duminică, 19 octombrie 2014

Experiența și Borges


”Mergeți în fabrici, în uzine, pe ogoare!” (Partidul)


Am întîlnit adesea la criticii literari de pretutindeni, dar și la cititorii obișnuiți, fără ifose de specialiști în scriitori, credința că un prozator are nevoie de o experiență foarte bogată. Amănunțită și exhaustivă.

Nu poți redacta un roman-fluviu, un roman de o mie de pagini (să ne gîndim la Război și pace, la Iosif și frații săi, la Infinite Jest, la 2666), înainte de a trăi cele mai variate experiențe cu putință. Mai întîi, trebuie să vînezi o balenă albă, strălucitoare și malefică și apoi să redactezi Moby-Dick. Trebuie să fii Arhiepiscop de Cordoba pentru a prezenta o liturghie ortodoxă sau un autodafe. Trebuie să fi suferit intens din dragoste, să fi lăcrimat zile și nopți, pentru a povesti o dramă erotică. Etc.

În treacăt, mă întreb ce experiență a morții a avut Tolstoi, cînd a scris Moartea lui Ivan Ilici. Dar Proust, cînd a evocat moartea lui Bergotte și ultimele gînduri ale muribundului? În ce chip a aflat Marcel Proust aceste gînduri? Printr-o experiență directă? În nici un caz. Printr-o inspirație zeiască? Nu prea cred în inspirație, cum am mai spus. Nu există inspirație (fără expirație).

În schimb, în opinia acelorași specialiști, poeții se pot dispensa de experiență (deși Partidul îi expulza și pe ei în în halele de producție, în străfundul minelor, în abatoare), poezia fiind o alcătuire de cuvinte, o ciocnire de sonorități fără corespondent în realitatea vie (doar muzica sferelor ar oferi o sugestie, cu minima condiție să ai urechile bine ciulite și un timpan senzitiv, cum se spunea pe vremuri). În poezie, contează numai abilitatea lingvistică și trăirile sufletești, magma psihică (fiorurile, presimțirile, intuițiile, senzațiile, ”geniul liric” de care vorbea Albert Thibaudet, în monografia despre Flaubert). Poet mare poți fi și la 16 de ani (chiar mai devreme), dar prozator mare devii abia după 50 de ani bătuți pe muche. Și nici atunci, José Saramago a izbutit primul lui roman cu adevărat important la 59-60 de ani. Mă refer, bineînțeles, la Memorial do Convento, Memorialul mănăstirii, publicat în 1982.

Aceasta era (și mai este) regula. Poeții au bărbi înfoiate, plete în valuri, prozatorii au chelie (de-o pildă, Dostoievski, Tolstoi, Flaubert, Saramago, dacă tot i-am pomenit mai sus). Poeții sînt eficienți, prozatorii placizi. Poeții sînt lirici, prozatorii cît se poate de prozaici. Poeții sînt medievali, prozatorii burghezi. Poeții buni suferă de nevropatie anxioasă, prozatorii de reumatism, artrită, gută și hemoroizi. Poeții au muze vaporoase, eterice, prozatorii amante celulitice, ca Brunelda lui Franz Kafka, a cărei frumusețe abundentă este mutată în spațiu de către amicii binevoitori într-o roabă. Poeții sînt subțiri, elastici și străvezii ca țipla (”poet gras” este, hotărît lucru, o contradictio in adjecto, un oximoron), prozatorii (dar și criticii literari) sînt burtoși din pricina sedentarismului, a statului exagerat în fotoliu. Poate de aceea, Hemingway scria la un pupitru, în picioare, mănca portocale și sorbea whiskey. Pe lîngă faptul că trezește numaidecît Inspirația și forțele creative obscure, absintul mai are un avantaj prețios: nu îngrașă. În acest moment al argumentării, este invocat obligatoriu Arthur Rimbaud, deși exemplul lui Lautréamont (1846 - 1870) ar fi fost la fel de elocvent. Ca să nu pun la socoteală și exemplul lui Keats (1795 - 1821).

Relația dintre scris și trăire, dintre proză și experiență este, totuși, ceva mai complicată, am impresia. În definitiv și la urma urmelor, ce experiență a avut Thomas Mann, care s-a așezat pe scaun la 20 de ani și s-a ridicat la 80 de ani, cînd a și murit? Exilul, bun. Și mai ce? Nimic. Ce experiență a avut numitul Gustave Flaubert, sedentarul prin definiție? O călătorie în Orient împreună cu prietenul său Maxime du Camp. Și mai ce? Nimic.

Și, ca să zîmbim, ce experiență directă a avut Sir P. G. Wodehouse, cînd a consemnat, la persoana întîi, amintirile unui cîine? Dar E. T. A. Hoffmann care a făcut un lucru similar cu motanul Murr?

