vineri, 19 septembrie 2014

Vă place brînza?


G. K. Chesterton: ”Poets have been
mysteriously silent on the subject of cheese”.


Cînd, într-o notă mai veche, am menționat jocul lui Barthes  (să-l numim ”îmi place / nu-mi place”), m-am sfiit să menționez ce-mi place (și ce nu-mi place). Am citat din alții și m-am spălat pe mîini ca Pilat din Pont.

Metafizic vorbind, ca să declari vulgului profan, cititorilor de pretutindeni, umanității că-ți place brînza mucegăită (cum fac Roland Barthes și Georges Perec), trebuie să fii o persoană extrem de importantă, infinit de dotată, extraordinar de subtilă, plină de har. Dacă nu ești un individ foarte impozant, o somitate, un guru, un Arhiepiscop al liricii erotice, nu poți afirma, așa, pur și simplu, tam-nesamic, că-ți place brînza. Nu interesează, în fond, pe nimeni acest amănunt al meschinei tale biografii. Într-un cuvînt (sau mai multe), nu este de nasul orișicui să afirme urbi et orbi că-i place brînza. Trebuie să fii cel puțin un poet elegiac, un autor binecuvîntat de imne și pricesne, pentru ca mărturisirea ta să capete un accent zguduitor, să emoționeze, să farmece.

Cu toate acestea, pe căi inavuabile, modesta mea însemnare a primit reproșuri delicate, dar ferme. Mi s-a spus că ar fi fost mai cinstit, mai palpitant să-mi declar neted simpatia (chiar venerația) față de Sfînta Brînză. S-ar fi cuvenit să respect jocul pe care tocmai îl comentasem cu atîta ipocrită subtilitate. S-ar fi cuvenit, așadar, să întru eu însumi în joc. Hic Rhodos, hic salta!

M-am mai gîndit. Nu-i deloc lesne, chiar dacă ai luat deja Booker Prize, să-ți prezinți (în toată gravitatea ei) lista simpatiilor și afinităților elective. Gestul capătă o semnificație testamentară. Și cu asta n-am spus încă totul.

Trebuie, mai întîi, să fii foarte sigur (dar absolut sigur!) că-ți place cutare fel de brînză (brînza opărită, de exemplu, Mozzarella) și nu altul (brînza Roquefort). În al doilea rînd, s-ar cuveni să posezi o intuiție plenară a existenței, o viziune asupra vieții, o Weltanschauung, pentru a desemna cu acuratețe specia de brînză care îți place mai mult. În al treilea rînd, a declara, să zicem, că-ți place brînza foarte grasă (Mascarpone) presupune o vastă erudiție culinară, faptul de a fi gustat exhaustiv din toate felurile de brînză preparate la un moment dat pe glob: benedictină, de burduf, de capră, de iak, de cămilă ș. a. m. d. Ai gustat din fiecare, este ok, capeți dreptul să mărturisești dacă-ți place brînza Emmenthaler sau oricare alta. Ești un erudit al brînzeturilor, un Paganini al urdei. N-ai gustat, stai, înghiți în sec și păstrezi cea mai cuvioasă discreție cu putință. Rămîi străveziu și mut în nimicnicia ta. Nici un ochi nu te poate zări. Ai cel mult consistența dubioasă a unei stafii.

Dar dacă te numești Roland Barthes și ai redactat S/Z, dacă te numești Georges Perec și ai compus Viața, instrucțiuni de folosire, dacă te numești Nabokov și ai scris Lolita, totul se vădește într-o altă lumină. Nu mai este nevoie de nici o condiție. Ai tot dreptul să spui ce-ți place și ce nu-ți place, mai ales dacă în chestie este un supliment alimentar, cu efect creativ și inspirator, un afrodisiac: brînza.

În concluzie, în lipsa evidentă a oricărei înzestrări mai acuzate, nu-mi recunosc cîtuși de puțin îndreptățirea de a divulga universului ce fel de brînză îmi place. Dar pentru a înțelege funcția ei capitală și în meniul unui artist cu gusturi foarte subțiri, precum regizorul ficțional Charles Arrowby (un filosof în felul lui), voi cita fragmentul care-l privește din romanul lui Iris Murdoch, Marea, marea (publicat pentru prima dată în 1978 și tradus la Polirom de Antoaneta Ralian, în 2012), pp.15-16:

„La dejun am mîncat, savurînd cu mare plăcere, următoarele: pastă de anşoa pe felii de pîine prăjită unse cu unt, iahnie de fasole cu boabe mari, preparată cu ţelină tocată, roşii, suc de lămîie şi ulei de măsline...  După aceea au urmat banane cu smîntînă şi zahăr... Şi am încheiat cu biscuiţi tari, marini, unt de Noua Zeelandă, şi brînză Wensleydale. De bună seamă, nu ating niciodată o brînză străină. Brînzeturile noastre sînt cele mai bune din lume. Am stropit acest festin cu o sticlă aproape întreagă de Muscadet, scos din modesta mea «pivniţă». Am mîncat şi am băut pe îndelete, aşa cum se cuvine (găteşte rapid şi mănîncă încet), şi, slavă Domnului, fără ca atenţia să-mi fie distrasă de la alte îndeletniciri precum conversaţia sau lectura”.

Și acum partea cea mai profundă a citatului: ”A mînca este o ocupaţie atît de plăcută în sine, încît ar trebui să încercăm a suprima pînă şi gîndirea în timp ce mîncăm. Lectura şi gîndirea sînt, fireşte, lucruri foarte importante, dar, pe Dumnezeul meu, şi mîncatul este important. Ce fericire că sîntem fiinţe consumatoare de hrană! Fiecare masă trebuie să fie o sărbătoare, şi ar trebui să binecuvîntăm fiecare zi care ne aduce cu sine o digestie bună şi preţiosul dar al poftei de mîncare“.

Se vede treaba că n-am elogiat în zadar, într-o însemnare mai veche, rolul izbăvitor al unei bune digestii...

P. S. În imagine: Gustave De Smet: Les mangeurs de moules.

Niciun comentariu: