare de spirit care ar face inutilă orice fericire, în înțelesul comun.

În definitiv, Flaubert nu se deosebea în chip simțitor de opinia lui Seneca. ”[Înțeleptul] - scrie filosoful stoic - este mereu și pretutindeni senin, nu depinde de alții, nu așteaptă bunăvoința sorții ori a oamenilor. Fericirea lui este lăuntrică” (Epistole către Lucilius, 72).

Nici euforia lui Flaubert nu depindea, în fond, de altcineva. Dar era mai puțin pasivă. Ca atare, fericirea este să faci ceea ce poți cel mai bine să faci, ceea ce știi cel mai bine să faci și, mai ales, ceea ce promite, prin însăși realizarea acestui fapt, o anumită bucurie, o plăcere. Cînd reușești, dacă reușești, poți spune că te simți pentru o clipă împlinit. Nu mai mult. Definiția mea este una vădit hedonistă (și banală). Nu cunosc alta.

O notă pe aceeași temă: aici.

 * Quintus Horatius Flaccus, Carmina, III: 30: ”Am ridicat un monument mai durabil decît bronzul”. 

P. S. Pentru definiția fericirii, trimit la André Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlette Farge, Cea mai frumoasă istorie a fericirii, traducere de Marina Mureșanu Ionescu, București: Editura ART, 2007, 160p.

P. P. S. În imagine: Bernard Louedin (n. 1938): La béatitude.

3 comentarii:

sarah spunea...

nu am timp acum sa scriu mai multe (dar sper sa revin!), imi amintesc asa, rapid, de o replica dintr-un film cu A. Hopkins (despre C. S. Lewis): "Isn’t God supposed to be good? Isn't God supposed to love us? And does God want us to suffer? What if the answer to that question is yes? ’Cause I’m not sure that God particularly wants us to be happy. I think He wants us to be able to love and be loved. He wants us to grow up. I suggest to you that it is because God loves us that He makes us the gift of suffering. Imi vine in minte, topaind delicat, si "Iepurele de catifea" al lui Margery Williams.

Valeriu Gherghel spunea...

Da, m-am gandit si eu la iubire. Chiar mai des decat va inchipuiți. Ne face ea, iubirea, fericiti? Și daca da, pentru cît timp? Cîta vreme durează o iubire? Putem iubi o singură persoană toată viața? Putem fi fericiți în singurătate? Flaubert arată că da. Dar nu sînt deloc sigur că exemplul lui e sfant, sacrosanct si nu poate fi pus în discuție. Eu chiar asta am vrut. Sa pun exemplul lui Flaubert in dicutie.

A, da, recunosc, am pornit și de la o experiență personală. Pe cînd lucram la Breviarul sceptic, am trăit momente de euforie solitară. Destul de rar, firește. Dar le-am trăit. Știu ce înseamnă. Știu la ce se referea Flaubert. Dar nu ma compar, Doamne fereste, cu Flaubert :)

Adriana spunea...

Daca imi permiteti, pentru moment va transmit o melodie ale carei versuri (cel putin primele) cred ca spun multe: Berry - Le Bonheur.
Ma bucur din inima ca v-am descoperit, am inceput sa citesc pe aici in fiecare zi, inclusiv in tramvai. :) Voi incepe si sa comentez, atat cat ma pricep. Week-end fain!