Sînt bine cunoscute cazurile de indivizi cu experiențe sfîșietoare, atroce sau măcar spectaculoase (mă gîndesc, de exemplu, la Malraux) care au scris mai degrabă mediocru. Să-l scoatem din uitare, pentru o clipă sau două, și pe românul Jean Bart, care a înfruntat oceanele și a cîntat ”candida navă cu pînzele desfăcute”*. Dar nici cu francezul nu mi-e rușine, deși Malraux a avut și mai are admiratori fanatici (mai ales în Franța).

Și, en fin de compte, ce experiențe cutremurătoare a trăit în lunga lui existență (nu mai puțin de 30 de ani a fost orb), în afară de treptata lui orbire, Jorge Luis Borges, cînd el însuși a mărturisit că nu a avut viață personală și că amintirile lui sînt, în realitate, amintirile unor Cervantes, Stevenson și Kipling?

William Faulkner declara într-o conversație din The Paris Review că un scriitor are nevoie de trei (și numai de trei) lucruri pentru a fi original și prodigios: în primul rînd, de experiență, în al doilea rînd, de observație, în al treilea rînd, de imaginație. Faulkner, bibliofob vestit, s-a bizuit îndeosebi pe ultima. Joyce, Thomas Mann și Borges pe introspecție și lecturi.

Nu îndrăznesc să trag o concluzie. Și oricum, ceasurile sînt prea înaintate pentru a mai trage vreuna...

Ofer în încheiere un citat edificator: ”M-am născut într-o mahala a orașului [Buenos Aires, n. m.] numită Palermo, dar acest spațiu nu m-a interesat niciodată în chip deosebit. Palermo m-a interesat doar prin anul '29 sau cam așa ceva. Însă amintirile mele din copilărie sînt amintirile cărților pe care le-am citit. Acestea sînt mult mai reale pentru mine decît locul în sine. Așa că amintirile mele sînt amintirile lui Stevenson, ale lui Kipling, ale celor O mie și una de nopți și ale lui Don Quijote (am început să-l citesc în copilărie și am continuat să-l citesc...). Așa că ce-aș putea să vă spun despre copilăria mea? Nu prea multe. Îmi amintesc de portretele strămoșilor mei, îmi amintesc săbii care au servit în ceea ce voi numiți cîștigarea Vestului, iar noi la conquista del desierto, ”cucerirea deșertului”... Dar eu am prea puține amintiri personale din vremea aceea. Țin minte în special cărțile. De fapt, nu prea îmi amintesc propria mea viață. Nu vă pot da informații precise... Totul este o învălmășeală de imagini. Să revenim, în consecință la cărți” (Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani, volum îngrijit de Willis Barnstone, traducere de Mihaela Simion Constantinescu, Cluj: Editura Dacia, 1990, pp.10-11).

* Abia acum observ, fără uimire, verificînd o biografie, că Jean Bart nu a fost amiral pe o corabie (cum mi-am închipuit), că nu a făcut înconjurul lumii și că nu a negociat cu sălbaticii din Madagascar: a fost un banal amploaiat la administrația portuară. Se vede că și memoria are imaginația ei...

O notă pe aceeași temă: aici.

P. S. În imagine: Maître de la légende de Saint Jacques: La résurrection miracouleuse des poulets rôtis (circa 1470), detaliu.

4 comentarii:

heraasku spunea...

experienta... o vorba de dansii inventata. :-)
sa ne gandim daca-i asa la experientele lui Kundera. invidie la noi, vanitate la ei.

Valeriu Gherghel spunea...

Cred totusi ca experienta e necesară pt scris. De altfel, tipul de proza pe care o scrie fiecare și universul construit par marcate de experientele pe care le-a trăit cutare autor.

heraasku spunea...

sunt absolut de acord ca experienta este necesara. insa nu si suficienta.
voiam sa arat ca acest cuvant, experienta, este folosit (de cei "maturi") destul de des pentru a frana, a ingreuna o eventuala actiune. in special acestia se refera la o experienta de grup, asociatie, uniune, casta, gasca, grup alcoolizat organizat :-) vezi scena din Filantropica cu scriitorii la masa.

Valeriu Gherghel spunea...

Da, termenul poate fi o frana, daca experienta e invocata ca un soi de criteriu de admitere la o slujba, într-o organizatie etc. etc.

Trecerea anilor nu aduce automat mai multă experienta decat daca omul insusi vrea asta. Daca nu, sta intre cei patru pereti si refuza viata :)

Într-un fel, desi lectura este ea insăsi o experienta, daca nu e completata de alte experiente (care presupun o expunere la viata viată) devine un soi de euforizant, hasis, marijuana :)))